O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia

Publicitate

OPC-ul Cleopatrei

Pe lângă cursurile de dans pe care le urmează conştiincios (după cum am povestit în Mersul pe Lună al Lunei), fetiţa mea energică mai participă şi la un curs de la Palatul Copiilor, care se numeşte, după părerea ei, „Atelierul Panteziei„. Şi chiar este vorba de multă fantezie, dar şi de ceva idealism – ambele ale unei profesoare tinere care se încumetă să le vorbească unor ţânci despre istoria şi despre arta omenirii.

La fiecare oră, este prezentată o anumită epocă trecută, după care copiii fac cu mânuţele lor obiecte care să le fixeze mai bine cunoştinţele teoretice. Apoi primim teme pentru acasă. Da, am spus bine „primim”, pentru că temele cu potenţial periculos sunt pregătite conştiincios acasă de către toată familia, după motto-ul: „Aveţi nevoie de foarfece, pânză, lipici… şi de un adult”.

Când au învăţat despre oamenii preistorici, au făcut un vas de lut, folosind ca singură unealtă o piatră plată (noroc că am tendinţe obsesiv-compulsive şi îmi petrec mult timp la plajă culegând pietre). Când au vorbit despre Imperiul Roman, şi-au decupat coifuri şi săbii din carton recuperat de la pubelele de reciclare. Iar când au vorbit despre Grecia Antică, au improvizat în parc o mini-Olimpiadă cu probe sportive pe măsura lor, de genul aruncarea discului în capul părinţilor spectatori şi cursa cu ştafetă la întâmplare, adică nimeni n-a înţeles cine cu cine este în echipă, astfel încât culoarele desenate cu creta pe alee s-au dovedit total inutile în haosul care a rezultat; cu această ocazie, am descoperit că Luna se bucură şi când pierde un concurs, după cum am scris în Medalii sau ouă stricate?.

Perioada care a pasionat-o pe Luna cel mai mult pare să fi fost Egiptul Antic, când ea şi colegii săi au vizionat un film cu Asterix şi au aflat mici bârfe istorice despre faraoni şi nevestele lor. Era cât pe ce ca această pasiune să ne coste înscrierea la şcoală, pentru că, la testul de evaluare pentru clasa pregătitoare, când Lunei i-a fost arătat un căţel desenat pe o foaie şi a fost întrebată dacă este fiinţă sau obiect, fetiţa mea a ezitat puţin, dar a răspuns, totuşi:

–        Obiect.

Norocul nostru a fost că toate celelalte răspunsuri au fost corecte. Pe drumul de întoarcere de la test, presupunând că fusese o carenţă de vocabular, i-am cerut scuze Lunei:

–        Îmi pare rău că nu ţi-am explicat niciodată ce înseamnă „fiinţă”. Acum ştii că animalele sunt fiinţe, nu-i aşa?

–        Ştiam şi înainte, m-a contracarat fetiţa mea de cinci ani, doar că în desenul ăla am crezut că este un Anubis de pluş. Deci un obiect. Ai văzut ce bot lung avea? Şi era mov…

Uneori, e drept că prea multă cultură dăunează, mai ales când nu eşti pregătit să o duci. Dar, fără o brumă de cultură, nici nu am mai avea dialoguri spumoase ca următorul:

–        Mama, ştii că Cleopatra făcea baie în lapte? Mi-ar plăcea şi mie, dar să nu aibă caimac, că ăla nu-mi place.

–        Am auzit şi eu povestea asta, Luna, se spune că laptele face pielea catifelată.

–        Şi, ştii, ea avea şi un dezgustător.

–        Un ce?, o întreb eu râzând.

–        Un dez-gus-tă-tor, îmi silabiseşte ea răbdător, pentru a se asigura că am înţeles. Adică un om care îi gusta laptele şi săpunul înainte de baie, ca să nu fie expirate.

Deci iată cum învăţ şi eu lucruri inedite de la cursurile copilului, ca, de exemplu, faptul că Protecţia Consumatorului a avut precursori de nădejde în Egiptul Antic.