Perle FB 8

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Reclame

Perle FB 6

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Septembrie 2016 (continuare)

Pentru că se pare că a terminat cu otitele, dar a început cu scolioza, am înscris-o pe Luna oarecum împotriva voinţei ei la opţionalul de înot de la şcoală. Azi a avut prima oră. Şi s-a întors după cum mă aşteptam – trăsnind a clor şi uşor bosumflată:

– Cum ţi-a plăcut?

– Pe o scară de la 1 la 100?

– Să zicem.

– … cam de 20%.

Şi a urmat o lungă relatare despre mărimea bazinului, ne-amabilitatea instructorului, tinereţea colegilor (fiind începătoare, au pus-o în grupă cu cei de la grădiniţă – ceea ce suspectez că este motivul principal al nemulţumirii), culoarea culoarelor, faptul că nu era o piscină în care să se poată face pipi…

– Cum adică?!, mă mir eu. Există şi piscine în care ai voie să faci pipi?!

– Da. Că a venit o doamnă şi a întrebat: „Pot să fac pipi în apă?” şi instructorul i-a răspuns: „AICI nu.”

… magazinul de căşti de la care va trebui să îşi procure şi ea una, pentru că azi n-a avut, dar i-a dat o colegă drăguţă, restaurantul din interiorul complexului…

– Dar de înotat, ai înotat?, o întreb eu când mă mai dezmeticesc puţin după faza cu pipi-ul. Pentru că, totuşi, pentru asta te-ai dus acolo.

– Daaaa, am înotat. Şi pe faţă, şi pe spate, şi pe burtă, şi pe cap…

Aşa da! Dacă a înotat şi pe cap, eu zic că e OK! 🙂

––––––

Ne uităm la Telejurnalul TVR. Pe ecran defilează manechine scheletice (credeam că nu mai există tâmpenia asta, cu idealul de femeie de tip sfoară crăcănată) îmbrăcate în seturi de lenjerie intimă. E parada ultimei colecţii Etam de la Paris. Dantele, voaluri, multă piele dezgolită…

– Au!, o aud pe fiică-mea, pe jumătate leşinată de şoc.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar este într-o fază teribil de pudică, de o vreme încoace:

– Femeile alea sunt dezbrăcate! Nu le e ruşine să umble aşa?

Nu prea apuc să zic nimic, şi pentru că râd, şi pentru că e pornită rău şi vorbeşte singură:

– Tu ai vrea să te arăţi AŞA în faţa oamenilor?… Bine, e posibil să te fi văzut înainte, oamenii ăia, pe plajă, dar… totuşi… Uite, uite! Li se vede… ştii tu…

Plec la bucătărie. Bănuiesc că e atât de încrâncenată şi pentru că, la o ştire precedentă, a aflat ceva ce a oripilat-o şi mai tare. Era vorba despre perioada de împerechere a cerbilor şi la televizor se auzea boncănitul acestora:

– De ce ţipă aşa, mama?

– Caută femelă, pentru împerecheat.

– Da’ de ce să se împerecheze?

– Pentru sex.

M-am prefăcut relaxată, dar nu eram.

– Ei, da! De ce să vrea nişte cerbi să facă sex?

– Ca să facă copii.

Gata, am zis-o. Ce-o fi o fi!

Şi a fost:

– Şi tu ai făcut sex cu tata ca să mă faceţi pe mine??!!

– Da.

Eram deja la două camere distanţă când spuneam asta.

– Păi n-ai zis tu că nu l-ai văzut niciodată pe tata dezbrăcat??!!

Habar nu am despre ce vorbea. Presupun că asta este o poveste frumoasă pe care şi-a inventat-o singură, pentru consolare. Dar mă bucur că am tranşat, în sfârşit, problema pentru că, iată, nişte bucăţele de adevăr apucase ea să prindă pe ici, pe colo (sexul se face gol). Mai bine să ştie totul de la mine. Oricum, nici măcar nu pare prea marcată de moment, pentru că o aud încă bombănind pe dincolo:

– … de parcă asta ar fi o ştire de dat la televizor, auzi, nişte femei în chiloţi în faţa oamenilor!

––––––

Octombrie 2016

Poate mai ştiţi felicitarea pe care mi-a făcut-o fiică-mea acum un an şi care a rămas felicitarea mea preferată din toate timpurile:

Ceea ce nu ştiţi e că omul-porc a lovit din nou prin primăvară, sub forma unei discuţii, de data aceasta:

– Mama, ştii cum se spune „om porc” în engleză?

– Nu…, i-am răspuns eu precaută şi curioasă.

– Bigman!

De ani de zile duce cu ea povara confuziei dintre „pig” şi „big” – ambele cuvinte simple, cică, predate încă de la primele ore de engleză de la grădiniţă. Cu un ton extenuat, am corectat-o pentru a n-şpea oară:

– Big” e „mare”, „pig” e porc, „omul porc” e „pigman”, cu P, fir-ar el să fie fie de P…

– Aha!, a scos Luna, totuşi, o victorie şi din înfrângerea asta. De-aia poate omu’ ăla să cânte aşa de sus „Şi îngerii au demonii lor, A-AAAAAAAAAAA”. Pentru că e mare.

Am lăsat-o aşa.

Înotător

Stă aproape într-un picior, în poziţia nefirească şi chinuită în care l-a surprins valul. Doar ce a apucat să iasă din sala cu bazinul şi valul de vorbe s-a revărsat peste el. Le aude venind prin uşa întredeschisă şi îşi ghemuieşte sufletul cât poate el de mult, ca să nu îl doară prea tare. Instructoarea de înot spune că nu îşi asumă răspunderea pentru aşa ceva. Are şi ea un contract, are nişte obligaţii, trebuie să îi supravegheze pe toţi, nu poate sta numai cu ochii pe el, să nu păţească ceva. E şi ea om. Măcar de ar şti ce boală are, ca să ştie la ce să se aştepte. Dar nimeni nu ştie, o anunţă însoţitoarea grupului de copii. Cică mama lui insistă că e perfect normal, deşi se vede de la o poştă că nu e. Tuturor le e greu cu el. Şi nimeni nu îşi poate asuma responsabilităţi în necunoştinţă de cauză. O să vorbească cu directoarea. Ca să vorbească cu mama lui. Până atunci, să stea afară, e prea periculos pentru toţi să mai intre în bazin.

El continuă să privească în cealaltă parte a camerei, cu un picior suspendat pe vârf şi frământând în mâini o bucată de cauciuc.

– Ştii, cu toţii avem momente grele în viaţă, mă aplec eu uşor înspre el – e aproape cât mine de înalt şi mult mai voinic, dar este încă un copil, totuşi.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, de-abia am venit şi l-am văzut aşa. Apoi am prins un crâmpei din conversaţia de alături. Ştiu doar că are nevoie de o vorbă numai pentru el, de o atingere pe umăr… Privirea i se întoarce în direcţia mea –  nu precis, pentru că ochii lui nu focusează mai niciodată aşa cum ar fi normal – şi începe să îmi povestească:

– Fratele meu, care e mare, are paisprezece ani şi e în primul an de liceu, a fost pedepsit să nu se joace o lună pe Xbox!

– Serios?!, mă mir eu exagerat, pentru a-i face plăcere.

– Da!, îi sclipesc ochii. Şi nici pe calculator. Şi pe tabletă.

Zâmbetul abia schiţat la început îi e acum întins pe toată faţa. Şi altora li se întâmplă necazuri, poate chiar mai supărătoare decât al lui. În plus, e şi mândru de el: are o poveste extraordinară, cu care, iată, mă poate uimi.

– Nici cu telefonul nu mai are voie o lună de zile!, plusează el satisfăcut.

Continui să îl ascult cu o ureche în timp ce îmi povesteşte pe nerăsuflate despre micile întâmplări ale vieţii lui. Alături, instructoarea de înot continuă şi ea să nu îşi asume răspunderea, suficient de tare încât să se audă până la noi. Dar lui pare să nu îi mai pese acum. A pus ambele picioare jos şi a lăsat în pace cauciucul. Iar fratele lui pare a avea un şir nesfârşit de ghinioane.

Termometrul de pe perete arată 38,4° în aer şi 31,6° în apă. Unui copil cu retard uşor i s-a făcut rău în bazin. Acum se simte bine.