Se caută timp. Se oferă comunitate

Ca în fiecare dimineaţă, după ce îmi las copilul la şcoală, trebuie să trec înapoi de o intersecţie mare şi aproape blocată. Sunt şoferii care ori au vrut să forţeze galbenul şi s-au trezit pe roşu în mijlocul ei (“hai să furăm ceva, orice, până şi un pic de roşu” pare a fi deviza în ţara asta), ori vor să facă la stânga de pe a treia bandă din dreapta, blocându-le drumul drept celor care vor să o ia, corect şi legal, înainte. Tot ca în fiecare dimineaţă, un cor de claxoane însoţeşte apariţia culorii verzi – şoferii nemulţumiţi că nu pot trece atunci când ar fi dreptul lor să treacă. Pe de o parte îi înţeleg, pe de alta… claxonatul acela nu foloseşte la nimic, e doar o descărcare nervoasă în urechile noastre, ale trecătorilor. Desigur, mă apuc să-i bombăn pe claxonagii, pentru că nici nervii mei nu mai sunt ce au fost.

Singura diferenţă faţă de oricare altă zi în care se întâmplă toate acestea e că de data asta suntem două care bombănim. Lângă mine este o tânără care exprimă aceeaşi revoltă cetăţenească cu a mea. Ne zâmbim reciproc şi ne unim bombănelile în timp ce traversăm împreună cu băieţelul ei de câţiva anişori. Pe partea cealaltă continuăm să vorbim, tot despre lume şi oameni, despre bine şi rău… După câteva minute, ne luăm la revedere zâmbind, apoi tânăra se întoarce către mine:

– Ştii, de fapt, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Sâmbătă va fi ziua mea şi aş vrea să mi-o donez pentru un proiect aici, la biblioteca Gârleanu, dacă o ştii. Îţi pot vorbi puţin despre el?

– Cum să nu?, mă întorc eu la ea. Îmi place biblioteca aceea.

– Mă bucur, spune tânăra şi îmi întinde mâna: Eu sunt Emilia.

Emilia

E genul acela de femeie care vorbeşte şi cu ochii atunci când îşi prezintă visele. Şi nu are puţine. Pe unele le-a îndeplinit deja: a văzut lumea, a găsit un bărbat minunat, au făcut un copil împreună, şi o casă. Dar simte că trebuie să dea înapoi din prea-plinul ei. Trebuie să îi ajute şi pe alţii să ajungă la visele lor. Şi atunci gândeşte proiecte în care se implică voluntar, că doar nu o să stea ea degeaba acasă acum, cât e copilul mic şi are nevoie de ea! Cel de care a fost cea mai mândră (“febleţea sufletului meu”, ca să o citez pe Emilia) a fost Femei celebre la biblioteca Ion Creangă. A umplut atunci, împreună cu o mică echipă la fel de inimoasă ca şi ea, câţiva pereţi ai bibliotecii cu informaţii despre românce care au făcut ceva important în istorie, dar peste numele cărora se aşterne praful uitării.

Şi de proiectul din vara trecută este deosebit de mândră. Se numeşte Iulie fără plastic şi s-a bucurat de un foarte mare succes, va fi cu siguranţă continuat, pentru că problema poluării planetei cu deşeuri din materiale plastice nu se rezolvă în doar o lună de abstinenţă şi de activităţi de popularizare a acesteia.

A adus şi un apicultor la atelierele pentru copii. Pe cel de la La Stupina, teribil de pasionat de ceea ce face, care îşi plimbă stupul transparent prin şcoli ca să le arate copiilor ce se petrece în interiorul unui stup şi cum se naşte mierea noastră cea preţioasă (găsiţi detalii aici şi aici, în caz că vreţi să includeţi această activitate printre altele din Şcoala Altfel, de exemplu).

Acum, Emilia organizează, printre alte proiecte reunite sub hashtag-ul #putereacomunitatii, întâlniri pentru femei, în spaţiul alăturat bibliotecii Gârleanu, Spaţiul X: Serile de Feminitate – ore de consiliere, meditaţie sau distracţie doar pentru ele, cu cele mai diverse subiecte.

Iar la întâlnirea următoare, ocazionată de ziua ei, nu îşi doreşte niciun cadou pentru ea, ci speră să poată strânge fondurile necesare amenajării unui perete senzorial pentru copii mici şi achiziţionării unor jucării de calitate pentru ludoteca bibliotecii pentru copii, Emil Gârleanu (mai pe larg, aici).  Ea a donat deja bibliotecii cărţile ei şi ale celui mic – “în loc să se umple de praf pe rafturile de acasă, nu-i aşa că e mai bine să stea aici, la biblioteca publică, unde se pot bucura de ele mult mai mulţi oameni şi unde le pot regăsi oricând dacă vreau să recitesc ceva?”. Şi câteva jucării din lemn a donat. Fiind un loc public în care se joacă mulţi copii cu ele, e necesar să fie jucării de calitate şi rezistente. A găsit şi un arhitect, Răzvan Lazăr de la Addstudio, care s-a oferit sa îi ajute pro bono cu partea de design a spaţiului, a găsit şi o companie care comercializează veselă de unică folosinţă din tărâţe, ca să adauge astfel petrecerii ei şi o componentă de protecţie a mediului, a găsit şi oameni care au donat ceva. Dar e nevoie de mai mult.

Din păcate, eu nu am cum să ajung la petrecerea ei, dar îi propun să ne întâlnim după aceea, într-o zi în care să avem timp să discutăm mai mult şi în alt loc decât pe trotuar, să găsim o cale să ajut şi eu cumva, cu timp şi cu vorbe (resursele mele cele mai importante), la luminoasele ei proiecte.

– Aşa facem, se bucură Emilia. Cel mai bine ar fi să ne întâlnim şi cu prietena mea de la bibliotecă, Ioana, care este şi mai împlicată decât mine în proiectele de acolo.

– Probabil o ştiu, pentru că mergem destul de des la Emil Gârleanu.

– E blondă şi foarte caldă…

– O ştiu. Cea care zâmbeşte mereu.

Ioana

Într-adevăr, la întâlnire mi se confirmă că o ştiam pe Ioana, singura bibliotecară care a putut să înţeleagă mereu ce anume dorim atunci când am fost la biblioteca ei împreună cu furtunile de fiică-mea şi prietena ei – două cititoare entuziaste şi repezite. Ştiam şi că organizează acolo Ora de poveşti de sâmbătă dimineaţa, în care se citesc cărţi frumos ilustrate pentru copiii mai mici, şi Atelierele de jocuri de vineri seara, când nu numai copiii, ci şi adulţii se pot juca boarding games din bogata colecţie a bibliotecii. În ultima vreme au făcut şi cluburi de lectură acolo, pentru mari şi mici, şi jocuri mai neobişnuite (Olimpiada Jocurilor Fluorescente, de ex.), şi ateliere de handmade… Şi toate sunt gratuite.

Ceea ce nu ştiam despre Ioana este că ea schimbă vieţi. Ca atunci când a văzut, pe maidanul împădurit de vizavi de bibliotecă, o căsuţă improvizată din te miri ce, care părea să adăpostească o familie cu mai mulţi copii. Ioana nici nu s-a speriat (aşa cum am făcut eu, deşi tare m-a mai tentat să aflu cine îşi aranjase atât de curat şi de drăguţ o casă din gunoaie), nici nu i-a reclamat la poliţie (aşa cum au făcut o parte din locuitorii blocurilor din zonă, deşi amărâţii aceia nu deranjau pe nimeni cu absolut nimic). Ioana s-a dus la ei să afle cu ce i-ar putea ajuta. Şi a aflat că aveau nevoie de apă, mai întâi, aşa că le-a dus apă. Apoi le-a dus şi câte ceva de mâncare. Apoi şi-a dat seama că au nevoie şi de vorbe bune, aşa că le-a arătat cărţi copiilor. Dar copiii (măricei, deja) nu ştiau să citească, aşa că a încercat să-i înveţe. Atunci a descoperit Ioana că are şi abecedarul ăla logica lui, că nu poţi învăţa pe cineva literele în ordine alfabetică, aşa cum a încercat ea iniţial, ci îţi trebuie o altă ordine, pe care să o poată percepe un creier neinformat: îl înveţi mai întâi pe M şi apoi pe A pentru a le putea lega împreună în acel cuvânt care are cel mai clar sens pentru orice copil – MAMA. Iar atunci când şi-a dat seama că nici apa, nici pacheţelele cu mâncare, nici măcar cărţile nu îi vor putea încălzi pe acei oameni sărmani peste iarnă, s-a dat peste cap şi, ca o zână bună ce este, le-a găsit locuri în adăpostul preotului Valentin Ştefan de la Slobozia. S-a scris mult despre acest preot care a strâns în jurul bisericuţei sale, dintr-un sat de lângă Giurgiu, o întreagă comunitate de sărmani, în special femei şi copii refugiaţi de abuzurile vieţii. Acum se pare că e destul de mare înghesuială acolo, dar oamenii se descurcă, într-un grup unit în jurul părintelui, ca într-un fel de mic kibuț ortodox, în care fiecare îşi are locul şi rolul lui, ajutându-i pe ceilalţi şi fiind la rândul lui ajutat.

După plecarea acelor copii, Ioana a mai adus înăuntru copii de pe stradă. Nu forţează pe nimeni, pe toţi îi lasă să descopere singuri şi în ritmul lor bucuria cititului, şi toţi revin. Acum e foarte mândră de unul dintre aceşti copii, un băiat care face, pentru a nu ştiu câta oară, clasa a cincea şi care nici măcar nu ştia să citească atunci când l-a întâlnit. Venea uneori la bibliotecă, din casa lui ca vai de capul ei, cu faţa tare murdară („Nicio problemă, e doar pentru că azi-noapte a fost rândul meu să dorm pe jos”), dar niciodată fără bună dispoziţie. Ioana şi-a dat seama că „momeala” lui ar fi calculatorul, aşa că, după ce l-a ajutat să înţeleagă ceea ce scrie pe un ecran, a strâns nişte bani şi i-a cumpărat un laptop numai al lui.

– Şi acum are deja note de 5 şi de 6 la şcoală, îmi spune Ioana cu ochii sclipind de bucurie. E pentru prima dată când nu se află în situaţie de repetenţie.

– Dar cum ai strâns banii aceia?, sunt eu curioasă să aflu, pentru că un laptop costă ceva, totuşi. Prin campanie publică?

– Am pus mână de la mână cu prietenii mei. Mereu facem aşa…

Şi Ioana lasă ochii în jos cu mare modestie. Iar eu îmi dau seama că face parte dintre acei oameni care fac extraordinar de mult bine în jurul lor, dar fără să se laude. Ba chiar pare ruşinată că e nevoită să îmi vorbească despre asta, dacă n-aş fi întrebat-o, nu mi-ar fi spus niciodată că a pus bani de la ea. Din fericire, sunt încă destul de mulţi oameni ca Ioana, care dintr-o umbră de modestie şi anonimat fac să se mai ţină cumva pe picioare umanitatea mult şubrezită din ţara asta. Şi ţara în sine, chiar, cumva.

De ce face Ioana toate aceste lucruri? Pentru că ea a înţeles un lucru foarte important: în lumea zilelor noastre, în care tentaţiile de petrecere a timpului liber sunt multe şi variate, copiii au mare nevoie să fie atraşi spre carte şi, implicit, spre învăţătură, în alt fel. Nu mai e suficient să le pui o carte în mână, oricât de frumos ilustrată şi de viu colorată ar fi ea, trebuie să ţeşi cumva o poveste în jurul ei, o poveste în jurul poveştii, care să îi facă pe copii curioşi să o şi deschidă. Nu trebuie să le impui “Citiţi!”, nu trebuie să le explici că e spre binele lor de mai târziu, nu trebuie să îi sancţionezi dacă nu o fac. Îi poţi aduce, însă, foarte uşor în bibliotecă tentându-i cu un joc sau cu o joacă, cu un atelier sau cu un film pe calculator. Iar cei mici, odată instalaţi confortabil în mediul acela tapetat cu cărţi (la propriu), cu siguranţă vor ajunge la un moment dat curioşi şi la adresa acestora. Şi atunci când vor fi deschis prima carte care îi interesează cu adevărat pe ei, şi nu care a fost dată drept temă de “doamna” de la şcoală – abia atunci vor fi păşit cu adevărat pe minunatul drum al lecturii, care le va îmbogăţi cu siguranţă sufletul, gândurile şi viaţa. Şi care ne va face şi nouă, la urma urmei, viitorul mai bun, într-o societate în care copiii încă citesc.

Noi

Când ne-am întâlnit toate trei, am crezut că fetele vor să scriu un text pentru a mai strânge nişte fonduri pentru proiectul acesta al lor, cu spaţiul de joacă din bibliotecă şi cu peretele senzorial. Dar mă înşelam. Emilia era foarte mulţumită cu cei un pic peste 2.000 de lei pe care îi primise cu ocazia zilei de naştere şi mi-a spus că le vor fi probabil de ajuns. Ceea ce încă le lipseşte, însă, este timp şi pricepere. E nevoie de oameni care să vină să le citească copiilor sau să facă ateliere cu ei. E nevoie de un bărbat care să poată ţine o bormaşină în mână pentru a instala jocurile de pe peretele senzorial pe care, desigur, e nevoie să le şi facă cineva. E nevoie de cineva care să facă teme cu adolescenţii aceia cu probleme şi e nevoie de cineva care să joace board games cu ei. E nevoie de cineva care să facă fursecuri pentru serile de întâlniri cu femeile. E nevoie de cineva să repare cele două wc-uri stricate de o veşnicie, pentru că viaţa nu e numai despre cărţi, artă şi floricele comestibile, ci este şi despre aşa ceva – despre wc-uri înfundate.

– Şi eu tot timp vă pot oferi, le asigur eu. O să scriu despre voi şi o să încerc să şi vin cu activităţi aici, dacă este nevoie. Şi eu simt că am multe de dat altora. Şi pot să fac asta doar pentru că, la rândul meu, primesc şi eu sprijin de la bărbatul meu, care munceşte mult pentru ca eu să-mi permit luxul de a nu munci.

Ochii Emiliei se umezesc instant. Entuziasmul şi siguranţa ei par să se înmoaie pentru o clipă scurtă:

– Evident că şi la mine e la fel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără soţul meu, care mă sprijină necondiţionat, de atâţia ani. Şi care nu îmi reproşează nimic dacă într-o zi nu am timp să spăl vasele…

Oameni care sprijină pe alţi oameni. Pe principiul Pay it forward! (Dă mai departe!): primeşti bine, dai bine, primeşti iar bine… Şi copiii strânşi de Ioana în bibliotecă au dat deja mai departe, atunci când au integrat în grupul lor vesel un băieţel autist. Combustibilul vieţii, faptele bune.

Voi

Deci, da, e nevoie de voi, cu timpul şi cu sufletul vostru, să veniţi alături de fetele astea inimoase şi să le ajutaţi să îi ajute pe alţii. Poate ştiţi să le arătaţi unor copii cum să facă origami, şi atunci faceţi un atelier de modelat hârtie. Sau poate vă pricepeţi la mânuit marionete şi improvizaţi un teatru de păpuşi în bibliotecă. Sau poate aduceţi acolo jucării şi cărţi de care nu mai aveţi nevoie, dar care sunt în stare bună şi îi pot bucura pe alţii. Sau poate că sunteţi instalator şi vă puteţi dărui o juma de zi pentru toaletele buclucaşe. Sau poate că aveţi muşchi şi puteţi da o gaură cu bormaşina (am eu una în debara, dacă e nevoie de ea). Sau poate că aveţi un minut de pierdut într-o zi să o căutaţi pe Emilia şi să o întrebaţi de ce anume are concret nevoie. S-ar putea să fiţi surprinşi de cât de puţin trebuie uneori pentru a construi o uriaşă faptă bună.

Anunțuri

Ghid pentru o îndepărtare eficientă a elevilor de plăcerea cititului

Fiind o mamă întârziată, între mine şi fetiţa mea este o generaţie lipsă. Astfel, dacă eu am fost catalogată ca făcând parte din generaţia X, generaţia sacrificată a idealiştilor decreţei, fiică-mea se spune că ar fi sărit peste Y şi s-ar fi înscris direct în generaţia Z, una puternic tehnologizată şi mult mai ancorată în realitate decât cea a părinţilor lor. Printre multe alte diferenţe, normale, aş spune eu, între cele două leaturi, se înscrie şi cea a chemării către lectura cărţilor: foarte mare în cazul meu, mică spre deloc în cazul Lunei. Şi nu cred că se datorează numai asaltului tehnologiei moderne, mult mai ofertantă din punct de vedere al distracţiei decât o biată legătură de foi de hârtie, ci şi unei predispoziţii genetice pe care, întâmplător, eu am avut-o, iar ea pare să nu o posede.

În mod paradoxal, deşi cu lectura propriu-zisă nu se omoară, Luna adoră locurile cu multe cărţi: librăriile frumoase, în care se poate juca în timp ce îi citesc câte ceva la întâmplare, şi bibliotecile de unde îşi poate alege ce cărţi doreşte ea, pentru a le lua, gratis, acasă. Îmi voi aminti toată viaţa prima carte pe care i-am citit-o într-o librărie Diverta, Copacul cel darnic, a lui Shel Silverstein, din cauza căreia nu m-am putut opri multă vreme din hohote de plâns, iar copilul, pe atunci un boţ de om de vreo trei-patru ani, care nu înţelesese nimic din dramatismul teribil al poveştii, m-a consolat înţelept, într-o inversare de roluri surprinzătoare pentru cei din jur. Şi văd că Luna îşi aminteşte şi ea de prima carte pe care şi-a ales-o de la o filială a Bibliotecii Metropolitane, Viaţa, o enciclopedie pentru copii de la Rao, pe care m-a pus să i-o citesc cap-coadă de două ori, cu un interes mult mai mare decât dacă ar fi fost o carte impusă de mine.

Speranţele mele în şcoală ca ajutor în a-mi atrage progenitura pe calea cititului s-au năruit rapid. Clasa pregătitoare, care ar fi trebuit să fie, aşa cum şi numele sugerează, doar o pregătire pentru şcoală, a fost, de fapt, un hei-rup abuziv către performanţă matematică, cu manuale, teme, concursuri şi doar sporadice „scăpări” de lectură agreabilă şi potrivită cu vârsta copiilor. După ce m-am convins că de la învăţătoare nu pot avea pretenţii de mai bine, îmi mai rămăsese speranţa în biblioteca şcolii, ca loc magic de unde ar putea veni impulsul de a citi al copilului. Care copil tare s-a mai bucurat când respectiva învăţătoare (fostă, deja, pentru că am schimbat clasa anul acesta) le-a promis copiilor o vizită la biblioteca şcolii, în Săptămâna Altfel. Promisiunea nu a fost ţinută, la fel ca multe altele, nici măcar Săptămâna Altfel nu a prea fost ţinută, iar Luna a rămas cu dorinţa arzătoare de a vedea biblioteca.
Anul acesta, noua învăţătoare şi-a dus elevii la bibliotecă încă din primele zile, spre marea bucurie a fiică-mii. Iar acum vreo lună, copiii au avut chiar marele privilegiu, mult aşteptat şi acesta, de a împrumuta cărţi pentru acasă. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită era Luna la ieşirea de la şcoală:
– Uite ce carte am luat!, s-a lăudat ea. Numai eu am ales-o pe asta, restul copiilor au luat cărţi de-ale lui Cişpirilă!

În timp, am aflat că mulţi colegi de-ai ei au fost fericiţi de-a dreptul să iasă din rutina zilelor de şcoală şi să pătrundă în bibliotecă şi că au fost şi alţii care au împrumutat, ca şi Luna, povestirile lui Andersen. Singurul lucru pe care nu l-am aflat nici până în ziua de azi este cine naiba e Cişpirilă (un mare autor român, cică), dar nici nu mi se pare important în context. Mai important mi se pare faptul că Luna nu a putut citi nici măcar un paragraf întreg din cartea împrumutată. O carte veche, fără ilustraţii colorate, cu text abundent şi dens, plin de cuvinte grele şi de imagini de groază pentru un copil atât de mic (avem, de exemplu, povestirea despre „micuţa criminală” care îşi ameninţă ostatica, o fetiţă de câţiva anişori, ca şi ea, că îi taie gâtul, cu cuţitul cu care doarme neabătut sub pernă) – o astfel de carte, deci, nu are cum să atragă un copil născut la începutul mileniului trei. I-am citit eu Lunei, cu chiu, cu vai, prima povestire din carte, dar nu am insistat şi pentru restul; îmi aduc aminte cu mare neplăcere de povestirile lui Andersen, nepermis de crude, în care tot timpul murea sau suferea îngrozitor câte cineva, deci pentru care motiv mi-aş supune propriul copil, la fel de sensibil ca şi mine, unei astfel de traume?

Nici lecturile şcolare obligatorii nu par a fi fost selectate după criterii de atractivitate pentru categoria de vârstă a elevilor şi epoca istorică din care fac parte. Anul trecut am intrat în conflict cu fosta învăţătoare pentru că am refuzat să îmi oblig copilul să înveţe poezia cu ursul de pe foaia aceasta:

poezii-pregatitoare

A se remarca lipsa diacriticelor, a semnelor de punctuaţie corecte sau chiar a predicatului din prima propoziţie – nu am de unde şti exact, deoarece se poate remarca şi o totală lipsă de sens acolo.

Caietul de lectură de anul acesta este un pic mai breaz, dar parcă tot nu e ceea ce ar trebui. A început cu poezii frumoase, ale unor autori cunoscuţi, cu jocuri de vocabular şi cu desene colorate. Dar prima proză din carte este povestea arhicunoscută a Albei ca Zăpada, care nu poate decât plictisi nişte copii deja de clasa întâi. Iar pe părinţii lor îi poate enerva, atunci când copiii îi întreabă:

– Ce înseamnă „trufaşă”?

– Mândră.

– Şi de ce scrie aici „pe atât de mândră şi trufaşă”, atunci? Înseamnă că e „mândră şi mândră”?

Este impardonabil să ai orice fel de greşeală într-un manual de şcoală, dar să ai o astfel de scăpare grosolană de vocabular într-un text propus tocmai pentru a-l îmbunătăţi pe al tău e deja incalificabil. Şi uite-aşa s-a făcut că Luna nu a citit nici povestea asta, rămânând să înveţe cuvinte noi (?) din alte texte, precum cel de mai jos:

cocorii

Este o poveste frumos scrisă, nu bănuiam că Cezar Petrescu, ale cărui romane le-am devorat în tinereţea mea, a scris şi bucolice din astea. Dar atât de desuetă… Ce bine îi va prinde Lunei, când va fi mare, în conversaţiile ei de prin anul 2030, să zicem, să strecoare câte-un „brazdă”, „holdă” sau „canaf”, spre intimidarea interlocutorului! Şi m-am asigurat că reţine doar sensul de „plânset” al „tânguirii”, din lista arhaică propusă de autorii cărţii, ca să nu se trezească cumva că se duce la cabinetul medical, de exemplu, şi începe cu:

– Am şi eu o tânguire cu piciorul stâng, dom’ doctor, mă doare când îl pun în pământ.

În fine, tânguirile mele ar putea continua mult şi bine. Aproape că nu e zi să nu descopăr greşeli de ortografie, de exprimare sau de logică în manualele Lunei. Nimeni nu pare a lua în serios importanţa deosebită pe care o are fiecare cuvinţel de acolo pentru copiii aflaţi la începutul relaţiei lor cu şcoala, cu viaţa şi cu cunoaşterea organizată. De fapt, şcoala toată parcă este gândită în scopul de a îndepărta copiii de la dorinţa de cunoaştere şi de a dărâma şi bruma de educaţie pe care unii dintre părinţi încercăm să le-o fixăm cât mai bine alor noştri, în perioada preşcolară. Iar ultima întâmplare exemplară în acest sens este proaspătă, proaspătă, de ieri, când fiică-mea mi-a povestit la ieşirea de la şcoală:

– Azi m-am dus să împrumut o carte de la bibliotecă.

Emoţii, desigur, de mamă impresionată, din partea mea.

– V-a trimis doamna?

– Nu, m-am dus eu aşa, într-o pauză. Era cam coadă, că erau mulţi copii mari acolo. Şi când am ajuns şi eu am zis că vreau o carte şi bibliotecara m-a scos afară din rând.

– Cum aşa?

– Păi ăia mari doar aduceau cărţi înapoi. Doar eu voiam una nouă. Şi, în loc să-mi spună ce carte să iau, să îmi recomande ceva, a tăcut şi nici nu m-a mai băgat în seamă, a vorbit cu următorul la rând.

– Şi tu ce ai făcut?

– M-am dus să mă uit la rafturi, unde vedeam că sunt cărţi pentru copii mici, să îmi aleg ceva.

Ce-mi mai place atitudinea Lunei! De multe ori îmi dă adevărate lecţii de comportament, deşi am trăit cu aproape patruzeci de ani mai mult decât ea.

– Dar când să pun mâna pe o carte, bibliotecara a ţipat la mine: „Alea nu sunt de luat acasă!”. Şi atât. De ce le mai ţine acolo dacă nu sunt de dat?!, m-a întrebat fiică-mea, retoric.

– Nu ştiu, Luna, or exista nişte reguli acolo… Dar ai dreptate că ar fi trebuit să ţi le explice şi să te ajute, nu să se poarte aşa…

– Atunci am plecat. Nu cred că o mai plac pe doamna bibliotecară.

Ţineţi-o tot aşa, dragi angajaţi ai sistemului care ar trebui să ne educaţi copiii, cu pregătire şi dăruire! Continuaţi să dărâmaţi în loc să construiţi, să îndepărtaţi în loc să atrageţi, să inspiraţi revoltă în loc de respect! Să duruie morile de creieraşe, zic! Praf să le facă!