Se vede chioşculeţul cu ochii

Fiică-mii au început să-i placă cărţile cu mult înainte să-i placă să citească. Şi cum să nu-i placă, din moment ce în zilele noastre se scot atât de multe cărţi frumoase pentru copii, cu coperte strălucitoare sau catifelate, cu pagini multicolore şi cu marele avantaj că părinţii nu vor zice niciodată „nu” atunci când le ceri să-ţi cumpere o carte, spre deosebire de toate celelalte lucruri pe care le ceri degeaba, deşi insişti intens (vezi, de exemplu, îngheţata, sau sucurile, sau un slime nou, sau a 247-a diademă, sau…)? Aşa se face că vraful de cărţi pentru copii cumpărate de Luna în ultimii ani şi pe care nu a apucat să le citească este considerabil de înalt. Şi riscă să crească şi mai mult zilele astea, când are loc Bookfest 2018, la Romexpo.

Târgurile de carte (Bookfest şi Gaudeamus) sunt de departe destinaţiile de shopping preferate ale fiică-mii. Adoră să se piardă cu orele pe aleile lor, să răsfoiască tot ce o atrage, să cumpere tot ce îşi permite (dacă e din banii ei) sau tot ce îi permit (dacă e din banii mei), să dezgroape chilipiruri din coşurile cu cărţi la reducere şi să îşi îmbogăţească deja bogata colecţie de semne de carte. În plus, este şi o ocazie de socializare, deoarece cunoaşte câteva persoane din industria de carte, pe care le revede acum la standurile editurilor lor şi care sunt toate foarte drăguţe cu ea. Un adevărat răsfăţ, deci, care o încântă atât de tare, încât a făcut-o să-şi dorească ceva mai mult: să scrie şi ea cărţi pe care să le vândă acolo. Să aibă “chioşculeţul” ei la Bookfest (am mai povestit despre asta aici).

Un milion de întrebări mi-a pus referitor la cum se publică o carte. Şi foarte puţine (spre deloc) referitoare la cum se scrie o carte. Pentru că, se pare, la asta se pricepe şi singură. O groază de cărţi a început până acum şi sper că într-o bună zi va şi termina una. Deşi se dovedeşte că îndeletnicirea asta nu e chiar atât de simplă:

– Alo, tata!, l-a sunat ea acum câteva luni. Să ştii că am renunţat la cartea veche şi m-am apucat de alta. Mergea foarte greu, pentru că era documentar. Acum scriu mult mai repede… Da… E despre un căţel pierdut.

Respectivul „documentar” începea cu:

«– Lunaaaa! Treci la masă!

Nu vă speriaţi, e doar mama.»

Iar cartea nouă începe cu Catherine, Riley şi Jack care îşi pierd câinele în Constanţa.

– Da’ de ce au nume englezeşti şi locuiesc într-un oraş din România?

– Pentru că au emigrat! Tocmai asta e şmecheria!

A scris şi la cartea asta vreo trei paragrafe, după care a început iar să vândă pielea ursului din pădure:

– Mama, e obligatoriu să îmi lansez cartea la Trei?

(Deoarece cu editura Trei am colaborat eu cel mai mult până acum şi se mândreşte că are o prietenă-adult acolo.)

– Adică, ştii, mie îmi plac cel mai mult cărţile de la Arthur. Poate o lansez la ei, totuşi.

– Ǎăă…

– Dar nu vreau să se supere Virginia pe mine, pot să i-o las tot ei la corectat, dacă vrea.

Aşa da! Cum să-i iei unui director editorial plăcerea de a corecta o carte scrisă la opt ani, despre un căţel pierdut în România de nişte imigranţi englezi?

Au urmat un plan de afaceri optimist, calcule de preţ şi număr de exemplare vândute, întrebări despre cine pune mocheta în „chioşculeţele” alea de la Bookfest, apoi şi cartea asta a luat o pauză de creaţie.

Dar iată că, într-un fel, se vede chioşculeţul cu ochii. Săptămâna trecută, m-a întrebat o prietenă dacă aş fi de acord ca Luna să vorbească la o lansare de carte. Un prieten de-al ei, publicitar de meserie, a scos anul trecut la Corint Junior o carte pentru copii, „Felix, asta-i culmea!”, iar acum intenţionează să lanseze volumul al doilea, indepedent, la Bookfest. A închiriat un stand exclusiv pentru această carte şi şi-ar dori ca la lansare să vorbească şi câţiva copii care au citit primul volum. Luna nu se încadrează prea exact în publicul-ţintă al cărţii (băieţi de aprox. 12 ani), dar dacă ar vrea să o răsfoiască un pic, poate totuşi îi place…

Şi Luna a răsfoit-o şi i-a plăcut. Deşi când a zărit coperta a strâmbat imediat din nas:

– Dar, vai, mama, asta este o carte de genul „Jurnalul unui puşti”! Cum să citesc eu aşa ceva??!!

Pentru că la noi în familie există interdicţie la genul acesta de cărţi care par a fi scrise exclusiv pentru amuzamentul grosier al copiilor şi care au influenţă deloc pozitivă asupra atitudinii şi limbajului tinerilor cititori (cunoaştem băieţei care şi-au schimbat vizibil şi neplăcut comportamentul după ce au citit cărţi de acest gen).

Însă eu am rugat-o să îi dea o şansă, totuşi, lui „Felix”. Îmi plăceau realizarea grafică excepţională şi felul în care se îmbina textul cu banda desenată (e un roman grafic), şi m-am gândit că la o asemenea calitate artistică n-ar trebui să fie chiar un dezastru literar… Am avut dreptate. După câteva pagini, Luna a decretat că nu e chiar atât de obraznică precum „Jurnalul” şi că nici nu i se pare că ar fi pentru băieţi mai mari decât ea. Apoi şi-a amenajat un spaţiu de citit în care numai câinele a fost tolerat şi şi-a luat foarte în serios calitatea de critic literar.

A terminat cartea în câteva zile, şi-a notat câteva lucruri bune şi rele despre ea, pe o foaie de hârtie şi cu un aer important, iar acum aşteptăm să se facă 1 iunie ca să mergem la această lansare, la care va spune şi ea două vorbe, alături de alţi invitaţi (printre care altă prietenă-adult de-a ei, bloggeriţa Laura Frunză, care este o bună cunoscătoare a pieţei de carte pentru copii de la noi).

Apoi o să vă povestesc cum a fost. Îmi închipui că o să fiţi curioşi să aflaţi detalii despre Bookfest, despre ce cărţi o să ne farmece acolo suficient de tare încât să le luăm acasă, despre cum iese lansarea lui “Felix” şi despre cât timp îi ia unei domnişoare cochete de nouă ani şi jumătate să se îmbrace pentru un astfel de eveniment super-important. Ţineţi-ne pumnii!