Perle de noiembrie

În căutare de inspiraţie pentru vreun articol nou cu care să mai populez acest blog, rămas în umbra Facebook-ului, deschis-am adineaori fişierul cel stufos în care îmi notez, de peste opt ani, perlele fiică-mii şi întâmplările legate de ea pe care aş vrea să mi le pot aminti cu drag la bătrâneţe. Şi am căutat acolo, de curiozitate, însemnările de noiembrie din fiecare an. Am făcut şi pentru voi o selecţie, nu de alta, dar eu nu mă pot hotărî dacă putem vorbi de o reală maturizare a copilului în toţi aceşti ani:

 

NOIEMBRIE 2011 (avea aproape 3 ani)

Luna vrea să meargă la Giurgiu fără mine, doar cu căţeluşa noastră, Babe, pe care să o pună la volan.

– Dar Babe e căţel, îi tai eu elanul. Nu poate conduce.

– Ba da. Îi pune tata cheie şi e motolizată.

 

NOIEMBRIE 2013 (5 ani)

– Mama, taţii au chiloţi?

 

NOIEMBRIE 2014 (6 ani)

Eram mai devreme la calculator.

– Mama, apasă-mi şi mie pe fete goale şi imprimă-mi vreo şase, te rog.

Abia când a adăugat: „Desenate” mi-am revenit din şoc. Îmi cerea siluete de fete pe care să le poată colora şi „îmbrăca” aşa cum vrea ea, ca în cărţile cu şabloane.

 

NOIEMBRIE 2015 (7 ani)

Zapez plictisită la televizor. Fiică-mea e nemulţumită şi mă tot bombăne, de alături, de pe canapea. Dacă ar fi după ea, ne-am uita numai la desene animate toată ziua. La un moment dat, ajung pe TVR şi o aud ţipând:

– Lasă aici! Lasă aici!

– Aici?!, mă pufneşte râsul.

– Da! Îmi plac bilele alea!

Şi am lăsat acolo. A fost de-a dreptul fascinată. Prima extragere Loto din viaţă nu se uită niciodată…

 

NOIEMBRIE 2016 (8 ani)

Fiică-mea e bucuroasă nevoie mare că are birou nou de la IKEA. Şi-a făcut toate temele şi ceva în plus, doar ca să stea cât de mult poate la birou. Apoi s-a apucat să caute printre cărţile cu exerciţii care zăceau neatinse de mult, unele de ani întregi, în bibliotecă.

– Mama, pot să fac şi eu un test din cartea asta de Logică?

Mă uit furtiv pe copertă: nu mai recunosc volumul, habar nu am despre ce e vorba. O fi şi din cauza emoţiei de a o vedea pe Luna atât de studioasă:

– Sigur!, mă grăbesc eu să îi dau aprobarea. Vezi mai întâi dacă sunt exerciţii pentru vârsta ta…

– Da, da, mă întrerupe ea, grăbită să se întoarcă la piesa ei de mobilier preferată. O să fac vreo două pagini. Trei, patru, cinci, şase…

Ce-mi plac enumerările astea!

Timp de câteva minute, ne vedem fiecare de treaba ei, în tăcere. Apoi îi sună telefonul şi o aud vorbind cu taică-său, cu cel mai voit şi nonşalant ton posibil:

– … Mda… Eh, eram un pic ocupată… Fac nişte probleme de logică… Da… Cam vreo mie de pagini, aşa…

 

NOIEMBRIE 2017 (9 ani)

– Mama, să vezi ce chestie mişto fac adulţii din şcoala noastră! Se numeşte „Secret Santa” şi…

– Ştiu ce e „Secret Santa”. Făceam şi noi la firmă, când lucram. E foarte frumos, păcat că nu faceţi şi voi în clasă.

– Da, şi mie mi-ar fi plăcut. Tocmai de aceea ţi-am spus. Pentru că vreau să vă propun să facem măcar acasă, între noi. Ce zici? Tu cu mine şi cu tata!

Zic că e o idee foarte bună. Doar că va fi un Secret Santa foarte, foaaaaarte mic 😉

 

NOIEMBRIE 2018 (10 ani)

La televizor e o reclamă în care apare Eric Roberts. Ştiu că fiică-mea are o mare slăbiciune pentru sora lui, aşa că îi spun:

– Uite, Luna, e fratele Juliei Roberts.

Într-adevăr, copilul e dat pe spate. Adaug că acest frate a jucat în sute de filme şi că e un actor bun, dar care a ales să facă filme de calitate mai slabă decât soră-sa. La care fiică-mea concluzionează:

– Înseamnă că e un geniu. Că şi soră-sa e o genie…

 

NOIEMBRIE 2019 (aproape 11 ani)

Discuţie la telefon, în prima seară a unei excursii:

– Şi ce-ai mâncat la cină?, o întreabă taică-său.

– Caşcaval pané cu mămăliguţă, carne şi amandină.

Şi uite-aşa afli, la bătrâneţe, că ţi se poate face greaţă doar de la folosirea nefericită a unor biete conjuncţii 😀

Cel mai bucuros copil din lume

— Şi să nu te mişti de-aici, că vine moşul ăla rău şi te mănâncă! Ai înţeles?

Mama în halat flauşat pleacă târşâindu-şi papucii de plastic. Copilul stă în leagăn fix până când ea dă colţul grădinii – probabil că are mult antrenament, ştie când se întâmplă asta fără să fie nevoie să se uite. Apoi se dă jos, iese din îngrăditura locului de joacă şi vine cu paşi hotărâţi înspre banca pe care stau, alături de căţeluşa mea.

— Cum îl cheamă?

— O cheamă Babe, e fetiţă.

— Şi câţi ani are?

— Unsprezece şi jumătate. Tu câţi ai?

— Şapte. Şi mă cheamă Ştefănel.

Mă uit la el, cum s-a aşezat direct pe asfalt şi mângâie cu mare drag câinele: e mititel şi slăbuţ, vorbeşte peltic (şi chiar cu o oarecare dificultate), mi-e greu să cred că e deja la şcoală.

— Ba eu cred că ai vreo… patru.

— Da, da, am doi, patru ani.

Şi începe să râdă de prostioara pe care a spus-o. Un dinţişor din faţă îi e spart şi foarte, foarte cariat, de-abia a mai rămas un firişor din el. E foarte vesel şi pare lipsit de orice grijă, aşa cum ar şi trebui să fie copiii de vârsta lui, indiferent care e aceasta. Dar nu mă pot abţine să îi spun ceva ce gândesc încă de când am auzit aberaţiile maică-sii:

— Ştii, de fapt, nu există moşi care mănâncă copii. Dar e adevărat că există unii oameni răi. Ar trebui să o asculţi pe mama ta şi să nu pleci din locul de joacă, unde te-a lăsat. Şi nici să vorbeşti cu oameni necunoscuţi. Nici cu mine nu ar trebui să vorbeşti, pentru că nu mă cunoşti.

— Pe tine cum te cheamă?

— Aluniţa.

— Alunicea! Vezi, acum te cunosc, putem vorbi!

Are dreptate… Aşa că vorbim. Eu îi povestesc că îmi pierd vremea în micul parc dintre blocuri pentru că o aştept pe fetiţa mea, să iasă de la nişte cursuri de vară, el îmi povesteşte că mama lui nu a putut sta cu el în parc pentru că s-a dus să spele vasele. Mă întreabă despre fetiţa mea, despre şcoala ei, zice că şi el e la şcoală… Din când în când, îl aud cum repetă: Alunicea, Alunicea – probabil că vrea să nu-mi uite numele. Apoi zăreşte un grup de adolescenţi pe o alee mai încolo şi ţâşneşte după ei. Aceştia îl recunosc, îl mângâie un pic pe cap, zâmbind, şi pleacă în drumul lor. E clar că este un obişnuit al parcului ţâncul acesta. Se întoarce la mine cu un aer infinit mai important acum, că a primit girul copiilor acelora foarte mari:

— Sunt prietenii mei, spune el pe cât de grav poate.

— Cum îi cheamă?

Nu ştie. Dar mai repetă o dată Alunicea, pentru orice eventualitate. Se aşază la loc pe jos, lângă Babe.

— Ştii, am avut şi eu doi câini, dar i-a luat poliţia pentru că erau obraznici şi vorbeau prostii.

— Câinii nu vorbesc!, zic eu.

— Ba da, câinii mai mari vorbesc. Şi ăştia spuneau mereu, în fiecare noapte, mocii mătii, mocii mătii, mocii mătii. Tata îi bătea, uite aşa – îi dă uşurel o palmă lui Babe peste ceafă – dar degeaba. I-a luat poliţia.

— Şi pe tine te bate tata?, din nou nu mă pot abţine.

— Nuuuu. Nu mă bate.

— E bine.

— Da. Înainte mă bătea. Dar acum l-a luat şi pe el poliţia.

— De ce?

— A furat. Da’ acum cred că o să iasă… cred… Aşa zice mama, că o să vină repede acasă, că e o lege, ceva…

Nu pare hotărât dacă se bucură sau nu de întoarcerea tatălui. Apoi începe să tuşească şi îi dau un mentosan franţuzesc, din acelea din care port mai mereu în geanta mea de mamă, cu de toate. Îi place mult bomboana şi îmi mai cere una. Îi zic că îi mai dau, dar să nu le mănânce pe toate acum, pentru că uite ce dinţişori stricaţi are. Să şi le pună în buzunar.

— N-am buzunar, se întristează el pipăindu-şi pantalonii.

Însă are unul: pe piept, la cămaşa lui serioasă, de bărbăţel. Îi umplu buzunarul cu bomboane. Şi-l pipăie de mai multe ori cât mai stă cu noi, de teamă să nu le piardă, dar nu se atinge de niciuna. Se mai joacă o vreme cu Babe, mă roagă să le fac o poză împreună şi o ia vitejeşte în braţe – câinele cântăreşte probabil pe jumătate cât el. Apoi izbucneşte în hohote mari de râs:

— M-a LINGEAT pe ochi!!!

Cred că acum este cel mai bucuros copil din lume.

— Deci Beib, zice el ca să se asigure că nu a uitat, arătând cu degeţelul lui mic înspre câine, apoi înspre mine: Alunicea… iar eu sunt Ştefănel. Mă duc acasă, pa!

Şi s-a dus.

––––

M-am întors de două ori în parcul acela în zilele care au urmat, în timp ce o aşteptam pe fiică-mea de la cursuri. Pusesem în geantă, pe lângă un stoc nou de mentosane, o pungă cu multe jucării mici, de genul surprizelor din ouăle de ciocolată, potrivite pentru mânuţele mici ale lui Ştefănel. Dar nu l-am mai găsit pe băiat. Prima oară am stat o vreme pe banca „noastră”, însă nu mult, e drept, pentru că în parc se făceau lucrări de re-amenajare, cu un mini-excavator, şi era foarte multă gălăgie. A doua oară nu mai era acolo nici măcar banca.

Perle FB 16

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Ianuarie 2017 (continuare)

Luna îl învaţă pe taică-său cum să facă înmulţirea cu 9 ajutându-se de degete. La telefon.

– Tata, fii atent, că te învăţ o super-chestie!

– Bineee, se aude din receptor, resemnată, vocea tatălui.

– Bine! Fii atent! Ai zece degete?

Evident (şi din fericire), s-au auzit hohote de râs de ambele părţi ale telefonului.

– Bine, bine, nu asta am vrut să spun, se corectează Luna, uşor agasată că nu s-a făcut bine înţeleasă. Adică ai zece degete LA ÎNDEMÂNǍ?

Eh, aşa da! 😉

––––––––––

– Mama, mama, ai văzut ce frumos era îmbrăcat căţeluşul ăla? Două haine avea!

– Nu l-am văzut. Ce câine era?

– Ca Babe a noastră, numai că nu era Jack Russell. Dar avea şi el pete, numai că negre. Şi era mai mare. Şi era îmbrăcat cu haină din alea de marinari, cum ne plac nouă, numai că dungile erau negre. Şi erau de câine (!!??). Şi pe deasupra avea… zici că era haină din aia de mi-a făcut ruda mea două.

– Vestele tricotate de sora bunicii tale?

– Numai că vestele mele sunt verde şi galbenă, iar câinele avea una roşie. Şi mult mai scurtă. Şi era şi încălţat. Avea adidaşi roşii cu şireturi albe.

– Numai că…?

– Ce?

– Nu urmează un „numai că”?

– De ce ar urma?

– Ziceam şi eu aşa…

 

Februarie 2017 (continuare)

Teme la engleză. Opt ani şi-un pic. Are de completat un rebus unde rezolvarea este o imagine cu un băieţel care mănâncă un hamburger. Doar că în rebus sunt numai 6 spaţii: B____R.

– Habar nu am, dă Luna din umeri.

– Nu cred! Ai mâncat de atâtea ori, mă mir eu.

– Păi nu intră „hamburger” aici… Aaa, stai, că ştiu! E burger!

– Aşa este, bravo!

Mă mănâncă să îi mai ţin o lecţie de etimologie, deşi ştiu bine că nu îi place:

– Ştii… „hamburger” vine de la numele oraşului Hamburg din Germania, unde se spune că era specific tipul ăsta de sandviş, dar americanii l-au înţeles altfel. L-au americanizat. Şi l-au împărţit în două cuvinte: „ham” şi „burger”. Adică „burger” e sandvişul şi „ham” este…

– Să nu spui că mâncăm câine!, sare ea cât colo, oripilată.

Nu i-am spus. I-am povestit despre şuncă. Dar am îndoieli că a reţinut…

 

Martie 2017 (continuare)

Drum de întors de la şcoală. Fiică-mea, opt ani jumate, clasa a treia:

– Şi la ora de română am făcut… bla, bla… şi la matematică… bla, bla… şi în pauza mare…

Ascultatul ăsta doar pe jumătate se numeşte „mecanism de coping” în termeni de specialitate, adică ceva ce te ajută să scapi cu viaţă unor relatări infinite. Părinţii de copii vorbăreţi ştiu despre ce e vorba.

– … şi apoi X a zis… bla, bla… şi lui Y i-a căzut iarba pe jos… şi…

– Stop! Ce-ai zis?

Pentru că detectorul matern de pericol funcţionează chiar şi simultan cu mecanismele de coping. Iarbă??!!

– Că lui Y i-a căzut iarba pe jos?, se miră copilul că ceva atât de banal mi-a putut atrage mie atenţia.

– Da. Despre ce fel de iarbă e vorba?

– Iarbă! Avea un pliculeţ la el şi i-a scăpat pe jos, mare scofală!

Pliculeţ??!! Cu iarbă??!! Dacă mă lasă picioarele şi mă scurg pe jos în următoarele două secunde e doar din cauză că tot sângele mi s-a urcat la cap.

– Ce ai, mama? Iarbă din aia de plastic, pentru decoraţiuni de primăvară… La ce te gândeai?

Să-mi fie ruşine la ce mă gândeam eu!! 😀

 

Mai 2017 (continuare)

Mama, ştii cum trebuie să faci dacă nu ai lumină peste noapte şi ţi-e frică să dormi în întuneric? E simplu: ţi-o imaginezi! (Luna, 8 ani)

––––––––

– Mama, eu cred că ţie, de fapt, nu că nu îţi place sucul Tedi cu zmeură, ci că ai făcut o asociere greşită cândva. Adică, de exemplu, ai văzut odată un film în care un om bea ceva dezgustător, apoi s-a dat imediat reclama la Tedi şi gata, acum crezi că sucul ăla e rău.

Aşa-mi trebuie dacă îi explic unui copil de opt ani cum e cu asocierile subliminale, marketingul şi advertisingul. Acu’ sunt nevoită să beau sucul ăsta pe care l-a început ea, dar nu i-a plăcut şi mi l-a pasat mie.

––––––-

– Mama, te rog să te aşezi pe fotoliu să-ţi arăt ceva.

– Ce?

– Am făcut eu ceva special, cât te-am aşteptat să ieşi de la doctor.

– Ce?

– Mai ţii minte că aseară mi-ai spus o poveste de groază pe fotoliul ăla? Ei bine, acum am şi eu ceva tot cam aşa pentru tine. Fii atentă, că e cu impact emoţional! Ta-dam!

E foarte mândră de faptul că, din plictiseală, a învăţat să aplice efecte de photoshop. Acum umblă după câine prin casă, să îi arate o poză de-a lui fosforescentă:

– Ia uită-te, Babe, tu eşti aici! Nu, nu fugi, că nu arăţi chiar atât de rău!

–––––––––––-

– Mama, adu-mi şi mie te rog aparatul dentar din portbagaj.

– Ce naiba caută în portbagaj??!!

– Păi l-am scos la şcoală când m-am jucat, şi l-am pus în ghiozdan, iar tu ai pus ghiozdanul…

– Of, de câte ori te-am rugat să nu îl mai arunci aiurea prin ghiozdan? Acum iar trebuie să cotrobăi peste tot!

– Nu, nu, am avut grijă şi l-am pus frumos. E în pantoful din buzunarul din faţă. 🙂

–––––––––

– Mama, ştii cum îţi spune colega mea X?

– Cum?, întreb eu relaxată.

Sunt atât de obişnuită să mi se pocească numele în fel şi chip, de la „Alinuţa” la „Luminiţa”, cu trecere prin „Albinuţa”, încât nu mă aştept la vreo mare surpriză din partea prietenei Lunei.

– „Mă-ta”.

Şi totuşi. 🙂

Discuţii de maşină, episodul 2.346.597

– Mama, dupa ce moare Babe vreau să aleg eu ce câine să luăm.

Sunt la volan, iar fiică-mea e în spate, alături de căţeluşă. Avem drum lung, iar cu Babe asta a noastră e poveste şi mai lungă. După ce ani de zile am avut doi bichonei frumoşi foc, cu care m-am înţeles excelent şi care nu au avut nicio problemă serioasă de sănătate, în afară de inerentele sâcâieli ale bătrâneţii, m-am pricopsit cu un căţel cu care rareori am avut respiro de veterinar. Adică i s-au întâmplat mai mereu diverse necazuri ce trebuiau rezolvate, inevitabil, la doctori. De pe la un an au început alergiile, cărora nu le-am putut da de cap, în ciuda nenumăratelor controale, analize şi tratamente, aşa că au fost etichetate sub numele ăla de îl dau doctorii atunci când habar nu au despre ce e vorba (dermatita atopică) şi m-am resemnat să îi dau de mâncare doar bobiţe de regim. Ea, săraca, nu s-a resemnat niciodată, fiind un căţel mâncăcios de felul ei. Apoi au apărut complicaţiile, operaţiile, complicaţiile la operaţii etc. etc. etc. Merită un articol dedicat acest câine şi sper să i-l pot oferi într-o zi. Până atunci, mai adaug doar că acum are aproape zece ani, este încă prostuţă ca un pui, a devenit obeză şi se scarpină cam încontinuu.
Totuşi, faptul că fiică-mea se gândeşte la moartea lui Babe nu are absolut nicio legătură cu necazurile şi enervările pe care ni le produce zilnic, ci doar cu dorinţa ei aprinsă de a poseda un chihuahua – dorinţă pe care i-am explicat că şi-o va îndeplini abia atunci când va fi la casa ei, nu la casa mea. Am şi eu limite în ceea ce priveşte pasiunea pentru căţei. Totul până la o chestie ŞI mai urâtă decât Jack Russell-ul nostru, pe care să o feresc în permanenţă când calc pe jos sau când vreau să mă aşez pe canapea, şi care să latre isteric la absolut orice mişcă în raza ei vizuală! Aşa că îi reiterez Lunei hotărârea mea de a NU avea chihuahua în viitorul apropiat:
– Oricum, Babe mai are nişte ani de trăit, în mod normal, îi spun eu. E urât să te gândeşti de pe acum la moartea ei…

Luna pare să înţeleagă. Tace o vreme. Apoi:
– Ai văzut reclama aia cu ce poţi să faci cu 2.000 lei? Cică îţi poţi lua un câine. Şi arată un Ozzy în reclamă!

Se referă la buldogii francezi – altă rasă adorabil de urâtă, care ne place mult dar nu o să ne luăm niciodată (aţi auzit vreun buldog din ăsta sforăind?). Avem doi vecini buldogi, aproape identici, şi pe amândoi îi cheamă Ozzy, aşa că acum, după părerea noastră, îi cheamă pe toţi Ozzy.
– Înseamnă că era un câine cu pedigree, îmi dau eu cu părerea.
– Nu era.
– De unde ştii? Preţul ăsta e mare pentru un câine, eu cred că era cu pedigree.
– Nu e mare. Eu am văzut la petshop şi chihuahua cu 2.000 de lei.

Aha, a reuşit, cumva, să ajungă şi aici.
– Păi da, pentru că acolo se vând câini cu pedigree.
– Ba nici ăia nu aveau!
– De unde ştii?
– Ştiu!

E atât de sigură pe ea încât mă străfulgeră un gând:
– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „pedigree”?
– Nu.
– Şi atunci, de unde ştii că acei câini nu au??!!
– Din instinct!

Na! Mai zi ceva dacă poţi!
Nu am mai zis nimic, deci. Nici ea. Pentru câteva secunde. După care o aud din nou:
– Mama, dar Babe este mulatră? Că are petele astea mai negre, aşa…