Recomandări de activităţi pentru copii. Şi Zootropolis. Neapărat Zootropolis!

Odată cu venirea primăverii, s-a deschis iar sezonul la activităţi pentru copii în Bucureşti. Larg. Oferte sunt multe, resurse de timp şi de bani, nu prea. Weekend-urile ne sunt în continuare sacrificate antrenamentelor de baschet, puse tare aiurea, în orele de odihnă de după-amiază, dar sportul acela pare să fie marea pasiune a fiică-mii, aşa că perseverăm. Uneori, Luna mai cere şi la patinaj, după două ore de alergare cu mingea de baschet. Este ciudat de sportivă, de parcă nu ar fi ieşit din leneşa de mine. Cred că, dacă i s-ar da posibilitatea, ar bate mingea toată ziua – acesta fiind, de altfel, şi unul dintre subiectele preferate de conversaţie cu prietenii ei:

– Ana, ştii cum se joacă fotbalul american?, am auzit-o pe Luna prin iarnă.

– Nu.

– Ca baseball-ul, numai că mingea e mai mare şi mai grasă.

Sau:

– Mie îmi place fotbalul, i-a mărturisit Andrei de curând. Eu votez cu Steaua!

– Şi eu tot cu Steaua! Doar că tatăl tău votează cu Dinamo!, i-a reproşat pacostea de fiică-mea.

Până şi pe tabletă a început să joace jocuri sportive (hochei de masă), bucurându-se într-un mod de-a dreptul îngrijorător atunci când câştigă:

– Uraaa! L-am bătut de două ori pe omul ăla din tabletă!, s-a lăudat Luna, mândră tare, acum vreo două luni.

„Omul din tabletă”??!!!! Cică ştie că nu locuieşte nimeni acolo. Oare?…

Şi nu mai demult de ieri mi-a ieşit mândră de ea de la şcoală:

– Azi am jucat hamster-beng şi am învins!

După ce m-am speriat o clipă, că şi-ar folosi muşchii pentru stropşirea vreunor şoricei nevinovaţi, am fost lămurită că e vorba doar de skandenberg, de fapt, sport la care l-ar fi umilit irevocabil pe unul dintre băieţeii din clasă.

Cursurile de dans, la care continuă să meargă, sunt tot de dans sportiv, la urma urmei, chiar dacă acum nu seamănă a nimic prea organizat. Doar ei îi place la cursurile acelea, mie mi-au displăcut mereu, profund, acele dansuri forţate, cu mişcări îndelung studiate şi nenaturale, la fel ca şi zâmbetele de pe feţele dansatorilor sportivi. După părerea mea, dansul trebuie să pornească firesc, din suflet şi nu din creier, să fie o stare de bine, relaxată şi personală, şi nu o înşiruire crispată de paşi mecanici. Deci cursurile de dans sportiv mi se par la fel de absurde ca şi cele de scriere creativă, de exemplu (adică cum, scrisul nu mai e un talent, ci o achiziţie, iar creativitatea trebuie să urmeze reguli învăţate la şcoală?!). Şi entuziasmul Lunei pentru acele ore pare a fi în scădere, în ultima vreme, aşa că s-ar putea să am noroc şi să renunţe singură într-o bună zi. Deşi tare mult i-a mai plăcut să înveţe un pas, doi de samba:

– Tata, tata, l-a sunat ea bucuroasă pe taică-său după o şedinţă de dansuri, azi am dansat iar tanga! E cel mai frumos dans din lume!

Nici la Palatul Copiilor nu ştiu câtă vreme va mai merge la atelierele de Machete Construcţii şi Lego. Mare lucru nu prea fac acolo, chestii mai interesante construind acasă, iar asta se vede şi în numărul copiilor care încă mai urmează aceste cursuri – din asaltul teribil, cu sute de înscrişi, din toamnă, acum abia dacă mai vin 2-5 copilaşi la ore.

Cam atât despre activităţile noastre regulate. Vă recomand în continuare să faceţi tot posibilul pentru a vă duce copiii, cât sunt mici, în special, la cele mai diverse activităţi. Până încep şcoala, au timp berechet şi predispoziţie naturală la a încerca orice, iar creieraşul lor în formare nu va avea decât de câştigat din cât mai multe experienţe, indiferent dacă îşi descoperă şi vreo pasiune sau nu.

Şi vă mai recomand următoarele trei activităţi de week-end, pe care noi le-am bifat şi ne-au plăcut tare de tot:

1. Târgul de handmade Bounty Fair. Se organizează frecvent, în frumoasa Casă a Universitarilor din Bucureşti şi oferă nu numai produse artizanale de bun gust, dar şi ateliere de creaţie pentru copii, într-o sală special amenajată. Luna a pictat pe apă – tehnică pe care o văzusem doar pe YouTube până acum – şi a făcut păpuşele din linguri de lemn, iar eu mi-am clătit ochii cu minunăţii ca bijuteriile Emily Ray, lemnul lucrat de I WooD Be şi rochiţele delicioase de la Kyrushka (ştiaţi că se poate face şi îmbrăcăminte „civilă” din neopren, care mai şi arată superb?). Un singur lucru aş cârcoti referitor la acest târg: dacă tot e la modă să ne entuziasmăm atât de lucrul de mână, îmbrăcămintea populară, originile ţărăneşti etc. etc., n-ar fi corect să începem să folosim din nou şi limba română? Să vinzi ii româneşti la un târg de handmade numit nu târg de artizanat, ci Bounty Fair mi se pare cel puţin ipocrit.

2. Atelierul de construit jucării de la Tekoneko. Recunosc că nu m-aş fi dus până la Băneasa Shopping City ca să participe Luna la un atelier pentru copii. Noi stăm în sudul Bucureştiului şi orice tentativă de a ajunge în nord, chiar şi în zi de weekend, se soldează cu cel puţin o oră petrecută într-un trafic enervant. Dar sâmbăta trecută am avut treabă la IKEA şi am ţinut neapărat să ajungem şi la Diverta, unde se organizează atelierul cu pricina. Mie mi s-a părut raiul pe Pământ acolo, cu o găleată mare cu vată pentru umplutură şi multe alte găletuşe mititele, pline cu năsturei, paiete, mărgele şi tot felul de alte accesorii pentru împodobit creaţiile. Luna a fost foarte mândră de creaţiile ei personale (deşi, în procesul de „fabricaţie”, a fost ajutată de fetele acelea tare drăguţe care stau cu copiii acolo) şi ni le-a dăruit cu generozitatea specifică marilor artişti. Acum suntem, cumva, chit: nu numai noi i-am cumpărat zeci de pluşuri de-a lungul anilor, ci şi ea, iată, ne-a furnizat unele, unicat şi purtând amprentele lipicioase ale autorului. Deci, dacă aveţi drum prin Băneasa, neapărat intraţi şi la atelierul acesta, veţi pleca cu amintiri frumoase, toată familia.

3. Filmul Zootropolis. Ar putea fi, de altfel, motivaţia suplimentară de a ajunge în Băneasa Shopping Center, unde au şi cinematograf. Pentru nimic în lume să nu rataţi filmul acesta la cinema! O mică reţinere aş avea pentru copiii mai micuţi, care s-ar putea speria la scenele mai agresive vizual, cu personaje mai fioroase şi efecte speciale voit impresionante (dar nu e vorba de violenţă, nici pe departe). Zootropolis a fost dorinţa mea bizară de cadou de 8 Martie (când vă spun eu că maternitatea m-a prostit de tot, nu mă credeţi!) şi l-am savurat din plin, toată familia, indiferent de vârstă şi de sex. Un blockbuster cu iepuraşi, acţiune alertă şi mult umor, desenat impecabil, cu un 3D impresionant, personaje inspirate şi mesaj educativ sănătos. L-am aşezat deja pe locul doi în preferinţele mele, după perfectul Frozen (realizat de aceeaşi echipă, de altfel), pe care nu ştiu dacă îl va detrona cineva vreodată.

În schimb, un personaj din Zootropolis l-a detronat pe Motanul din Shrek, a cărui privire rugătoare, cu ochi imenşi, era până acum scena mea preferată din toate filmele de animaţie. Expresia feţei leneşului Flash (leneş la propriu, adică animalul cu numele ăsta) care aude un banc bun este de acum înainte antidotul meu pentru tristeţe: mă uit la trailerul filmului şi îmi trece orice supărare. Unde mai pui că pică teribil de bine o astfel de scenă, în care se face mişto de funcţionarii de la ghişeu, acum, în plină perioadă de plată a impozitelor!

Cam atât cu recomandările de astăzi. Sper să aveţi un sfârşit de săptămână deopotrivă relaxant şi distractiv. Şi nu uitaţi că până diseară vă mai puteţi înscrie la concursul Nature’s Heart, la care puteţi câştiga, cu un simplu comentariu, un pachet de produse naturale format din săpun, cremă şi ulei de corp. Mult succes!

Publicitate

Prin ce locuri am mai fost şi pe unde am vrea să mergem

Se apropie sfârşitul anului şi simt ca pe-o datorie nevoia de a vă povesti pe unde am mai umblat în toamna asta şi ce ne-a mai plăcut prin oraş, continuând astfel şirul articolelor din Activităţile noastre.

Deci.

Baschetul a rămas o activitate regulată pentru fiică-mea, la acelaşi club şi cu acelaşi super-antrenor ca şi anul trecut. Doar numele li s-a schimbat, cică sunt Wolves acuma. Luna a făcut progrese evidente, datorate şi vârstei, desigur, şi chiar a participat la o competiţie duminica trecută. S-a făcut o echipă de pitici – un fel de lupuşori, aşa – ca să vadă şi ei ce înseamnă un meci adevărat. A fost dureros, din punct de vedere sportiv şi al scorului, dar foarte amuzant pentru noi, părinţii spectatori. Iar pentru mine a fost şi emoţionant să aud aplauze atunci când Luna nimerea coşul – fiind cea mai mică de-acolo şi singura fetiţă din echipa ei, dar mare luptătoare, o susţinea toată lumea.

Apelul meu disperat către părinţii de băieţi, cum că să îi trimită la dansuri, nu a funcţionat, iar grupa Lunei (care era, de fapt, pentru băieţi, cu excepţia ei) s-a desfiinţat. Judecând după multitudinea de pliante pe care le tot primim pe la poarta şcolii, am zis că e uşor să găsim un club nou de dans, dar nu a fost aşa. În apropierea noastră sunt două zone aparent bogate în cluburi. Prima, fosta fabrică Pionierul, a ieşit din discuţie după ce am văzut cât de prăbuşită este clădirea (vorba Lunei: „cădoasă”) şi cred că va ieşi din discuţia tuturor acum, după nenorocirea întâmplată la Colectiv. A doua, strada Lânăriei, oferă şi ea, teoretic, locuri pentru activităţi cu copiii, dar nu am reuşit să şi vedem pe viu vreun club de dans pentru că ba nu ni se potrivea orarul, ba nu aveau ei grupă formată. Aşa că ne-am extins aria căutărilor până la Piaţa Sudului, la clubul Viva. N-am avut noroc nici acolo. Îl luasem cu noi şi pe prietenul Lunei, un maaaare dansator şi el, iar la intrare mi s-a dat spre completare câte un formular pentru fiecare copil, cu CNP şi alte rubrici atât de birocratice de parcă intenţionam să imigrez la ei în club. Când a auzit că nu sunt mama naturală a băieţelului, fătuca de la recepţie m-a anunţat că e imposibil să intru cu el acolo, trebuie să vină unul dintre părinţi în persoană. Pentru o oră de dans. Atât de buimăcită am fost de răspuns încât m-am limitat la a le spune tuturor că sunt proşti, pe tonul meu teatral obişnuit în astfel de situaţii năucitoare, din ce în ce mai des întâlnite de când şi proştii s-au înmulţit îngrijorător. Şi am dus copiii, pentru consolare, unde altundeva, decât la mall-ul alăturat, să mănânce ce altceva, decât Happy Meal. De-abia după încă vreo săptămână am descoperit un club unde Luna a fost încântată să o înscriu: Triumph, vizavi de mall-ul Vitan. Fac acolo exact ce nu îmi place mie deloc, dar deloc, şi anume dans sportiv, dar la nivelul grupei lor de vârstă, când încă li se spune să se întoarcă la stânga şi ei se întorc la dreapta, nu se cunoaşte că ar dansa ceva organizat.

Am continuat să mergem şi la Palatul Copiilor. Nu la Atelierul Fanteziei, unde Luna a fost în ultimii doi ani, ci la cele de Machete Construcţii, Lego şi Teatru de Păpuşi. Primele două (sunt grupate în aceeaşi zi) au fost intens dorite de Luna, care este într-o perioadă de adoraţie a puzzle-urilor Lego de vreun an încoace, cel de-al treilea a fost un mic compromis între dorinţa mea şi refuzul ei de a face teatru. Am încercat să o conving că teatrul ar putea-o ajuta să îşi remedieze micile probleme de dicţie, să îşi gestioneze emoţiile şi să îşi exerseze memoria. Se pare că nu a fost destul de tentant pentru ea, deoarece a continuat să se opună cu mare încăpăţânare. Într-o zi, am zis să strecor un apropo interesant, credeam eu, doar, doar îi trezesc curiozitatea pentru această artă. Tocmai se chinuia să bâzâie pe stradă, pentru nu ştiu ce moft, dar nu reuşea să scoată nici o lacrimă:

– Ştii cum fac actorii ca să plângă pe scenă atunci când rolul le cere asta?, am intenţionat eu să o ajut, vrând să-i povestesc despre rememorarea unor amintiri triste şi despre trucaje diverse.

– Îşi iau transpiraţia, aşa, şi şi-o pun pe faţă!, a sărit Luna cu un zâmbet larg, convinsă că are dreptate.

Şi şi-a trecut mâna pe la subraţ, după care şi-a şters-o pe faţă, spre oroarea trecătorilor care nu ştiu cum e să ai la uşă un copil cu multă imaginaţie. N-o să-i arăt niciodată filmuleţul acela care a circulat pe net acum câţiva ani, cu actorul de telenovele care rezistă cu stoicism să i se dea un şut în ouţe fix înainte de a turna scena sfâşietoare, în care se prăbuşeşte, în lacrimi de durere, la căpătâiul soţiei lui muribunde. Nu risc să o încerce cu prietenii ei. Ea e o fire săritoare, s-ar putea gândi că îi ajută.

Deci fără teatru, din păcate. A renunţat, după o lună, şi la teatrul de păpuşi, unde i se părea plictisitor să repete, de două ori pe săptămână, aceleaşi cântecele simple. Drept răzbunare, nici eu nu i-am căutat profesor de harpă. Pentru că Luna îşi doreşte să înveţe să cânte la harpă (!!). Ochi pentru ochi…

Am descoperit, însă, de curând, o îndeletnicire care ne-a plăcut destul de mult pentru a recidiva din când în când: olăritul. Când spun „ne-a plăcut” mă refer la toată familia şi când spun „olărit” mă refer la modelat şi pictat decoraţiuni de Crăciun din lut. Am fost toţi trei la un atelier Clay Play Ceramica şi intenţionăm să încercăm şi unul în care să folosim roata olarului. Trebuie să recunosc că cel mai doritor este bărbatu-meu, el fiind o fire mai abscons-romantică, pe care filmul Ghost pare să-l fi marcat pentru totdeauna.

Şi am mai fost undeva unde ne-a plăcut tuturor: la un spectacol de magie al lui Robert Tudor. Cei care s-au uitat anul trecut la Românii au talent şi-l amintesc cu siguranţă, o voce enervantă ca a lui nu poate fi uitată, odată ce ţi s-a înfipt în creier. Spectacolul pentru copii a fost de-a dreptul mortal, noi, părinţii, am râs tot timpul, iar ei, copiii, au fost fascinaţi. Urmăriţi-i programul şi duceţi-vă să îl vedeţi, vă garantez că vă veţi distra.

În schimb, nu am reuşit să ajungem în câteva locuri care par interesante şi nici nu cred că vom mai apuca, până la anu’, de aceea vă las aici lista (un fel de wishlist, aşa), poate vă ajută în selectarea activităţilor din noianul de oferte ale perioadei:

– ateliere de făcut decoraţiuni în echipă (părinte-copil) la Art & Hobby Studio; pe Carmen o cunoaştem de la serile de quiz din Aprozar, fostul ei local, şi este o persoană caldă şi tare drăguţă cu copiii;

– Regatul lui Moş Crăciun din Pipera, unde Luna s-a simţit minunat anul trecut; i-am putea revedea acolo pe cei de la Ludio, ale căror activităţi din primăvară ne-au plăcut mult; ca să nu mai zic că, săptămâna viitoare, vine şi un Moş din Finlanda acolo, cu barbă veritabilă, care colecţionează scrisori şi dorinţe de la copii şi i le duce fratelui său imaginar, the one and only Santa Klaus!

– ateliere de bricolaj Eematico şi Tekoneko; îmi par interesante activităţile propuse de cele două cluburi pentru copii în care s-a împărţit răposatul Ikedoo; din păcate, au moştenit de la „părintele” lor şi preferinţa pentru tarife mari, deci ne gândim de două ori înainte de a merge la ei…

– teatru de umbre la Mărţişor; par frumoase piesele propuse copiilor, biletul de intrare e doar 5 lei, iar în weekendul acesta au program special cu Vicleimul; mi-a fost imposibil să găsesc un link pe net să vi-l dau, dar vă puteţi interesa de program şi locuri la telefon 0724883343 sau la adresa ateliere.literare@gmail.com;

– duminică va fi şi o lectură de autor a frumoasei cărţi „Ziua în care a fugit somnul”; noi nu vom putea ajunge şi îmi pare rău, mie pentru că Victoria Pătraşcu e o fostă colegă de facultate pe care îmi face plăcere să o revăd, iar Lunei pentru că mansarda de la Cărtureşti e unul dintre locurile ei preferate din Bucureşti; şi mai e şi intrarea liberă…

Oraşul este plin, în perioada asta, de distracţii gratuite, mai peste tot fiind aprinse beculeţe colorate şi apărând din senin Moşi şi spiriduşi care îi bucură pe copii. E de ajuns să o iei la pas pe bulevard ca să te simţi bine. Noi aşa am făcut, acum câteva zile. Ceea ce se anunţa o zi încărcată, cu drumuri lungi ba după bilete de concert (la vară vin Queen şi adorabilul de Adam Lambert pe la noi, ştiaţi?), ba după cadouri şi cutii de cadouri greu de găsit, s-a transformat într-o zi minunată pentru amândouă. Am intrat în trei librării (uraaa!), locuri în care pierdem, de obicei, ore întregi; cel mai mult ne place, după cum spuneam mai sus, la Cărtureşti în mansardă, unde Luna se aşează la măsuţa de Lego, iar eu îi citesc câte o cărticică. Apropo, ne-am întâlnit acolo cu Marian Râlea a.k.a. Magicianul, dacă îl mai ştiţi, voi ăştia mai bătrânei, şi ne-a invitat la Teatrul Naţional, unde are spectacole pentru copii în fiecare duminică la ora 11:00.

Ne-am distrat foarte tare de mirarea oamenilor din magazine atunci când au auzit-o pe Luna urându-le „Crăciun fericit!” (ea oricum salută din uşă, cu voce tare, oriunde am intra, dar acum a plusat cu urarea asta şi a avut mare succes). Apoi am căscat ochii la Târgul de Crăciun de la Universitate şi, spre surpriza mea tare plăcută, nu am fost nevoită să casc prea mult portofelul, Luna neavând pretenţii decât la un porumb fiert de 5 lei. Am plusat şi eu, pătrunsă de spiritul generos al Sărbătorilor şi de nostalgia propriei copilării, şi i-am luat o păsărică de lut, tot de 5 lei. A fost bucuria vieţii ei să fluiere nestingherită tot drumul spre casă. La un moment dat, i-am zis că ar putea fi agent de circulaţie, cu ţignalul ăla. Drept pentru care domnişoara s-a aşezat fix în mijlocul trotuarului şi, după ce a tras un fluierat crunt, a declamat:

– Toţi pasagerii să iasă din maşini!

La întoarcerea acasă am avut parte şi de un moment tare emoţionant, la metrou. Lunei îi place foarte mult să meargă cu metroul. Prima dată, am învăţat-o să-i facă cu mâna conductorului când întră în staţie, iar ea s-a confirmat cu candoarea unui copil de doi-trei ani, cât avea pe atunci. Norocul a făcut ca acel prim conductor pe care îl vedea să fie unul amabil, care a claxonat-o în semn de răspuns. Atât de tare a încântat-o claxonul ăla, încât Luna a rămas cu acest obicei şi salută de fiecare dată. Dar nu am mai întâlnit nici un conductor care să claxoneze, nici măcar să schiţeze un zâmbet, ceva. Ea se bucură, însă, şi numai dacă îi vede că au observat-o, aşa cum s-a întâmplat prin vară, când a început să ţopăie de bucurie pe peron, la o întoarcere acasă:

– Uraaaa! Azi e ziua mea norocoasă! Amândoi m-au văzut, şi când am venit, şi acum!

Cât de puţin le trebuie copiilor ca să fie fericiţi, dragi conductori de metrou!

Să revenim la momentul emoţionant. După cum spuneam, ne întorceam spre casă, când am realizat că:

– Ar putea fi ultimul tău drum gratis cu metroul, Luna. Nu cred că mai luăm metroul până de ziua ta, iar de la şapte ani trebuie să plăteşti bilet.

Ni s-au umezit toţi cei patru ochi pe care îi posedăm împreună. Am fetiţă mare, care, după cum o cunosc, va fi tare mândră să îşi valideze primul bilet de metrou din viaţa ei. E un fel de buletin al vârstei de şapte ani, un semn de maturizare pentru ea şi de îngrijorare pentru mine – de-acum încolo, multe lucruri care înainte erau gratis vor trebui plătite…

Dar e, bineînţeles, şi un moment de mare bucurie pentru mine, faptul că azi fiica mea împlineşte şapte ani. Să creşti frumos şi să rămâi raza mea de soare, Luna! La mulţi ani!

Cronica unui an de activităţi pentru copii (partea întâi)

Se apropie toamna şi presupun că vă gȃndiţi deja pe unde să vă mai duceţi copiii ȋn următorul an şcolar, ȋntru culturalizare, formare şi distracţie. Aşa că ȋncerc să mă fac utilă, povestindu-vă pe unde am mai colindat noi anul trecut, poate vă inspir să alegeţi din avalanşa de oferte din Capitală.

Deci.

La Atelierul Fanteziei, la care am mers săptămânal, la Palatul Copiilor, tematica din acest an a fost cam exotică: copiii au aflat că în univers există doar culorile alb şi negru şi că paradisul se află în Japonia, au făcut lampioane chinezeşti, au ascultat muzică inhaiaşă (în caz că nu ştiaţi, aceasta e „ca opera, dar nu prea”) şi au uitat ce au învăţat anul trecut:

– Despre ce aţi vorbit azi, Luna?, am întrebat-o eu la sfârşitul unui atelier.

– Despre expimoşi şi Nectun.

– Cine era Nectun ăsta?

– Un tutun.

– Nu, Luna, era un zeu. Mai ţii minte zeii care trăiau în Olimp?

– Da.

– Ce era Olimpul mai ştii?

– Un concurs.

Ştiam eu că prea multe concursuri şcolare strică…

Mai multe rezultate imediate am văzut la baschet, unde Luna a fost atât de perseverentă încât şi-a atras aprecierea unui antrenor minunat, care mă uimeşte cu abilităţile sale pedagogice în vremurile acestea sărace în personal didactic de calitate. Acum, fiică-mea driblează cu ambele mâini, reuşeşte deseori să nimerească coşul şi a devenit expertă în flotări. Dacă aveţi un copil căruia i-ar prinde bine nişte formă fizică şi disciplină de viaţă, aduceţi-l cu încredere la clubul nostru, CSS 4. Noi am prefera fetiţe, pentru că Luna e cam stingheră (a se citi: „singura”) la categoria ei de vârstă.

În schimb, oricât de perseverentă a fost Luna şi la şcoala de circ Funny Circus, acolo progresele s-au încăpăţânat să nu se arate. A învăţat câteva postùri admirabile la eşarfă, a început să urce singurică la trapez şi chiar a reuşit să facă roata pe jumătate, însă era evident că nu are nici o înclinaţie spre gimnastică sau acrobaţie. Aşa că, după o jumătate de an, am renunţat la acele cursuri, cu mare regret pentru orele amuzante petrecute acolo de amândouă.

Nici cu şahul nu am prea avut noroc. Cursurile gratuite, organizate prin nu ştiu ce proiect al Primăriei în şcoala noastră, au fost sistate enigmatic după vacanţa de iarnă. Am dus-o pe Luna la Palatul Copiilor, unde există un profesor incredibil de implicat, dar nu i-a plăcut. Deh, acolo nu s-a găsit nici un băieţel mai mare să o mângâie pe creştet şi să îi spună tandru „Baby”, aşa cum făcea un coleg de la clubul şcolii…

Trezindu-se cu activităţile înjumătăţite şi dat fiind că imensa ei energie se cere zilnic consumată, prin primăvară, Luna s-a întors la prima ei iubire: dansul. Văzând ea că la clubul nostru vecin, Be You, unde mai fusese vreo doi ani înainte, s-a făcut şi grupă de băieţi, care include doi colegi de clasă şi, mai ales, un antrenor tare frumuşel, a declarat că se simte un pic băiat, şi-a lipit pe frunte o etichetă de la solduri, cu textul „2 în 1” şi s-a integrat cu mare entuziasm printre reprezentanţii sexului opus. Au dat spectacole, au făcut o petrecere în pijamale şi, mai ales, au făcut progrese de ritm şi sincronizare. Dacă aveţi băieţei cu măcar juma’ de ureche muzicală şi dornici să înveţe dansuri de genul „Cowboy-ul chiuitor” sau „Choco-Chocolate”, locuri libere ar mai fi în trupa de şoc.În rest, am văzut o groază de locuri potrivite copiilor şi am participat la multe activităţi interesante, despre care vă voi povesti într-un articol viitor.

Aveam blog sexual şi nu ştiam

Fetiţei mele îi place de un coleg de la baschet pentru că este foarte politicos. Salută pe toată lumea, se scuză şi mulţumeşte pentru orice nimic şi, mai ales, are ȋntotdeauna vorbele la el cȃnd zice antrenorul ceva. Şi nouă ne place de el, dar, ca adulţi hȃrşiţi de viaţă ce suntem, ȋl suspectăm de falsitate:

– E posibil să fie un linguşitor, de fapt, Luna, ȋi spun eu ȋn şoaptă ȋntr-o seară, după ce ea mi l-a lăudat din nou, cu mare admiraţie. Da’ să nu mai spui nimănui despre asta, te rog.

O văd cuprinsă de importanţa momentului. Mama face un lucru interzis, vorbim pe cineva de rău, avem un secret… Ce mai, Luna e toată ţeapănă şi roşie la faţă. Ca să o mai destind, ȋi zȃmbesc şmechereşte:

– Sau poţi spune că e pupincurist.

– Ce e aia?

– Ia încearcă să îţi dai seama singură, o îndemn eu. Poţi separa în mai multe cuvinte.

– Pupi… pupincu… nu ştiu!

– Pup-in-cur-ist, o ajut eu. Adică cineva care pupă pe altcineva în cur.

O văd şi mai nedumerită şi am o revelaţie:

– Nu-i aşa că nu ştii ce e ăla „cur”?

– …

– Nu trebuie să fii jenată, că nu e un cuvânt prea frumos. Înseamnă „fund”, Luna.

Şi iată că, ȋn sfȃrşit, copilul meu se relaxează şi se porneşte pe rȃsul acela zdravăn pe care ar trebui să ȋl ȋnregistrez odată şi să las cu limbă de moarte să mi-l pună pe repeat ȋn cavou, poate-poate mă ȋntorc la viaţă.

Deci am un copil care, la şase ani şi jumătate, nu a auzit niciodată cuvȃntul „cur”. Nu ştiu dacă e de foarte bine, dar eu aşa mă simt, ştiind că ȋl cresc ȋntr-un mediu decent şi politicos. De drac i-am mai povestit fugar, ȋn context religios, de organul genital masculin a mai auzit pe stradă, de ăla feminin aude cȃnd sunt la volan (da’ nici măcar nu m-a ȋntrebat ce ȋnseamnă), iar sexul ȋmpreună cu vocabularul său aferent e ȋncă un subiect tabu ȋn conversaţiile noastre. Singurul cuvȃnt mai vulgar pe care i-l zic uneori, cu ton de glumă accentuat, e „căcat”.

Ȋn aceste circumstanţe, deci, ȋn care noi nu vorbim urȃt şi, prin urmare, cu atȃt mai puţin NU AM CUM SĂ SCRIU URȂT, ȋmi explicaţi şi mie, vă rog, cum mama naibii s-a putut ajunge la mine pe blog după următorii termeni de căutare??!!:

• fundul mamei mele
• te vreau in fundul meu povestirii word press
• desene pe fundul feme
• o călăresc pe mama povestiri
• la dus cu mama
• pasiune si fantezie cu mama
• povestiri sexuale mama mea de la bordel
• povestiri sex cu mama
• tata mă călăreste toată noaptea povestiri
• mama vrea numai în cur povestiri

Pentru autenticitate, sunt luaţi cu copy-paste din statisticile blogului, care ȋmi semnalează zilnic sursele din care vin cititorii.

Mai sunt căutări bolnave, din seria fantasmelor sexuale ale internatului romȃn:

• desene animate cu basme fundu gol
• prietena si mama ei vis
• femei care merg pe strada in fundul gol
• desene animate cu bunicul in fundu gol

Chiar aşa, cu bunicul?!

Desigur, există şi căutări bizare fără substrat sexual, de te ȋntrebi ce poate fi ȋn mintea oamenilor atunci cȃnd intră pe Google:

• silabeletelefonuluimerg
• mama tatuajelor
• desene animate cu deloc in romana mmm
• dorm cu caciula vara
• copilul cu frunze pe picioare
• mama,ce frumos sau mama ce frumos
• cu caciulita
• betovan sinfonia a 5 a cu lumini
• cioc cioc ciocaboc film
• stapane
• copii cu 5 money

Măcar pe acestea le ȋnţeleg cum au direcţionat spre articole de-ale mele, ca Frunze de arbore genealogic, Money, money, money…, La femei se merge doar cu căciuliţă, să fie clar! şi altele.

Ȋnţeleg şi căutări ca „prieteni de făcut” sau „caut tătic” şi mă ȋntristează să aflu că există oameni (probabil copii) care speră ca Google să le aducă prieteni sau, şi mai trist, un părinte. Dar despre „lovitura la stomac” sau „cum desenez un vas de lut ȋn mişcare” zău dacă am scris vreodată! Iar ȋntrebarea deschisă, pusă internetului şi ajunsă pe blogul meu, „cȃţi colegi avea manole” mă enervează de-a dreptul: toată lumea ar trebui să ştie că erau „cu Manole zece,/ Care-i şi ȋntrece.” Sau poate că era de la vreun corigent la aritmetică…

Sunt curioasă după ce sintagme voi fi accesată de acum ȋnainte, că tot am băgat mai sus cuvȃntul „căcat” ȋn articol. La cȃt de plină e viaţa noastră de materia cu pricina, e imposibil să nu ȋmi crească traficul semnificativ. Vă ţin la curent!