Ne-am informatizat şi nu prea

Azi am primit din nou o recomandată. De fapt, azi NU am primit din nou o recomandată, pentru că poştaşul se încăpăţânează să treacă pe la mine în jurul orei 9:00, exact în cele 10 minute cât lipsesc de acasă să o duc pe fiică-mea la şcoală. În restul timpului, sunt preponderent lipită de scaunul de calculator, deci uşor de găsit. Îl suspectez că mă pândeşte când plec şi fix atunci se face că sună la uşa mea. O fi încă supărat că îmi primesc alocaţia pe card de ceva vreme încoace, deci nu îi mai pot lăsa şpaga pe care aproape că şi-o oprea automat înainte, când îmi aducea personal cei 42 de lei alocaţi de generosul Stat român pentru fiică-mea, iar lui i se păreau cuveniţi cei 2 lei „mărunt”.

Pentru că experienţa m-a învăţat că serviciile Poştei Române mai sunt folosite doar de alte instituţii ale Statului, iar Statul nu îmi scrie, în general, ca să mă felicite de Crăciun, am presupus că este vorba, din nou, de o înştiinţare de plată. Ca şi data trecută. Dar pe aia am plătit-o, oare de ce îmi vine iar o recomandată, cu doar două săptămâni mai târziu? Să nu fi intrat banii?… Aşa că mi-am zis că este momentul să îmi verific situaţia fiscală pe SPV. Nu, nu este vorba de vreun virus nou, ci de Spaţiul Privat Virtual, pe care ANAF l-a creat pentru a uşura viaţa contribuabililor, dându-ne posibilitatea să aflăm online informaţii despre obligaţiile noastre fiscale. Mi-a fost recomandat călduros acest site, atunci când m-am dus să îmi declar veniturile la ghişeu. „Nu e nevoie să mai bateţi drumul până aici, puteţi face plăţile online, apoi intraţi pe SPV să verificaţi dacă mai aveţi datorii”, mi-a zis doamna de la ghişeu, când în sfârşit am reuşit să ajung la ea, după un trafic de coşmar, o coadă (destul de mică, e drept) şi un drum suplimentar la făcut copii xerox şi completat teancuri de hârtii. Sunt o mare fană a internetului, iar perspectiva de a putea rezolva de acasă ceea ce, iată, se poate rezolva de la distanţă mă bucura nespus.

Şi am intrat pe SPV. Şi am completat formularul de înscriere. Şi am băgat o groază de date personale. Şi mi-au trimis mesaje cu parole şi pe e-mail, şi pe telefonul mobil. Şi le-am băgat şi pe alea. Şi rezultatul? Iată-l:

spvAcesta este ecranul de răspuns, printat la sfârşitul tuturor operaţiunilor. În fine, doar a doua pagină, pentru că prima a ieşit goală, atât de bine este setat minunatul soft făcut de… oare cine?… Ghiţă sau Siveco? Că alte firme de IT nu cred să fi avut vreodată acces la contracte mari cu Statul român. Hai să vă ajut cu un zoom:

spv-mare

Deci trebuie să fac încă un drum până la ei, ca să îmi aprobe înscrierea pe un site. Şi nu cu mâna goală, ci cu buletinul în mână şi, mai ales şi mai ales, cu COPIE după acel buletin!

Nu, pur şi simplu nu se pot face bine niciodată instituţiile astea. Nu se poate să ne informatizăm, eficientizăm sau măcar să ne deşteptăm un pic. A încercat guvernul actual o reducere a birocraţiei, dar nu a răzbit. Mi se pare că a reuşit să scoată numai cazierul din dolofanul dosar (cu şină, neapărat!) pe care trebuie să îl duci plocon peste tot pe unde ai, n-ai treabă. În rest… Nu mai departe de ieri am fost la SEAP, să cumpăr nişte poziţii de catalog pentru licitaţii electronice (nu mă întrebaţi ce e aia, nu erau pentru mine): doar o coadă mică şi doar un formular de completat, e drept, dar tot a trebuit să fac un drum fizic pentru a putea intra pe un site web. Iar la ghişeu tot mai trona un mare afiş: „Nu se pot face plăţi cu cardul”, aşa că a trebuit să plătesc cash 2,40 lei per poziţie. Da, pentru doi lei şi patruzeci de bani am făcut toate astea. Cred că mai mult au costat hârtiile pe care le-au pus în diverse dosare acolo, ca să ateste că le-am dat doi lei. Dar trebuie să remarc progresul de a fi avut să-mi dea rest. Mi s-a întâmplat mai demult, şi nu o dată, să am de plătit tot astfel de sume ridicole şi să nu pot, pentru că funcţionara nu avea rest să îmi dea şi refuza să primească bani în plus, oricât de puţini ar fi fost ei. Până şi din cauză că nu avea 10 bani rest se putea încăpăţâna vreo funcţionară să mă trimită aiurea de la ghişeul la care ajunsesem după mari eforturi: „Întoarceţi-vă cu bani ficşi”. Aici, la SEAP, funcţionarele au fost tare drăguţe ieri, aşa că nu m-am supărat mai deloc pentru timpul pierdut.

Dar mâine o să mă duc la Poştă, unde o să mă enervez inexorabil la ghişeele cu cozi uriaşe şi cu funcţionare nu acre, ci ostile de-a dreptul. Apoi o să mă enervez citind conţinutul recomandatei. Ceva, ceva, mă face să cred că voi afla că nu a funcţionat plata online pe care le-am făcut-o. Aţi încercat vreodată să trimiteţi bani pe net la ANAF? Eu da. Şi sunt aproape convinsă că nu am reuşit, atât de complicat era formularul primit de la ei, cu datele necesare plăţii. Mai întâi am sunat la bancă, crezând că e o problemă cu câmpurile lor de date din aplicaţia de internet banking. Dar nu era. Apoi am sunat la ANAF, la numărul pus de ei la dispoziţia contribuabililor pentru a primi informaţii. După ce i-am explicat nedumerirea mea doamnei de la telefon, de câteva ori, mi-a zis că a luat-o capul (textual) şi că nu înţelege nici ea nimic din propriile lor cerinţe. S-a uitat pe un formular dintr-ăsta, de-al lor, pe care îl trimit cetăţenilor profani, ca şi mine, şi nu a ştiut să mă îndrume precis. Am căzut de acord să fac plata cum mă duce capul, apoi să verific pe SPV, după vreo zece zile, dacă au ajuns banii unde trebuie. Ceea ce, după cum spuneam mai sus, am încercat să fac azi, dar nu mi-a reuşit.

O să mă duc mâine să verific şi la ANAF cum stau cu plăţile. Pentru că sunt păţită. Nu vă mai povestesc şi cum am plătit online, mai demult, o amendă de circulaţie, iar după un an şi jumătate m-am trezit din senin cu poprire pe conturi pentru că se rătăciseră banii în sistemul lor minunat, ghişeul.ro. Şi asta ar fi o poveste interesantă. Dar vă spun doar că atunci mi-a lăsat o funcţionară de la ANAF, extrem de amabilă, numărul ei de mobil: „Altădată, când mai aveţi amenzi de plătit, sau orice altceva, sunaţi-mă mai întâi pe mine, ca să vă spun eu cum să faceţi, că pe site nu e clar şi se întâmplă tot timpul încurcături dintr-astea”. I-am mulţumit frumos şi am întrebat-o de ce nu schimbă site-ul, dacă se ştie că e prost făcut. Nu am primit răspuns. Iar numărul ei de telefon, din păcate, l-am rătăcit, altfel aş fi sunat-o acum.

Mă gândesc să îi cer mâine numărul de telefon al inspectoarei mele de la ANAF. A fost şi ea destul de drăguţă când ne-am întâlnit la ghişeu, acum câteva luni. Ba chiar m-a făcut să râd atunci, într-un mod neaşteptat. Dar povestea asta… într-un episod viitor. Acum am treabă: mă duc să îmi fac copii xerox după buletin. Mai multe, că nu se ştie niciodată când o să-mi mai trebuie vreuna, în ţara lui Dosar-cu-şină Împărat.

Publicitate

Veşti bune de pe frontul luptei cu birocraţia

Cu mare încântare am descoperit ieri că, la automatele de plată a facturilor Rompay, răspândite cam prin toate magazinele de la mine din cartier, se pot plăti acum şi amenzile de circulaţie. Aproape douăzeci de ani de coşmaruri la gândul că aş fi nevoită să achit o astfel de amendă au fost, ca prin minune, şterşi cu buretele.

Pe vremuri, astfel de amenzi se plăteau doar la CEC. Iar CEC-ul mai avea doar câteva agenţii, ici şi colo prin Bucureşti, nici una în apropiere de mine. Am aflat acest lucru după ce am luat prima mea amendă de circulaţie, nu mai ştiu pentru ce. În schimb, ţin minte ce bucuroasă NU am luat pentru prima dată amendă. Eram şoferiţă de foarte puţină vreme, mergeam spre Giurgiu cu maică-mea şi cu nişte prieteni francezi şi am fost trasă pe dreapta. Am ieşit ţopăind din maşină, cu entuziasmul la maxim şi actele pregătite în mână:

– Vaaaai! Sunteţi primul poliţist care m-a oprit vreodată! Ce mişto!

Săracu’ de el, a şi uitat de ce mă oprise şi m-a lăsat să plec nesancţionată. Iar francezii au crezut că îmbrăţişatul agenţilor de circulaţie este un pitoresc obicei local.

În timp, am mai luat amenzi, ca toată lumea. Vreo trei, patru, cele minime, pentru mizilicuri de genul 72 km/h pe DN1, la intrarea în localitate. Mi-era şi ruşine să îl trimit pe secretarul meu să le plătească (pe când eram mare director mare, îmi permiteam luxul de a nu mă mai duce eu la CEC). Altfel ar fi stat treaba dacă ar fi scris pe procesul verbal 200 km/h! M-aş fi bucurat de respectul tuturor subalternilor bărbaţi pe care îi aveam pe atunci.

Niciodată nu m-am milogit de agenţi să nu îmi dea amendă dacă am greşit, dar nici nu am acceptat abuzurile dacă eram nevinovată. Când culpa era discutabilă, mai scoteam câte un picioruş din maşină şi se rezolva. Aveam picioare frumoase… Am plătit fără să crâcnesc atunci când am fost prinsă vorbind la mobil în timp ce conduceam, dar m-am certat cu agentul care voia să mă pedepsească pentru că am făcut la stânga pe roşu, după ce aşteptasem tot verdele în mijlocul unei intersecţii. Cică n-ar fi trebuit să intru în intersecţie. De fapt, ar fi trebuit să gândească ei corect temporizarea semafoarelor. În fine, de gura mea, până la urmă am ajuns la un compromis: el zicea că am trecut pe galben, iar eu plăteam amenda minimă. Şi părea că am scăpat uşor. Dar nu a fost chiar aşa.

Am plătit acea amendă online, pe Ghiseul.ro. Mai plătisem acolo, de câteva ori, impozitul pe casă şi fusese tare comod. Doar că la amendă a fost puţin mai complicat: nu am găsit şi pace rubrica corespunzătoare amenzilor de circulaţie, pe care să o bifez la scopul plăţii. Aşa că, după o îndelungată căutare, am crezut că e de ajuns să o trec la „Altele” (parcă) şi să specific în cuvinte că e vorba de o amendă de circulaţie, cf. PV nr. X din data Y. După un an şi jumătate, m-am trezit că nu pot plăti cu cardul o consultaţie la veterinar. Zicea că am fonduri insuficiente. M-am roşit toată (ştiam că mai sunt bani puţini pe cardul cu pricina, dar chiar aşa?!), s-a roşit şi veterinarul („Lăsaţi, îmi plătiţi altădată, când aveţi…”) şi m-am dus glonţ la bancă, să verific ce se întâmplă. Ajungând puţin după ora 17:00, banca era închisă. A doua zi, m-am dus din nou: cică aveam poprire pe cont, de la Impozite şi taxe Sector 4. M-am dus direct la ei. Nici măcar nu am încercat să sun acolo pentru lămuriri, ştiam că nu mi-ar fi răspuns nimeni. După o coadă de câteva persoane aflate în aceeaşi situaţie ca şi mine, cu popriri enigmatice şi care se dovedeau nejustificate, am ajuns şi eu la ghişeu şi am aflat că nu plătisem acea ultimă amendă de circulaţie. M-am întors la bancă, am luat dovada că făcusem plata, am adăugat vraful de hârtii necesare (?) în astfel de situaţii şi, înapoi la Taxe şi impozite, cu cererea de a-mi debloca contul:

– De ce nu m-aţi înştiinţat, măcar, în prealabil, că am o datorie la dv.?, m-am enervat eu vocal la ghişeu. Sunt sigură că nu e legal să îmi blocaţi banii fără să mă anunţaţi!

Şi atunci m-au anunţat. A doua zi. Am găsit în cutia poştală scrisoarea de înştiinţare, fără timbru sau ştampile poştale, nimic. Deci s-a gândit un funcţionar mai isteţ să-şi acopere greşeala trecând pe la mine pe-acasă şi lăsându-mi avertizarea post-factum. Pare amuzant, dar nu e.

După câteva zile, m-a sunat o doamnă. Mi-a spus că au găsit banii, că deblochează contul şi că va trebui să suport comisionul bancar. Ca de obicei, în România, contribuabilul plăteşte pentru greşelile funcţionarului, nu m-a mirat să aflu acest lucru. Dar m-a mirat să aud următoarele:

– Ştim că este o problemă cu plătitul amenzilor. Toată lumea le trece greşit în formular. De aceea, vă rog să vă notaţi numărul meu de telefon. Mai bine mă sunaţi înainte de a face vreo plată online, să vă spun eu exact ce să bifaţi acolo, decât să aveţi iar probleme.

Deci nimeni nu bifează corect pentru că nu e trecută corect rubrica respectivă. Funcţionarii ştiu că este o greşeală în sistem, dar nu o reclamă celor care au făcut softul de plăţi online, ci preferă să fie sunaţi personal şi să explice de zeci de ori unde şi ce să se bifeze. Sacrificiu şi devotament în scop profesional, de admirat, dar şi inutil.

Am întâlnit opusul acelei doamne la Casa de Pensii a Sectorului 3. După moartea mamei, m-am dus acolo pentru a lua ajutorul de deces. Dar nu înainte de a căuta pe net lista actelor necesare. Noroc că sunt expertă în Google, pentru că nu a fost prea uşor să o găsesc. Pe site-ul Casei de Pensii nu era nimic clar. Citind legea, m-am lămurit: îmi trebuiau certificatul de deces, buletinul meu şi dovada plăţii cheltuielilor de înmormântare. Oricare dovadă. Şi atât. După inevitabila coadă de câteva persoane, am ajuns la ghişeu:

– Vă trebuie factura de la sicriu, s-a auzit vocea seacă a funcţionarei din spatele lui.

– Nu o am. Dar v-am dat factura de la cimitir. Scrie pe ea clar că eu am plătit taxa de înmormântare.

– Nu e de ajuns. Factura de la sicriu. Şi dovada că sunteţi rude.

– Glumiţi?? Am plătit înmormântarea, avem acelaşi nume de familie, în lege scrie că e de ajuns orice dovadă de plată şi dv. vreţi test ADN? Dacă aveam o religie care impunea îngropatul înfăşurat într-o simplă pânză, ce făceaţi: mă obligaţi să cumpăr şi un sicriu separat?

– Vreau copie după factura de sicriu şi după certificatul de naştere, a repetat impasibilă funcţionara. Citiţi mai atent legea.

Pentru că nu judecam bine în perioada aceea teribil de tristă, am plecat fără să mai comentez. M-am dus să iau factură de la firma de pompe funebre apoi, ajunsă acasă, am intrat din nou pe net. Citisem bine legea, de fapt: nu trebuia nimic mai mult decât ceea ce deja dusesem la ghişeu. Dar am luat cu mine toate actele cerute a doua zi, când m-am dus din nou la Casa de Pensii. Aceeaşi funcţionară acră la ghişeu, aceleaşi acte întinse de mine, acelaşi răspuns de la ea:

– Vă trebuie factura de la sicriu şi certificatul de naştere.

– Uitaţi-le, i le-am arătat eu prin geam. Dar nu vi le dau. Nu scrie nicăieri în lege că aveţi nevoie de ele. Şi să vă fie ruşine că puneţi pe drumuri oamenii amărâţi care vin aici. Că nu de fericire suntem la ghişeul ăsta!

Nu i-a fost ruşine. A continuat să-mi refuze dreptul la ajutorul de deces. Cerând să vorbesc cu un şef, am ajuns într-o încăpere de la etaj, plină cu birouri şi funcţionare. Nici nu am apucat bine să intru pe uşă, că m-a şi luat în primire una dintre ele:

– Dv. sunteţi cea cu gura mare de jos? Da’ ce nu vă e clar, doamnă? Trebuie să ne aduceţi aia, şi aia, şi aia…

Am simţit că explodez. Imaginaţi-vă un pic absurdul situaţiei: ţipa la mine un funcţionar public pentru că încercasem să mă împotrivesc unui abuz făcut de alt funcţionar public, atunci când mă dusesem să cer ajutorul de deces pentru MAMA mea, îndoliată din cap până în picioare şi, întâmplător, cu o mână ruptă, imobilizată pe piept. M-a luat deoparte altă funcţionară, care părea să fie şi om pe lângă asta. M-a rugat cu blândeţe să îi dau ei actele pe care le aveam şi am ajuns iar la un compromis: i-am lăsat doar una dintre hârtii (nici nu mai ştiu care dintre ele) şi am ridicat banii a doua zi.

Îmi pare rău că nu m-am dus să le fac reclamaţie celor două funcţionare scârboase. Aşa am intenţionat atunci, ca să nu-şi mai bată joc de nefericiţii care au nevoie de ajutorul lor şi sunt puşi aiurea pe drumuri, după ce sunt trataţi cu dispreţ. Şi poate că mă voi duce într-o bună zi. Dar, până atunci, pot face ceva mult mai comod şi, sper, mai util pe termen lung: să intru pe http://maisimplu.gov.ro/ şi să scriu acolo propunerea mea cu privire la reducerea birocraţiei. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi, pentru că sunt absolut convinsă că şi voi aveţi poveşti tare asemănătoare, rezultate din interacţiunea cu administraţiile noastre dragi. Eu, una, mai am o groază.

Dacă cu amenzile pare că am rezolvat-o, iar cu dosarele cu şină pline de maculatură suntem pe cale de a o rezolva, nu ştiu cum să procedăm şi cu legile, ordonanţele şi hotărârile administrative scrise prost şi, în consecinţă, aplicate după ureche. Nu mai departe de luna trecută am intrat în panică, atunci când s-au schimbat regulile de calcul al impozitelor locale. La mine în casă s-a declarat odată, tare demult, sediul unei firme lăsate acum de izbelişte de patroana ei, cu care am pierdut orice legătură. Am întrebat la Administraţia Financiară a Sectorului 3 ce trebuie să fac ca să nu plătesc aiurea impozit mărit. Răspunsul conţinea o listă de vreo şase acte, dintre care o adeverinţă pe care să o iau eu de la Registrul Comerţului şi să le-o duc personal la sediul lor. După o vreme, un alt angajat de la aceeaşi Administraţie m-a mai liniştit, spunându-mi că nu e nevoie decât să le completez un formular şi, eventual, de contractul de comodat. Iar săptămâna trecută s-a sucit guvernul şi mai e necesară doar o declaraţie pe propria răspundere cum că nu decontez cheltuielile casei pe firmă. Mai stau un pic, că până la 31 martie e posibil să se mai sucească de câteva ori, să nu fac un drum degeaba până la Taxe şi Impozite. Poate până atunci creează cineva şi site-ul minune cu opţiunea de a şterge, printr-o simplă apăsare de buton, toată prostia din lume. Aş apăsa fără ezitare pe acel buton. Iar la întrebarea de siguranţă „Are you sure you want to delete half of the public servants in the world?” ce credeţi că aş apăsa: „Yes” sau „No”?

Un măr pe zi ţine poliţia departe

–       Azi am avut o zi poliţoasă, a conchis fetiţa mea la întoarcerea acasă, după câteva ore petrecute cu Poliţia Română.

Ziua de sâmbătă începuse promiţător: fără alarmă matinală, cu soare primăvăratic în ferestre şi cu planuri de plimbări tihnite, care nu includeau nicio anchetă poliţienească. Dar telefonul mamei mele, anunţând spargerea celui de-al cincilea geam al ferestrelor ei, ne-a dat planurile peste cap. I-am spus Lunei că, în viaţă, mai trebuie să faci şi lucruri care nu îţi plac şi am pornit în căutarea făptaşilor.

Am acostat mai întâi un poliţist comunitar, din aceia cu care îmi rezolv uneori problemele, după cum am povestit în Super-eroii de sector. Mi se părea că un om nesănătos, care sparge de mai multă vreme geamuri, aruncând cu mere sănătoase, ţine mai degrabă de competenţa unui astfel de semi-poliţist care patrulează prin zonă şi că nu ar fi nicidecum vreun caz pentru sirene aiuritoare şi câini detectivi. Dar chipeşul domn (încep să cred că îi aleg pe criterii estetice în poliţia comunitară) m-a asigurat că nu va râde nimeni de la secţie dacă mă voi duce acolo, aşa că m-am dus.

Fiind, după cum spuneam, sâmbătă dimineaţă, clădirea poliţiei era încântător de ne-aglomerată. La ghişeu mi s-au oferit două posibilităţi: ori aştept ca singurul poliţist de serviciu să-şi termine treburile, ori revin luni la prima oră să discut cu poliţistul meu de proximitate. Ca orice mamă cu copil mic, ştiu că „luni la prima oră” e un termen extrem de nesigur pentru a mă duce oriunde în afară de grădiniţă sau doctori, aşa că m-am aşezat pe o bancă din curte, am scos cărticica cu exerciţii atât de dragi fetiţei mele şi ne-am apucat să rezolvăm labirinturi.

După vreo jumătate de oră, apare şi poliţistul de serviciu, vizibil ocupat şi pre-ocupat, care mă asigură, în trecerea lui rapidă pe lângă mine, că voi mai avea de aşteptat cel puţin o oră şi că mai bine mă duc drac…, pardon, mă duc acasă şi mă întorc luni. Pentru că nu îmi place tonul lui, îl asigur şi eu că pot aştepta acum şi mă lăfăi demonstrativ pe băncuţa incomodă.

Dar Luna dă semne de mare plictiseală. Îl întrebăm pe poliţistul de pază unde ţin câinii, doar-doar ne mai distrăm şi noi un pic, dar aflăm că nicio secţie de poliţie nu mai are fonduri să întreţină ofiţeri canini, aşa că acum aceştia se află într-un loc special, undeva în afara oraşului. Dacă tot am intrat în vorbă, eu îi povestesc poliţistului despre nebunul meu, iar el îmi povesteşte despre al lui, numai aşa, ca să mă umilească. Pentru că al lui este mult mai tare: aude extratereştri! Şi a fost atât de supărat că nu i s-a rezolvat problema alienilor care fac noaptea chef pe palierul lui, nelăsându-l să doarmă, încât l-a dat în judecată pe poliţist în persoană. Noroc că judecătorul a tranşat definitiv cum că nu există legislaţie în România privitoare la organisme extraterestre, iar cazul s-a terminat după doar câteva înfăţişări la tribunal. E pentru prima oară când aud că un vid legislativ este util justiţiei.

Poliţistul pare să se fi încins la vorbă, acum îmi relatează aventura lui de opt ani în încercarea de a-şi recupera un teren naţionalizat, dar Luna şi-a pierdut interesul pe care îl arătase extratereştrilor şi mă presează să plecăm, ceea ce, până la urmă, nu am încotro şi fac, dar numai după ce las la ghişeu o foaie A4 pe care am povestit, concis şi precis, cum stă treaba cu geamurile mele.

La mama acasă, aflu elemente noi: curtea blocului se umple deseori de mere, cartofi, ţelină şi alte arme albe cu care ferestrele vechi ale mamei mele se sparg şi termopanele noi ale vecinului de dedesubt se murdăresc deranjant. Pe când întreprind, împreună cu vecinul, o analiză balistică ad-hoc, mă sună poliţia: se pare că marele detectiv se eliberase şi era dispus să mă asculte. Îmi parchez copilul la mama, îl rog pe vecin să nu arunce punga cu vegetalele-delict recoltate de dimineaţă şi mă întorc într-un suflet la secţie, să profit de neaşteptata bunăvoinţă a autorităţilor.

Care nu erau deloc binevoitoare. Mai întâi, poliţistul îmi spune că e mult sub competenţa lui să se ocupe de aşa ceva şi că ar fi trebuit să sun la 112 când s-a spart geamul. Îi răspund că până şi mama mea cu un pic de Alzheimer ştie că poţi lua amendă dacă suni la Urgenţe când, de fapt, nu ai vreo urgenţă serioasă. Încearcă apoi să mă orienteze către poliţistul de proximitate, dar îi amintesc că respectivul beneficiază de weekend liber. Încerc şi eu să îl îmbunez, mărturisindu-i că îmi doream numai compania unui bărbat, eventual în uniformă intimidantă, împreună cu care să bat pe la uşile vecinilor întrebându-i:

–        Care arunci, domle’, cu mere în geamurile mele?

Se pare că şi asta ar fi sub competenţa lui, aşa că pufneşte elocvent şi îmi returnează din vârful degetelor plângerea scrisă de mine mai devreme:

–        Nu aşa se face, mă desfiinţează el cu aerul unui profesor care tocmai a mâzgălit un patru mare, cu roşu, pe lucrarea unui elev de clase primare.

Şi începe să scoată formulare. Multe. Nume, prenume, data naşterii, adrese, domicilii, CNP-uri, şcoli, povestea merelor în limbaj de lemn, valoarea la care evaluez paguba în vederea unui eventual proces penal, vârsta… La vârstă nu mai rezist şi întreb la ce mai foloseşte CNP-ul dacă are nevoie de toate celelalte detalii. Şi, brusc, îmi dau seama că pe birou nu se află niciun computer, ci doar teancuri şi teancuri de hârtii. Dar şi că îmi ceruse vârsta doar pentru că îi era lui lene să calculeze şi nu avea verighetă pe deget. Enervat de tupeul meu, mă întreabă şi ce poreclă am, arătându-mi că rubrica asta chiar există pe formularul cu pricina. Oscilez între a-i spune că în liceu mi se spunea uneori „Dop”, dar că cel care mă poreclise aşa a avut parte de o moarte violentă (asta este cea mai josnică glumă pe care o fac uneori, nici eu nu ştiu de ce, mai ales că se referă la un coleg drag care a murit foarte tânăr) sau că acum am un pseudonim mai paşnic, de bloggeriţă mămoasă.

Ca de foarte multe ori în viaţă, fac alegerea greşită şi, în loc să-l sperii şi eu, îi vorbesc despre blog. În mod neaşteptat, mă întreabă dacă am făcut armata. Spiritul lui Kafka începe să se simtă bine dacă mă citeşte acum. Şi se va simţi din ce în ce mai bine, pentru că detectivul meu devine brusc poet când află că am fost infanteristă. E drept, doar vreo două luni, până a venit Revoluţia şi m-a scăpat de iminenţa exmatriculării din facultate pe motiv de absenţe repetate de la orele de pregătire militară (aţi încercat vreodată să purtaţi, pe viscol, o manta războinică, cu două numere mai mare, în condiţiile în care nud cântăriţi doar vreo patruzeci de kile?). Poliţistul îmi mărturiseşte că îi aduc aminte de mama lui, cu lungul ei păr roşcat plin de frunze (eu sunt brunetă, tunsă scurt şi netăvălită pe jos), cu uniforma ei elegantă şi cu adâncii ei ochi aurii, pe care poliţistul meu afirmă că i-a moştenit (dar probabil că îi ţine în vreo cutie pe-acasă, pentru că ochii lui sunt exact de culoarea biroului, adică maro, ca să mă exprim politicos). Şi, uite-aşa, îmi deapănă o vreme amintiri presărate când cu rime poetice, când cu miştouri la adresa poliţiştilor de proximitate sau a mea.

Micul intermezzo poetic pare să-i fi înmuiat un pic sufletul, pentru că revine mai aplicat la merele mele. Poate a ajutat şi faptul că m-am enervat puţin şi i-am spus că nu sunt idioată, că îmi dau seama că este deranjat de prezenţa mea, dar că nu are încotro şi trebuie să se ocupe şi de mine. Terminăm hârţogăraia şi ieşim din nou în curte, unde între timp s-au adunat mai mulţi colegi, în frunte cu însuşi şeful de secţie. Dezbatem împreună ipoteza mea, şi anume că merele au fost aruncate de la un etaj de deasupra mamei mele. Domnul şef se îndoieşte, inferiorii râd de mine superior, eu arunc timid în discuţie un argument care implică rezultanta deviată spre vest a combinaţiei dintre forţa gravitaţiei şi rotaţia Pământului, în fine, dezbatem o vreme, după care detectivul meu se hotărăşte:

–        Hai să luăm ADN-ul de pe mere!

Se mai ridică unul de pe bancă şi ne urmează, şi el fără chef, către parcare. Eu dau să urc în maşina mea, dar sunt somată să urc în a lor: o Solenza reciclată să pară maşină, după cum mi se laudă poliţiştii, care fuseseră direct implicaţi în procesul tehnologic. Maşina nu are niciun însemn oficial, dar faptul că nu îşi pun centurile şi nu respectă mai nicio regulă de circulaţie îmi confirmă că suntem în misiune.

La bloc, poliţistul cel nou se dovedeşte a fi un simplu fotograf, care se limitează la a trage-n poză legumele cu pricina şi cioburile mamei. Nu tu amprente, nu tu mostre de salivă, nici măcar ancheta prin vecini pe care mi-o dorisem. Şi ne întoarcem la secţie. De data aceasta, o am şi pe Luna cu mine, în simpla intenţie de a-mi recupera maşina şi de a ne întoarce direct acasă. Prezenţa unui copil de cinci ani aşează inspiraţia poliţistului-poet pe o nouă traiectorie, şi anume către povestiri horror, aşa că avem parte de detaliile unei intervenţii de acum câteva nopţi, în care a trebuit să transporte o prostituată beată şi înjunghiată care se lăuda că are SIDA:

–        Uite-acolo stătea, unde staţi voi acum, arată sadic poliţistul spre bancheta noastră. Iar eu tocmai îmi rupsesem o pieliţă la o unghie şi eram foarte atent să nu mă ating de sângele ei.

Am avut noroc că Luna nu ştie nici ce e aia prostituată, nici despre boli teribile şi că motorul maşinii a dat semne de mare oboseală, murind brusc în trafic şi având nevoie de puţină resuscitare până la secţie – ceea ce a mutat interesul poliţiştilor către subiectul mai puţin terifiant al problemelor financiare din Ministerul de Interne. Când am coborât, Luna m-a întrebat curioasă:

–        Mama, cu ce am venit până aici? Că eu cred că aia nu era o maşină adevărată.

Din păcate, era o maşină adevărată, la fel cum adevărat era şi poliţistul ostil, miştocar şi, la urma urmei, ineficient. Au trecut două săptămâni de atunci, timp în care s-au mai întâmplat lucruri. Am aflat că şi geamul vecinei de deasupra fusese spart într-un miez de noapte, tot cu un măr, şi că ea chiar sunase la 112. Poliţia venise, constatase şi o îndrumase spre poliţia de sector. În noaptea următoare, alertată de zgomote suspecte, a stat la pândă şi a observat agitaţie şi lumini aprinse la doar două apartamente din blocul de vizavi, singurele care au steaguri pe balcoane. Cu noile veşti, m-am dus, tot eu, la poliţistul de proximitate. Bineînţeles că nu ştia nimic nici de sesizarea mea, nici de cea a vecinei. Mult mai politicos decât colegul lui, a notat şi el cu grijă, într-un carneţel, ore, adrese şi legume, asigurându-mă că va verifica.

Există, deci, trei anchete deschise în paralel, pe marele caz de geamuri sparte cu mere. Şi există şi nişte infractori în serie care lasă indicii la vedere, sub formă de steaguri localizatoare, doar-doar i-o opri cineva. Dar curtea blocului e în continuare plină de proiectilele vegetale care sunt aruncate şi acum, la trei săptămâni după prima sesizare către Poliţia Română, ai cărei angajaţi sunt prea ocupaţi să se exprime poetic sau să trimită responsabilităţi de la unul la altul (verbal, pentru că de baze de date informatice nici nu poate fi vorba într-un loc fără calculatoare), în loc să bată, pur şi simplu, la uşa unor cretini şi să le spună să înceteze să mai facă rău oamenilor fără apărare. Ca mama mea, bătrână şi bolnavă, ca vecina ei, singură şi speriată, ca mine, slabă şi cu responsabilităţi. Şi ca mulţi alţii dintre noi.