Intersecţii

E mic şi ciufulit într-un mod ciudat, ca şi cum i-ar fi pârlit cineva doar capătul penelor. Îmi place să cred că nu s-a întâmplat asta, nici că ar fi bolnav, ci că este, pur şi simplu, un pui de porumbel căruia încă nu i-a crescut complet penajul. Un adolescent la fel ca şi ai noştri, ai oamenilor, uşor neterminat, dar zburlit şi înţepat parcă împotriva tuturor. Şi mai stă şi în mijlocul drumului, ca prostul. Opresc maşina în faţa lui, la marginea micii intersecţii din cartier, din fericire aproape pustie acum, în aceste zile de weekend din mijlocul lui august. Nu pare să înţeleagă pericolul la care se expune stând acolo. Sau poate că nu e capabil să zboare. Dacă, totuşi, este bolnav? Habar nu am ce aş putea face cu un porumbel bolnav, dar cu siguranţă nu pot trece cu maşina peste el. Nici să îl las acolo nu pot, măcar să îl gonesc undeva, la adăpost. Mai ales că se mai apropie o maşină de intersecţie acum; îi fac semn şoferului să se oprească şi el, apoi cobor.

Când ajung în faţa maşinii, însă, nu mai văd nimic. Şoferul celălalt îmi face un semn vag, cum că l-a văzut plecând, şi pleacă şi el. Mai rămânem puţin acolo, căutându-l cu fiică-mea pe sub maşini şi prin boscheţi, pentru că niciuna dintre noi nu l-am văzut zburând. Nu-l găsim. După ce verific cu mare atenţie sub maşină, mă urc la volan şi plecăm. O vreme, am inima strânsă, pentru că mă gândesc că aş fi putut încerca să fac mai multe pentru bietul sufleţel. Apoi îmi găsesc scuze în faptul că trebuie să ajungem la spital, la bunicul Lunei, care şi el are nevoie de noi acum. Şi apoi, deodată, îmi amintesc de întâmplarea de cu o oră în urmă şi mă pufneşte râsul: sunt sigură că porumbelul acela va fi bine. Pentru că mai devreme cred că primisem un semn.

Cu o oră în urmă, ne întorceam de la spital cu speranţa de a lua o pauză de la boală şi neputinţă. Nu facem mai nimic acolo, de bunicul Lunei se ocupă angajaţii spitalului, după cum este şi firesc. Dar ştim că îi face bine să nu rămână singur, pentru că este bătrân şi uşor confuz, şi de aceea stăm pur şi simplu cam toată ziua alături de el. Iar asta este de ajuns. Acum o oră, deci, pe când ne întorceam de la spital, oprisem la fel, în mijlocul străzii, pentru a nu lovi un alt suflet. Un om bătrân, de data asta. Stătea pe carosabil, aproape de intersecţia de la Piaţa Norilor, şi contempla un bloc. Nu a părut să-mi audă maşina apropiindu-se, dar după câteva secunde a făcut doi-trei paşi târşâiţi şi s-a oprit din nou, la marginea bordurii. Am înaintat şi, când am ajuns în dreptul lui, am coborât geamul să îl întreb dacă are nevoie de ajutor. Nici asta nu a auzit. De aproape, am observat cât de ponosit era îmbrăcat: şi cămaşa, şi pantalonii aveau mai multe găuri uriaşe, de molii, iar pantofii erau ferfeniţă. Dădea impresia a fi un om al străzii, dar cu siguranţă nu era beat, chiar dacă din punga de plastic pe care o ţinea în mâna stângă se vedea capul unui PET de bere la un litru. Recunosc acea confuzie tipică bolilor bătrâneţii, pierderea cauzată de demenţă, golul din creier care se reflectă în privire. Şi pentru că părea să nu poată urca singur bordura (în cealaltă mână avea un baston şi era nesigur pe picioare), m-am parcat în primul loc disponibil şi, împreună cu Luna, ne-am întors la el.

Reuşise să urce pe trotuar şi acum se uita fix la o uşă de scară de bloc, aflată la capătul câtorva trepte.

– Vreţi să vă ajut să urcaţi scara?

A întors spre mine nişte ochi albaştri şi foarte senini, şi mi-a răspuns zâmbind ştirb:

– Nu ştiu. Nu-mi amintesc unde e casa mea. Sunt proprietar aici de douăzeci de ani, dar nu ştiu dacă asta e uşa.

În mâna cu bastonul îi tremura o legătură de chei. I-am luat-o şi m-am dus să le încerc în uşa acelei scări, dar nu se potrivea niciuna.

– Mai daţi-mi nişte amănunte, să găsim scara.

– Stau la apartamentul X, etajul Y.

M-am uitat pe uşa scării: nici vorbă de numărul X acolo.

– Sunteţi sigur că acesta e blocul?

– Nu ştiu. Dar eu văd Piaţa Norilor de la mine din casă. Deci e aici, pe undeva.

Şi a făcut un cerc larg cu mâna în jur. Of. Aş fi preferat să ne petrecem altfel ora asta acasă, dar e OK şi aşa. La urma urmei, nici măcar nu sunt foarte multe blocuri în jurul pieţei, cât de greu poate fi să i-l găsim omului pe al lui?

– Haideţi să vă sprijiniţi de balustrada aceasta, l-am luat eu de braţ şi l-am dus într-acolo. Nu vă ţineţi prea bine pe picioare. Şi daţi-mi cheile înapoi, să mă duc să le încerc la alte uşi.

– Nu pot, mi-a zâmbit el în continuare, foarte senin. Le-am mai dat eu la unii şi mi-au spart casa şi mi-au luat tot ce aveam. Iar eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau la apartamentul X, etajul Y.

Nu a fost chip să îl conving că nu sunt hoaţă. I-am propus să îi dau cheia mea de la maşină cât timp i le ţin eu pe cele de la casă, dar nu a vrut. “Eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau…”

Am plecat fără chei până la urmă, doar să căutăm o scară de bloc pe care să scrie acel număr de apartament. Dar atunci când am dat colţul, la câteva străzi mai încolo ni s-a părut că zărim o maşină de poliţie, aşa că am luat-o la fugă spre ea. Ceea ce începuse ca o aventură inedită şi cu potenţial de mister pentru fiică-mea s-a transformat într-o distracţie nebună de-a dreptul. Pentru că ea este foarte, dar foarte fericită atunci când alergăm împreună. Habar nu am de ce, dar de fiecare dată când ni s-a întâmplat asta (destul de rar, dată fiind aversiunea mea pentru orice formă de sport), a râs în hohote de nestăvilit. Aşa şi acum: s-a pus pe un râs sonor, în timp ce alerga alături de mine pe străduţe, în căutarea poliţiştilor. Pe care nu i-am găsit. Aşa că ne-am întors spre locul în care îl lăsaserăm pe bătrân, uitându-ne la fiecare scară de bloc din drum, până când am găsit una în care ar fi putut fi apartamentul lui. Şi chiar atunci a apărut în intersecţie, de-a binelea, o maşină de poliţie.

Ceea ce a urmat va rămâne posterităţii în două variante foarte diferite. Adică eu îmi aduc aminte că am strigat destul de discret către cei trei poliţişti dinăuntru, care erau la doar vreo zece metri distanţă şi aveau geamurile maşinii lăsate, apoi le-am făcut un semn cu mâna să se oprească şi m-am dus să îi întreb dacă mă pot ajuta cu bătrânul. Luna, însă, susţine că am început să fac gesturi ample, de naufragiat pe insulă pustie către corabia de la marginea orizontului, şi să strig tare “Ajutor! Ajutor!”. Nu cred că vom afla niciodată adevărul, cert este doar că maşina a frânat din scurt, oamenii au venit cu mine la bătrân (care era la fel de confuz, în acelaşi loc în care îl lăsasem) şi m-au asigurat că de aici încolo se ocupă ei, după care m-au trimis acasă.

– Sper că în poliţişti aveţi încredere, i-am zâmbit eu bietului om. Să-i lăsaţi să vă ajute!

– Mulţumesc, domniţă! Să fiţi sănătoasă! Şi să vă trăiască porumbelul!, a adăugat el dând din cap către Luna, înainte să continue pentru poliţişti: Nu mai ştiu unde e blocul meu. Sunt bătrân, am nouăzeci şi…

Ne-am îndepărtat chicotind. De-a lungul vremii, am auzit multe apelative care s-au dorit drăguţe faţă de fiică-mea, ca de exemplu “prinţesa” sau, mai nou, de când s-a tuns scurt, “băiatul ăsta frumos”. Dar “porumbelul” nu am mai auzit până acum. Şi nici n-am înţeles de unde şi până unde o asemenea metaforă. Ne-am mai amuzat o vreme şi, cu sentimentul datoriei împlinite – sper că poliţiştii aceia s-au asigurat că omul ajunge pe mâinile cuiva care să aibă grijă de el – ne-am întors acasă.

O oră mai târziu şi câteva intersecţii mai încolo, un porumbel adevărat avea să trăiască doar pentru că nişte oameni l-au observat şi s-au oprit câteva clipe din drumurile lor grăbite, pentru a-l lăsa să traverseze în ritmul şi după puterile lui. Pentru că nu întotdeauna sunt necesare acte eroice şi fapte vitejeşti pentru a proteja vieţi. E de ajuns să fim atenţi unii la alţii. Să ne îngăduim unii altora slăbiciunile. Sau chiar doar să ne stăm alături uneori. Atât.

Reclame

Prietenia nu are vârstă

Eu nu îmi aduc aminte să fi fost atât de atrasă de bătrâni, atunci când eram copil, pe cât este fiică-mea de când se ştie. Toţi vecinii în vârstă o plac pentru felul ei deschis în care îi salută şi stă la taclale cu ei, de parcă ar fi de-un leat. Iar cu vecinele e de-a dreptul prietenă la cataramă: îşi povestesc vieţile atunci când se întâlnesc în lift sau pe la piaţă, unora li se adresează pe numele mic, iar cu altele chiar se vizitează uneori. Vecina noastră cea mai apropiată era, până acum câţiva ani, când a murit, o bătrânică singură şi bolnavă, pe care o ajutam care cât puteam (eu fizic, iar Luna cu giumbuşlucuri care să îi aducă zâmbetul pe buze). Bona Lunei, care m-a ajutat ea atunci când trebuia să mă împart între un copil prea mic şi o mamă prea neputincioasă, era tot o vecină de-a noastră, trecută de şaptezeci de ani, pe care Luna a adorat-o. Iar anul ăsta, de Mărţişor, o nouă idilă s-a legat între fiică-mea şi vecina noastră de dedesubt, nici ea tocmai tinerică, căreia i-a dus o zambilă la uşă, aşa cum a dus tuturor doamnelor din bloc pe care le cunoştea:

– O primăvară frumoasă!, i-a întins Luna floarea peste prag, cu un zâmbet.

– Oh… Nu am primit nimic de la nimeni până acum, îţi mulţumesc mult, i-a răspuns vecina, vizibil emoţionată.

Cred că a şters instantaneu cu buretele toate lipăielile de paşi mici care i se perindă pe deasupra capului, zilnic, şi ţipetele care răzbat uneori prin tavanul ei, şi inundaţiile (involuntare, desigur) pe care le-a îndurat în anii ăştia de când locuim noi deasupra…

La Giurgiu, din cauza faptului că nu locuim la bloc, numărul de cunoştinţe al Lunei este cu mult mai redus, implicit al celor în etate. Acolo există, desigur, bunicul, de care fiică-mea este foarte apropiată, dar parcă tot îi lipsesc vecinele cu care să schimbe o vorbă, două, aşa cum face la Bucureşti. Dar nu complet:

– Mama, ne laşi să ieşim în parc mai târziu cu doamna Rodica?, mă întreabă Luna ieri pe la prânz, cu ochişorii sclipind de bucurie, la întoarcerea acasă de la cumpărături, împreună cu prietena ei (de opt ani).

Doamna Rodica e o doamnă de peste 70 de ani, cred, pe care fetele au cunoscut-o într-una din verile trecute şi cu care au legat o inexplicabilă relaţie de prietenie, bazată pe cele câteva minute cât au vorbit, în mijlocul străzii, despre câini şi alte nimicuri. M-am întâlnit şi eu o dată cu ea, Luna ne-a făcut emoţionată prezentările, iar doamna mi-a povestit cum pendulează locativ între Timişoara, Bucureşti şi blocul de vizavi de noi, de la Giurgiu. Eu nici nu mai ţin minte cum arată, Luna în schimb… Ei bine, Luna aduce vorba cel puţin lunar despre doamna Rodica, iar faptul că nu a mai văzut-o de foarte multă vreme (peste un an, cred) o întristase: „Dacă a murit, că era bătrână?”

Deci clar că azi nu poate fi decât extrem de fericită că doamna Rodica este bine, mersi şi, în plus, dornică de plimbare:

– O să se mute în Berceni, lângă noi!, mă ţine Luna la curent cu ce au mai discutat ele, ca fetele, pe stradă.

– Şi de unde şi până unde să ieşiţi în parc împreună?, întreb eu reticentă.

– Ea a zis. A zis s-o strigăm la geam, după şapte seara, şi ea coboară să meargă cu noi.

Păi da, că aşa se obişnuieşte la bloc, mă gândesc eu, copiii se strigă unii pe alţii la geam ca să iasă la joacă. Dau să îmi manifest neîncrederea că săraca femeie are şi alte motive pentru a face aşa ceva în afară de politeţe, când Luna îmi interpretează eronat ezitarea şi adaugă repede:

– Stai liniştită, că nu ne poate face nimic rău. E bătrână. Cred că, dacă îi dau un picior, moare.

Şi se încruntă demonstrativ, aşezându-se în poziţie de karatist cu greutate. Deci cam până aici ne-a fost cu gerontofilia.