THE party and THE tort

Fiică-mea a devenit conştientă de trecerea vremii pe la patru ani. Cam atunci a început să viseze cu ochii deschişi la ziua când va avea opt ani – nu ştiu de ce, dar opt ani i se părea vârsta supremă, copiii MARI aveau opt ani, iar ea de-abia aştepta să fie şi ea mare. Apoi au apărut şi alte astfel de praguri în viaţa ei. La cinci ani, ne-a promis că la şase va înceta să mai asculte varianta radiofonică a „Vrăjitorului din Oz” în absolut fiecare seară; ne exasperase cu fixaţia aceasta, dar e drept că dobândise un fel de reflex condiţionat şi adormea imediat cum se auzea prima replică a piesei – „Dorothy! Dorothy!” –  deci avea şi ea dreptate să persevereze, poate-poate într-o bună zi avea să afle şi urmarea poveştii. La şase ani a încercat să mă convingă să îi explic ce înseamnă „impotent”; trecusem pe stradă pe lângă un homeless care îşi gratulase un confrate cu acest epitet, iar eu m-am răstit la el să vorbească frumos de faţă cu un copil:

– Ai văzut cum l-am pus la punct?, m-am împăunat eu.

– Daaa! Dar ce a vrut să spună?

– Asta nu pot să-ţi explic acum, sunt lucruri pentru oameni mari. Tocmai de aceea i-am spus să tacă.

– Hai, încearcă, totuşi, poate înţeleg.

Atunci când şi-a dat seama că sunt de neînduplecat, Luna s-a resemnat:

– Bine… Mai discutăm la şapte ani, atunci.

Nu am mai discutat la şapte ani despre asta, dar nici uşor nu mi-a fost la vârsta aceea, la care întrebările despre lume şi viaţă veneau în valuri. Apoi a făcut opt ani, la care fiică-mea s-a făcut vizibil o domnişorică. Iar acum, când mai are puţin de tot şi împlineşte nouă, cea mai arzătoare dorinţă a ei pare să fie să aibă zece ani. Pentru că aşa a citit ea pe prospectul unei drone de jucărie, că e pentru copii mai mari de zece ani. Iar ea vrea o dronă.

Şi totuşi, există o anumită zi din an în care fiecare copil îşi doreşte să aibă fix vârsta pe care o are: ziua lui. Pentru că e ziua aceea în care primeşte cadouri, mănâncă prostii şi, cu puţin noroc, face şi o petrecere la un loc de joacă. Luna a avut puţin mai mult noroc, pentru că i-am făcut astfel de petreceri de mai multe ori până acum. Iar anul acesta îi vom face din nou, în acelaşi loc ca anul trecut: Fit Fun Kids.

Prima dată a fost acolo acum doi ani, la ziua unui coleg de-al ei, şi i-au plăcut la nebunie animatorii (băieţi) care le-au făcut copiilor demonstraţii de street- şi break-dance, Xbox-ul, jocurile pe echipe, saltelele…

Apoi la ziua altui coleg, la care s-a simţit la fel de bine şi după care ne-a declarat solemn că numai acolo vrea să-i facem şi ei ziua. Între timp, organizatorii şi-au schimbat sala, dar animatorii au rămas, aşa că ne-am dus după ei în noua locaţie şi tot bine a fost. Deşi saltele de sărit şi pereţi de escaladă nu mai erau, dar nici copiii nu mai erau atât de mici încât să aprecieze neapărat astfel de distracţii – au cântat, au dansat şi au participat cu multă bucurie la toate joculeţele pe care le-au organizat animatorii aceia neobosiţi. Ca şi unii dintre adulţi, de altfel. Nu spun cine, persoane importante 😉

Anul acesta i-am propus Lunei să căutăm un loc nou, dar a fost de neclintit în hotărârea ei de a petrece tot acolo. Deşi am dus-o să vadă şi alte săli asemănătoare (cele de la Jingle Joy). Şi deşi între timp a mai fost la câteva aniversări care i-au plăcut şi de la care s-ar fi putut inspira, cum a fost de exemplu la Divertiland, când copiii au avut la dispoziţie patru ore de participare la toate distracţiile de acolo (yupiiii!). Tot câteva ore de distracţie au avut şi la parcul de aventură din Herăstrău, cu căţărat prin copaci şi dat pe tiroliene, dar e drept că aceasta nu ar fi o idee potrivită pentru a o aniversare care are loc în luna decembrie. Iar la un moment dat, am crezut chiar că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior şi putem scăpa ieftin, atunci când am fost la ziua unui prieten de-al Lunei acasă la el, şi fiică-mea a zis că vrea şi ea la fel; fusese o petrecere-surpriză, organizată de părinţii lui, iar Lunei i-a plăcut la nebunie cum ne-am ascuns noi toţi într-o cameră întunecată şi, când a ajuns sărbătoritul acasă şi a aprins lumina, i-am strigat în cor „La mulţi ani!”, fix ca în filme. La întoarcerea acasă în acea seară, Luna mi-a spus:

– Mama, cred că cel mai bine îmi faceţi şi mie o petrecere-surpriză.

– Păi cum să mai fie surpriză, când tu ştii că noi vrem să îţi serbăm ziua?, am zâmbit eu.

– Mă prefac că nu ştiu.

Mda, probabil că nu ar fi fost o idee bună, totuşi. Şi oricum a renunţat repede la ea, pentru a reveni la marea ei iubire pentru Fit Fun Kids.

Odată ce am stabilit locul, am început să caut singurul lucru care mai lipsea din organizare: tortul. Zile întregi am salivat la pagini de prezentare web de cofetării mai mult sau mai puţin oficiale, care mai de care mai apetisantă, cu torturi mirobolante şi compoziţii despre care nici măcar nu auzisem. Şi tot zile întregi am încercat să găsesc un cofetar dintr-ăştia mult-lăudaţi în cercurile de mămici care să pretindă un preţ rezonabil. Ştiu, este multă muncă în spatele acelor construcţii, dar să ceri 120 de lei pe un kilogram de tort făcut în bucătăria ta mi se pare deosebit de deplasat. Sau poate că sunt eu mult mai săracă decât îmi dau seama. De altfel, am început să am cam des impresia că trăiesc într-un univers paralel cu al altora, cum ar fi atunci când văd pâine la 17 lei sau aud de salarii de parlamentari cu bac-ul luat pe pile. Dar să trecem peste. Important este că nici copilului nu i-au plăcut preţurile astea (nu ştiu când a devenit atât de raţională), aşa că m-a anunţat că nu mai vrea tort, ci tartă. Are ea o tartă preferată la cofetăria din cartier (Ina, face nişte preparate absolut delicioase, o recomand cu mare încredere), cu cremă de vanilie şi un morman de zmeură pe deasupra, pe care o capătă la ocazii. Iar cum acum este o ocazie… Am negociat din greu cu ea să facem un tort cu o compoziţie similară, să putem înfige măcar o lumânare în el la petrecere, în loc să punem pe masă câteva farfurii cu tarte plate. Deci vom avea un tort simplu, fără marţipane şi alte decoraţiuni, ca pentru un om mare.

Sau aproape. Pentru că totuşi un decor va avea: Luna i-a dat din timp o comandă fermă prietenei noastre care face minunăţii din FIMO, cu dimensiuni mici şi detalii precise. Anul trecut a primit de la Coca o figurină care o reprezenta pe ea cu labradorul de la Giurgiu, anul ăsta şi-a dorit Jack Russell-ul de la Bucureşti şi pisica mititică ce s-a aciuat de curând la biroul lui taică-său. Să vedem cum îi priponim printre zmeure…

Deci până la urmă pare că le-am aranjat, cumva, pe toate. Doar un mic necaz am mai păţit cu cadoul nostru, al părinţilor. Acum ceva timp, am încercat să aflu de la Luna ce îşi doreşte de ziua ei. Începuseră deja să-mi ceară sugestii şi părinţii copiilor invitaţi la petrecere, iar eu nu ştiam nici măcar ce cadou să-i luăm noi. Aşa că i-am spus-o direct:

– Zi-mi cam ce ţi-ai dori. Întreabă lumea.

– Păi mie mi-ar plăcea să fie surprize. Nu vă zic nimic.

– E mai greu aşa, să ştii… Nu am vrea să primeşti numai lucruri care nu îţi plac. În anii trecuţi, ne mai inspiram măcar din lista lui Moş Crăciun. Dacă acum nu ai mai făcut-o, nu mai ştiu ce îţi doreşti.

Pentru că, da, acest copil al nostru nu a mai pus pe frigider nicio listă cu dorinţe pentru Moş anul acesta.

– Dar am făcut-o!

Stupoare! Habar nu aveam.

– Şi unde e? Hai să o punem la poştă până nu e prea târziu!, am încercat eu timid o şmecherie.

– Nu. Pentru că anul ăsta nu vreau să o mai vedeţi voi. E între mine şi Moşu’.

Deci cam până aici ne-a fost cu Moş Crăciun, suspectez eu. Cât despre ziua ei, uraţi-ne succes să îi placă ce i-am luat până la urmă, după gustul nostru. Vă ţin la curent peste câteva zile dacă aşa va fi fost.

Reclame

Idei pentru aniversări de copii. De luat şi de dat

Mi-a crescut copilul. Desigur, acest fenomen, al creşterii, se petrece permanent şi treptat, dar eu nu îmi dau seama de el decât în salturi: atunci când fiică-mea nu mai încape în vreo pereche de pantaloni, atunci când ne întâlnim cu câte un copil de grădiniţă şi Luna pare uriaşă faţă de el sau atunci când o văd neinteresată de lucrurile care o fascinau până mai an. Cum ar fi, de exemplu, petrecerile aniversare cu loc de joacă pentru copii. Pentru ea, s-a (cam) dus vremea chiuiturilor pe tobogane micuţe, de plastic, a jocului cu pluşuri uriaşe sau a animatorilor plictisiţi care nu ştiu decât „Cât e ora, lupule?”. Acum îi trebuie… dans! Şi, trebuie să recunosc, îmi place şi mie.

A fost o surpriză tare plăcută când, la ziua unui coleg de clasă de-al fiică-mii, acum câteva luni, animatorii s-au apucat de street dance în faţa noastră. M-am bucurat cot la cot cu copiii de acrobaţiile celor doi tineri. Apoi, cei mici au fost implicaţi în tot felul de concursuri simpatice, de mâncat floricele fără mâini sau de ştafetă cu placa, pe burtă, astfel încât pereţii de escaladă din spaţiul acela dedicat au trecut rapid pe planul doi al preocupărilor copiilor. Şi au dansat cu toţii, băieţei şi fetiţe, până când a trebuit să plecăm de acolo. Nu ştiu care erau tarifele la acel loc de joacă, dar l-aş recomanda cu căldură părinţilor în căutare de spaţii pentru petreceri. Neapărat cu cei doi puşti dansatori incluşi în ofertă!

Săptămâna următoare, am lăsat-o pe Luna singurică la o altă petrecere, într-un alt spaţiu, dar tot a unui băieţel. Şi tot transpirată din cap până în picioare am luat-o de acolo, după trei ore de dans nebun, cică. Transpiraţi erau şi părinţii, şi bunicii prezenţi. Animatorii locului reuşiseră să îi ridice şi pe ei de pe scaune şi s-a încins o petrecere pe cinste, cu toate generaţiile. Iar eu mi-am propus ca, de acum înainte, să nu mai plec de la sindrofiile copilului, ca să pot profita de aceste rare, extraordinar de extrem de rare ocazii în care mi-aş mai putea mişca şi eu f…, pardon, picioarele în ritmul muzicii (v-am zis că am la uşă un urs de bărbat, care nu dansează niciodată?).

Deci sâmbătă de dimineaţă am program. Fiică-mea a fost invitată la ziua altui băieţel (mda, are mai mulţi prieteni de sex opus decât fetiţe) şi mă întreb dacă şi acolo va fi cu dans sau încă nu. Sărbătoritul, coleg de baschet de-al Lunei, face de-abia şapte ani şi nu ştiu dacă a ajuns şi el la vârsta petrecerilor cu dans, ca puştii mai mari, de la opt ani în sus. Anul trecut, părinţii lui au reuşit cea mai bine organizată aniversare la care am fost vreodată, la o terasă din parc, cu atmosferă şi mâncare bună. Au ales drept temă piraţii şi s-au ocupat ca aproape toate detaliile să aibă legătură cu aceasta, cred că doar feliilor de pizza le lipsea un steag cu cap de mort, ceva, să fie chiar totul tematic. Copiii au primit pălării şi arme de pirat, la care s-au asortat şi alte obiecte de recuzită şi tortul, s-a organizat o vânătoare de comori ca la carte, cu hartă şi cufăr cu monede bine ascuns, iar cea mai tare distracţie a fost când au început să cadă bani din cer, după părerea Lunei. Adică s-au detonat nişte tunuri din acelea de confetti pline cu bancnote mici de hârtie care imitau Euro. Fiică-mea, strângătoare cum e, a plecat acasă cu zeci de hârtiuţe din astea, cu o punguţă plină cu praf magic (fanii lui Peter Pan ştiu despre ce vorbesc), cu harta comorii şi, bonus suprem, cu papagalul împăiat pe suport de umăr care întregeşte uniforma oricărui pirat respectabil. A adunat cam tot ce se putea, cu alte cuvinte. Normal că acum s-a bucurat să afle că a trecut un an de la memorabila petrecere şi că e din nou invitată la ziua prietenului ei, e nerăbdătoare să vadă ce distracţii le-au mai pregătit grijulii adulţi celor mici. După cum spuneam, şi eu la fel. Am doar o mică strângere de inimă: acum câteva săptămâni, pe când erau în căutare de locuri şi de idei pentru aniversarea băieţelului, tatăl lui a glumit şi a spus că, fiind în pană de inspiraţie, se gândeşte să organizeze o petrecere porno de data asta. Am zâmbit un pic, în frumoasa culoare a cerului senin, şi am sperat să găsească o altă tematică până la ziua copilului. Ceea ce sper şi acum că s-a întâmplat. Voi afla poimâine.

Ca să ne mai tragem sufletul după atâtea distracţii citadine, epuizante, dar fără de care eu nu m-aş simţi bine, duminică mergem la o aniversare cuminte de tot, la finuţa noastră mai mititică, unde vom mânca numai mâncare naturală, vom bea numai băuturi sănătoase şi vom respira numai aerul curat din satul de munte în care s-a mutat familia ei, sătulă de tumultul oraşului. Pentru că avem şi astfel de anturaj, totuşi, nu numai tătici cu sindrom Tourette, după cum s-ar putea crede din ceea ce povestesc eu pe-aici despre prietenii Lunei.

Voi cum credeţi că ar trebui să arate petrecerea ideală pentru copii de cam opt ani? Cu dans sau cu joacă? Cu Elsa sau cu hip-hopări? Cu tematică din poveşti sau cu ţinute casual chic? Nu de alta, dar prefer să mă pregătesc din timp cu idei pentru ziua Lunei, din decembrie. Ea a început deja să îşi facă planurile şi ştiu că voi avea multă imaginaţie năstruşnică de contracarat. Mai ales că m-a avertizat încă de anul trecut, de când ne întorceam de la petrecerea cu piraţi, că vrea şi ea tunuri din acelea de confetti de ziua ei:

– Dar să fie cu diamante!, a adăugat ea.

– Diamantele sunt scumpe, Luna.

– Ei, şi?

– Şi ne pot lovi rău în cap, am reuşit eu să găsesc rapid un argument cu adevărat eficient.

A meditat puţin şi a făcut compromisul:

– Bine, aruncăm şi noi tot cu bani de hârtie… Dar să fie adevăraţi!