Pe unde ne mai ducem copiii anul ăsta, soro? (continuare)

Conform DEX, „turul de forţă” este o „acţiune greu de realizat, care cere multă putere fizică, multă abilitate şi multă energie morală”. Noi tocmai am terminat o astfel de acţiune, făcând turul activităţilor extra-şcolare tentante pentru Luna. Dacă mai punem la socoteală şi începutul şcolii, care a adus cu el nenumărate sarcini organizatorice, precum şi calcaneul meu fracturat, pe care am refuzat să-l ghipsez, rezultă o perioadă în care am ţopăit, mai mult într-un picior, prin tot Bucureştiul, în căutare de rechizite şi de pasiuni pentru copilul meu.
Şi, pentru că am promis, acum vreo lună, în Pe unde ne mai ducem copiii anul ăsta, soro?, că vă voi ţine la curent cu locurile prin care mergem, le voi lua pe rând:

Am încercat mai întâi ceea ce părea a fi marea atracţie a Lunei – baletul. Sunt două şcoli în apropierea noastră: Ecole de musique (în zona Budapesta) şi Sena Studio Balet (pe lângă Timpuri Noi). Prima oferă o adevărată încântare estetică, de la vestiarul şic până la frumoasa profesoară, cu trecere prin tutu-urile roz ale micuţelor cursante. A doua oferă o surpriză inversă zicalei „Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Adică intri într-o clădire tare urâtă şi, după ce urci suspicios două etaje, ajungi într-o oază de vibraţii pozitive, cu o sală măricică pentru cursuri şi un vestiar cu oglindă falsă, ca în camerele de interogatoriu din filme, prin care părinţii îşi pot urmări odraslele în acţiune. Dacă ar fi trebuit să aleg eu, aş fi preferat-o pe Sena, pentru că pare o persoană caldă si corectă şi pentru că mi-a adus aminte de cursurile de balet din copilăria mea, acompianiate de pian clasic (drept pentru care nu mi-am putut stăpâni lacrimile întreaga oră cât am stat acolo). Dar a ales Luna. Să nu meargă nicăieri. Pentru că a descoperit că baletul nu înseamnă fâţâiala aia pe poante pe care o făcea ea prin casă, ci ore de exerciţii repetitive, plicticoase şi prea dificile, după părerea ei.

Ca să nu pierdem de tot contactul cu dansul, continuăm să mergem din când în când la clubul din Tineretului, Be You, unde lucrurile sunt mult mai simple şi mai distractive. Echipa de şoc a fetiţelor de 3-6 ani a prezentat deja un spectacol de mare succes (pentru noi, părinţii) pe scena de la Baby Expo, cu „Dansul răţuştelor”, iar acum are în pregătire un alt dans complex şi faimos, „Roboţelul”. Clubul mai are în ofertă şi limbi străine, comunicare audio-vizuală, dans sportiv şi bucătăreală, dar Luna se simte ori prea mică, ori prea mare pentru cursurile acestea acum.

La Palatul Copiilor, am înscris-o din nou la Atelierul Fanteziei, unde a fost şi anul trecut. Acum este la o grupă de avansaţi, cică, şi au început prin a învăţa despre Masososotania („ţara aia care avea două râuri demult de tot, acum vreo 99 de ani, mama”) şi a încropi o apărătoare de muşte regală, din carton şi pene. E bine.

Ne-am riscat şi cu oferta de sporturi de la Palat. Primul care ne-a atras atenţia a fost fotbalul. Pe lângă faptul că, vorba aia, e sportul-rege, a contat în alegerea noastră şi tendinţa supărătoare a Lunei de a se apăra cu mâinile la faţă de orice minge îi este pasată, în timp ce la şutul cu piciorul devine mult mai curajoasă. Din păcate, a fost doar o neînţelegere la înscriere, când ni s-a spus că se acceptă şi fetiţe, pentru că instructorul a râs uşor zeflemitor când a auzit ce dorim de la el. Deci, dacă ştiţi vreun club care face fotbal feminin de la 6 ani, vă rog să ne anunţaţi şi pe noi.

Al doilea sport pe care ne-am hotărât ad-hoc să-l încercăm a fost badmintonul. Pare o îndeletnicire elegantă, plăcută şi uşor de practicat şi în spaţii neconvenţionale (ca parcul sau chiar apartamentul). În plus, poate fi un bun început de drum către celălalt sport tentant, prin expunere media şi câştiguri băneşti, pentru toţi părinţii: tenisul. Luna a fost încântată că a reuşit, după nenumărate incercări, să nimerească fluturaşul cu racheta, dar eu nu am fost prea încântată să bat drumul până la sala de antrenamente de la Şcoala 99, înspre Piaţa Reşiţa, prin şantierele nesfârşite ale minunatului primar Oprescu (pe care ţin să precizez că eu nu l-am votat, ca să nu avem discuţii). Presupun că ne vom limita, în viitorul apropiat, la spaţiile neconvenţionale amintite mai sus.

Am avut, însă, şi o surpriză plăcută în domeniul potenţialului sportiv al fetiţei mele: baschetul. Poate că nu ar fi trebuit să fie chiar o surpriză, având în vedere că tăticul ei a fost jucător în şcoală şi chiar campion naţional la un moment dat (că tot se simte şi el important când îl mai amintesc, rar, pe blogul ăsta). Dar nu te poţi abţine să te miri atunci când vezi o gâgâlice de un metru şi un pic cum rezistă cu interes la două ore de antrenament serios, cum dă cu perseverenţă mai mult de o sută de pase la perete, cu o minge pe care abia o cuprinde cu mâinile sau când reuşeşte chiar să înscrie un coş, spre marea bucurie a unei antrenoare tinere şi drăguţe, care a pupăcit-o cu mult foc pe micuţa performeră (bineînţeles că reacţia mea, de privitoare pe geam, a fost şi aici să plâng; începe să devină îngrijorător asaltul emoţiilor astea părinteşti). În consecinţă, continuăm cu baschetul, cu atât mai mult cu cât sala este aproape de noi (la şcoala 81 de pe Nerva Traian), clubul sportiv la care mergem este unul cu rezultate confirmate prin performanţă, iar cei trei antrenori par exact tipul de îndrumători pe care i-aş dori pentru fetiţa mea.

La insistenţele Lunei, fascinată de uriaşele piese de şah văzute mai demult într-un mall, am dus-o şi la un curs introductiv în acest minunat sport al minţii, la Smart Education, în Dorobanţi. Recomand cu căldură locul celor care locuiesc în zona de nord a oraşului sau pe care nu îi sperie, ca pe mine, traficul îngreunat din centru; am întâlnit acolo o profesoară care i-a entuziasmat pe toţi copiii participanţi, indiferent de vârsta sau de nivelul lor de cunoştinţe de joc. Noi am găsit, însă, alternativa mult mai convenabilă a unui curs opţional în chiar şcoala noastră, 97. Este şi aproape de casă, şi gratis, aşa că vom rămâne aici.

Iar ultima activitate pe care am testat-o, alaltăieri, şi ne-a plăcut a fost la Funny Circus de la Piaţa Iancului. Ei bine, da: e o şcoală de circ. Nu se poate spune că este chiar visul unui părinte să îşi vadă copilul circar, dar am descoperit că visul multor copii este să se urce la trapez. Iar acolo este şi trapez, şi eşarfă, şi hula hoop, şi diabolo, şi panglici, şi salteluţe colorate… Ce mai, era musai să ne ducem! Evident, am plâns iar. Îmi place să cred că justificat, de data asta: Luna a mers impecabil pe sârmă, ducând într-o mână un băţ cu farfurie rotitoare în vârf. Trebuie să îmi refac stocul de Aspacardine pentru dăţile viitoare, pentru că nu m-aş risca fără medicamente în momentul în care instructorul va renunţa la hamul de siguranţă cu care a legat-o, iar băţul cu farfurie va fi pus pe frunte! Încercaţi măcar o dată să mergeţi acolo cu copiii voştri: pe lângă faptul că e distractiv pentru ei, se pot obţine, fără prea mult efort, concentrare mentală şi coordonare în mişcări. Iar adulţii sunt şi ei bineveniţi să încerce jongleriile şi acrobaţiile, ca modalitate de mişcare şi de destresare.

Şi uite-aşa s-a încheiat apoteotic turul nostru de forţă. Acum mă gândesc să renunţ, totuşi, la încăpăţânarea mea de a intra în rândul lumii şi să îmi iau o tabletă. Dacă tot voi petrece ore şi ore prin vestiare şi săli de aşteptare, măcar să pot face şi eu ceva util în timpul acesta. Cum ar fi, de exemplu, să scriu mai mult…

circ

Publicitate