Despre oameni şi legăturile lor invizibile

Prindem un 381 în ultimul moment. Fiică-mea e extrem de bucuroasă: pe de o parte, i se pare o aventură interesantă să circule cu autobuzul, pe de alta, îi place mult să alergăm împreună – râde în hohote nestăvilite când facem asta (rar), de întoarce capul după noi toată lumea de pe stradă. Sau de pe străzi, pentru că se aude până, hăt, departe. Aş face-o mai des, dar nu mă mai ţin balamalele. Acum, de exemplu, simt câteva înţepături în zona stomacului după doar cincizeci de metri alergaţi…

În autobuz e răcoare şi destul de liber. Chiar merg binişor autobuzele astea noi (şi nu, nu sunt un vlogger plătit de PMB pentru a le face reclamă, cum au păţit ieri ruşinea băieţii ăia pe care zău dacă înţeleg de ce îi ascultă cineva). Ne aşezăm pe scaune, Luna mă ţine în continuare de mână, în timp ce se uită veselă pe geam, mergem spre un concert, deci moralul ne este deja încântat – în fine, toate bune şi frumoase. Apoi se aude un ţipăt. Nu e de spaimă sau de durere, ci de… suporter. Cineva urmăreşte, pe telefon, meciul de fotbal al echipei de juniori a României, care tocmai a început. Îl vedem de la spate, aşa cum stă aşezat pe primele scaune din autobuz. Pare un bărbat de cartier, cu douăzeci de ani şi treizeci de kile peste statutul de „băiat”, care trăieşte din plin ceea ce vede pe ecranul minuscul. Încă o ocazie la poartă, încă un strigăt, acompaniat de sunetul tribunelor, care ajunge vag până la noi, în spate.

Apoi vedem cum un alt bărbat, aparent un om al străzii, îmbrăcat sărăcăcios şi cu părul vraişte, care stă în picioare, pe culoar, se apropie încet de bărbatul cu telefonul şi i se uită, timid, peste umăr.

– Meci?, întreabă el.

– România–Anglia, îi răspunde bărbatul de cartier, fără să îşi ridice ochii din ecran.

– Cine bate?

– De-abia a început. Da’ sunt buni, dom’le, băieţii ăştia ai noştri, avem şanse!

De fapt, nu ştiu dacă exact astea au fost cuvintele schimbate de cei doi, pentru că eram prea departe pentru a auzi bine, dar cu siguranţă asta a fost esenţa.

– Vezi, Luna?, îi atrag eu atenţia fiică-mii, în scopul de a-i mai ţine o lecţie despre lume şi viaţă. Oamenii ăştia doi, în principiu, nu au nimic în comun. Nu şi-ar vorbi dacă s-ar întâlni pe stradă, ba chiar poate că bărbatul cu telefonul l-ar dispreţui făţiş pe homeless. Însă aici, în jurul unui ecran de televizor, sunt solidari, pentru că sunt amândoi suporteri ai echipei României. Face minuni echipa asta de juniori, aduce speranţe multora într-un domeniu în care ni le pierduserăm cu toţii.

Simt cum mi se umezesc uşor ochii de la atâta patriotism. Fiică-mea se uită înspre cei doi, evident interesată, dar nicidecum la fel de emoţionată ca şi mine. Aşa că plusez:

– Pentru că, vezi tu, pe lume există doar foarte puţine lucruri care pot să unească oamenii aşa cum o face fotbalul. Există sportul, în general, mai există muzica…

La „muzică” mi se umplu de-a binelea ochii de lacrimi. Muzica e călcâiul lui Ahile al meu, marea mea slăbiciune, care mă transportă, de fiecare dată când interacţionez cu ea, într-o lume a emoţiilor pure şi deosebit de puternice. Din telefon se mai aude un vuiet de tribune, omul străzii zâmbeşte, iar preaplinul ochiului meu stâng se sparge şi simt cum o lacrimă o ia în jos, pe obraz.

– … şi mai există alcoolul, găsesc eu inspiraţia de a-mi termina fraza. Sportul, muzica şi alcoolul sunt lucrurile care unesc cel mai rapid oamenii.

Şi uite-aşa, lacrimile aliniate la start în ochiul drept nu au mai căzut niciodată, şterse de biciul deosebit de prozaic al cuvântului „alcool”. Iar seara noastră între fete a continuat veselă, cu muzică bună, cartofi prăjiţi proşti şi încă un alergat după 381 la întoarcere. Pentru că unele lucruri merită toate înţepăturile din stomac de pe lume. Cum ar fi un hohot de râs de copil.

Reclame