O Balenă Roz / se legăna / pe o pânză de păianjen…

M-am trezit cu ştirea atentatului de la Manchester la radio. Au devenit atât de dese încât parcă nu mai şochează într-atât de tare. Şi totuşi, un stadion plin cu copii?! Pentru că nu era vreun concert de-al lui Engelbert Humperdinck, să fie sala plină de bătrânei de-un leat cu el – şi nici atunci, desigur, nu ar fi în niciun caz justificată crima. Dar să ucizi copii care cu siguranţă nu au avut încă timpul de a greşi esenţial celorlalţi nu poate avea nicio justificare. Ca atunci când a fost atacat un loc de joacă dintr-un parc, doar pentru că acolo sărbătoreau Paştele nişte mame creştine cu copii mici, iar atacatorul credea că tot Pământul ăsta trebuie să fie musulman, ca el (şi probabil va fi, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat), de parcă pe acei copii îi întrebase cineva la naştere dacă vor să fie aruncaţi în cristelniţă. Şaizeci de morţi au fost atunci, în Pakistan, mame şi copii cu toţii. Azi-noapte au fost „doar” 22, la concertul Arianei Grande, probabil tot tineri. Ca şi la concertul de la Paris. Ca şi…

Şi uite-aşa ajungem să ţinem răbojuri tragice. Să transformăm vieţi distruse în statistici. Să comparăm ororile între ele. Aproape numai despre Manchester s-a vorbit la televiziunile de ştiri, de dimineaţă încoace. Ba mai mult, una dintre ele s-a apucat să facă şi un fel de rezumat, aşa, cu liniuţă, al atacurilor similare, cele cu atentatori sinucigaşi care şi-au meşterit singurei arma terorii, din câteva bucăţi de plastilină, praf de puşcă şi multe cuie – ca să facă mult rău. Iar eu mă întreb dacă foloseşte cuiva această mediatizare a crimei, această publicitate, la urma urmei, care li se face unor cretini absolut, această răspândire a veştii că nişte troglodiţi au repurtat încă o victorie împotriva umanităţii, în inocenţa şi diversitatea ei.

Pe de o parte, pare un drept al cetăţenilor să fie informaţi asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pe de alta, o astfel de ştire ajută la întreţinerea terorii. Pe de o parte, aş vrea să ştiu că sunt în pericol dacă mă duc pe un stadion. Pe de alta, la ce-mi foloseşte să nu mai îndrăznesc să mă duc pe un stadion? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că teroriştii  în devenire se inspiră din ceea ce văd şi aud de la alţii – şi aici nu mă refer numai la buletinele de ştiri, ci şi la filmele artistice hollywoodiene de acţiune, care par să îşi fi propus scopul clar de a da idei dezaxaţilor. Prima dată când am văzut imaginea unui avion intrând deliberat în turnurile gemene din New York a fost într-un film american făcut cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Şi n-a fost singurul cu subiect similar, am citit că, în momentul atentatelor de la World Trade Center, erau în lucru şapte filme asemănătoare, a căror producţie a fost oprită…

Revenind strict la problema ştirilor, dilema cea mai mare dintre toate este în ce măsură un copil poate fi afectat de ele. Pentru că nu ai cum, efectiv, să îl creşti într-un turn de fildeş în care să nu răzbată nici cel mai mic ecou al zbuciumului exterior. Dacă nu ai televizor, aude la radio, dacă nu ai nici radio, aude la şcoală, în parc, pe stradă. Cât de tare îl doare? Cât de tare îl sperie? Sau… oare nu cumva… un copil este mai tare decât ne este nouă teamă? Oare nu cumva tocmai protejându-l îi facem şi mai rău, pentru că el are încă protecţia naturală a optimismului şi îi este util să afle de pericolele lumii pentru a fi capabil să le înfrunte?

În aceeaşi ordine de idei, acum câteva săptămâni se vorbea peste tot de un alt lucru abominabil: celebrul joc cu Balena Albastră. Au fost păreri pro şi contra mediatizării cazurilor de suicid aparent legate de provocările acelea de pe internet. Le dăm idei copiilor şi facem publicitate jocului versus e bine ca cei mici să fie informaţi şi e bine să ştie că pot discuta cu adulţii despre problemele lor. M-a întrebat şi Luna ce este cu balena aia. Şi, după un răgaz de gândire, m-am hotărât să îi spun adevărul, aşa cum fac aproape fără excepţie. A devenit brusc serioasă şi mi-a spus cu un ton trist:

– Dar e o prostie, mama…

Am mai discutat un pic pe subiectul acesta, să mă asigur că suntem de acord că e o prostie uriaşă să îţi iei viaţa, indiferent din ce motiv, apoi nu am mai auzit nimic despre balene pentru o vreme. Până într-o zi când, pe drumul de întoarcere de la şcoală, mi-a povestit teribil de entuziasmată:

– Mama, ştii că la noi la şcoală se joacă „Balena Roz”?

Am îngheţat. Oare ce le-o mai fi dat prin cap drăcuşorilor ăştia mici? Cât de tare am greşit pentru că am vorbit, iar, deschis despre lucruri nepotrivite cu vârsta fiică-mii?

– Şi cum e jocul ăsta?, am întrebat-o eu cu inima la gât.

– Păi e exact invers decât prostia aia cu Balena Albastră. Adică aici ai de făcut numai sarcini bune. A fost foarte distractiv.

Şi atunci, pentru a câta oară, am făcut o plecăciune imaginară în faţa priceperii copilului meu de a învinge răul cu armele blândeţii, bucuriei şi ale jocului. Şi m-am bucurat că nu am făcut greşeala de a-i subestima puterea de înţelegere, aşa cum, de cele mai multe ori, suntem tentaţi să facem, ca adulţi. Cheia viitorului nostru este la cei ce sunt copii acum, iar eu am impresia, chiar prin ceaţa terorii care ne înconjoară, că ea este pe mâini bune.

Publicitate

Bruxelles, oraşul pierdut

Am fost o singură dată la Bruxelles, pentru un weekend, în toamna lui 1997. Pe atunci lucram la Paris şi mi-a fost uşor să găsesc un autobuz care să mă ducă, în vreo trei-patru ore, dintr-o capitală în cealaltă. Am luat rata de Bruxelles, cum ar veni. Oraşul m-a dezamăgit de la prima vedere. Un amestec neinspirat de clădiri vechi, care nu aveau eleganţa somptuoasă a celor din Paris, Viena sau Budapesta, şi seci paralelipipede înalte, din sticlă şi metal, care nu erau nici măcar spectaculoase precum blocurile din La Défense-ul parizian. Multe, foarte multe gunoaie pe jos. Nu era chiar centrul oraşului, e drept, dar nici scuza de a fi o periferie îndepărtată nu o avea acea zonă gri pe care am traversat-o într-un tramvai decolorat, semănând stupefiant de bine cu rablele din Bucureştiul de atunci. Şi am mai regăsit ceva din oraşul meu de reşedinţă, ceva ce nu credeam că ar putea exista într-un loc mai „civilizat” decât România: gropile din asfalt. Erau atât de multe şi de mari încât, dintr-odată, nu mi-a mai fost jenă de fuşereala compatrioţilor mei Dorei. Iată că se putea şi la case mai mari.

Hotelul nu mi-l aduc aminte deloc. Presupun că măcar el se afla într-o periferie, deoarece am observat în jurul lui multe firme scrise în turcă – iar ăsta era un lucru demn de reţinut. Văzusem şi la Paris mulţi imigranţi, mai ales în banlieu-uri, dar densitatea celor din Bruxelles era impresionantă, nicidecum într-un sens bun. Îmi dădea o nelinişte greu de justificat raţional. Nu m-am simţit confortabil nici a doua zi, când am ieşit din hotel şi îmi părea că foarte mulţi ochi negri îmi judecau strâmteţea pantalonilor şi onduleurile bogate ale părului revărsat pe umeri. Dar mi-am schimbat curând starea de spirit. Ca orice turist serios, îmi propusesem să bifez într-o zi, cât aveam la dispoziţie, cele mai cunoscute atracţii ale oraşului. Aşa se face că am descoperit grădini luxuriante şi pagode strămutate de peste mări şi ţări, restaurante construite în atomi cât casa şi un centru vechi cum nu mai văzusem până atunci, destul de restrâns ca suprafaţă, dar înţesat cu delicii estetice şi gustative. Întâlneam, în sfârşit, clădirile seculare pe care mi le doream, cu detalii arhitectonice pretenţioase şi încântătoare, în care funcţionau comerţuri de vis precum ciocolaterile Leonidas şi gelateriile Häagen-Dazs. Vedeam, pentru prima dată, o paradă colorată în Piaţa Mare, în care m-am simţit, prin opoziţie cu măreţia ei, tare mică. În replică, Manneken Pis, pe care l-am căutat cu harta în mână, pe străduţe întortocheate, era dezamăgitor de mic, aşa cum stătea el cocoţat pe un zid şi tot făcea pipi spre trecători, de nişte sute de ani încoace.

Seara am cinat tot în centrul istoric, într-un restaurant aflat la etajul unei clădiri superbe pe dinafară. Mi s-a mai dus atunci din entuziasmul proaspăt căpătat: totul era decrepit pe dinăuntru, mirosul de mucegai era pregnant, iar spre sfârşitul mesei am avut parte şi de o altă paradă originală, a unor gândaci pe peretele de lângă masă. Cred că acela a fost momentul când am hotărât să mă îmbăt. Mâncasem deja, era prea târziu să mai refuz comanda pe motive de igienă şi, ca să trec peste îngrijorare, am plusat cu un pahar de vin peste cât puteam duce. N-a fost grav, la urma urmei pot număra pe degetele de la o mână situaţiile din viaţă în care m-am aflat „oficial” în stare de ebrietate, iar asta nu a fost una dintre ele. Doar am căpătat puţin din jemenfichisme-ul local al Băieţelului Pişăcios şi am încetat să-mi imaginez metropola gândăceilor de sub plita restaurantului în care tocmai mâncasem. A fost mai bine aşa.

Până a doua zi. Când m-am trezit cum altfel decât mahmură. Perspectiva drumului până la Paris, în autocar, cu greaţă, nu mă încânta deloc. Şi m-am pus atunci pe visat cu ochii deschişi, la delicateţuri de Mitic:

– Ce bună ar fi o ciorbă de burtă acum!…

Cu bagajul făcut, am ieşit la o ultimă plimbare, prin cartier, înainte de plecare. Luând străzile la pas, am văzut şi mai mulţi ochi negri judecători, şi mai multe firme turceşti, iar pe una dintre ele am descifrat cuvinte familiare şi plăcute ochiului meu de balcanic francofon şi înfometat: tchorba şi kiofte. Am intrat imediat; o cameră de vreo cincisprezece metri pătraţi, nu prea curată, cu două mese şi o tejghea în spatele căreia se prepara mâncarea şi se învârtea carnea rotisată:

– Ce fel de ciorbă aveţi?, l-am întrebat eu pe bucătar, în franceză.

– Aaaa, n-o să vă placă, m-a asigurat el. E o specialitate de la noi.

– Încercaţi-mă, l-am provocat eu zâmbind.

– Păi e făcută din… ştiţi… nu mai ştiu cum îi zice…, a dat el din colţ în colţ, arătând spre abdomenul lui supra-dimensionat.

– Tripes, cumva?, am încercat eu marea cu degetul, cu o sclipire de speranţă în suflet.

– Da! Asta e! Aţi mai mâncat?

Era mirat că unei domnişoare occidentale i-ar putea plăcea aşa ceva. L-am înştiinţat că nu sunt belgiancă şi am devorat porţia generoasă pe care mi-a pus-o în faţă. Era puţin diferită de ciorba de burtă de la noi, pentru că turcul folosea iaurt în loc de smântână. În rest, aceeaşi Mărie cu altă pălărie.

Nu am avut nici un regret că am plecat, pe drumul de întoarcere către Paris. Şi nici nu mi-am propus să mă întorc vreodată. Păstram două amintiri pregnante de acolo: acea drăguţă coincidenţă, când mi s-a îndeplinit în mod surprinzător o mică dorinţă improbabilă, şi roiala gândacilor de pe peretele restaurantului. Peste ani, Bruxelles mi s-a sedimentat în memorie ca o enclavă de frumos aparent, din ce în ce mai mică, roasă la suprafaţă de mareea periferiilor intolerante şi pe dedesubt de lumea încă invizibilă, pe atunci, a gândacilor.

Zilele acestea, gândacii au hotărât să iasă la vedere. Vor să ne dregem toţi ciorbele cu iaurt. Şi mi-e teamă de ziua în care smântâna va fi interzisă.