Am fost cu copiii la Bookfest

Şi când zic că am fost „cu copiii”, înseamnă şi că am fost odată cu mulţi copii, fiind 1 iunie, şi că am fost cu ambii mei copii: fiică-mea şi taică-său. Pentru că niciunul nu se poate abţine când e vorba de cumpărături, exact ca nişte copii! Iar din maldărul acesta de cărţi, una singură este luată de mine pentru mine, restul e al lor:

Aşa cum era de aşteptat, primul şi primul lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost aranjatul sistematic al noilor achiziţii literare printre cele vechi – semne ale unor târguri trecute, multe dintre ele doar cumpărate şi necitite încă. Avem acum în micuţa bibliotecă junior (care până nu demult adăpostea doar jucării) următoarele secţiuni: comedie, thriller-horror-poliţist, fantastic, tragico-comedie, ştiinţă şi – desigur ultima – trist.

Al doilea lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost citirea unei cărţi. De fapt, a fost o re-citire. Lunei i-a plăcut atât de mult o carte pe care a împrumutat-o mai demult de la bibliotecă, încât a ţinut morţiş să şi-o şi cumpere „să o aibă mereu”. E vorba despre un roman grafic, „Fantoma Aniei”, de Vera Brosgol, cu care şi-a inaugurat secţiunea horror a bibliotecii ei. Pentru că în carte chiar este vorba despre o fantomă… I-a plăcut mult cartea, şi la a doua citire. Nu acelaşi lucru l-a spus şi după ce a terminat, în următoarea jumătate de oră, al doilea roman grafic cumpărat la târg: „Zâmbeşte!”, de Raina Telgemeier:

– Mda… asta nu prea mi-a plăcut…, a spus ea uşor dezamăgită după ce a pus-o la loc în raft, la secţiunea tragico-comedie.

– Atunci să nu o recomand pe blog, nu-i aşa?, am întrebat-o eu.

– Ba da, poţi să o recomanzi. Dar numai şi numai copiilor care poartă aparat dentar. Ǎstora ca mine, care nu mai purtăm, nu.

Apoi s-a apucat de citit „Winston”, de Frauke Scheunemann. Volumul al cincilea. Acest volum şi următorul au fost, de fapt, capete în lista ei de dorinţe pe când se pregătea pentru târg. Are un farmec nebun acest motan-detectiv, se pare că se vinde ca pâinea caldă seria care îl are drept personaj, de la Booklet Fiction.

Tot în fruntea listei de dorinţe a Lunei se afla o altă serie de la aceeaşi editură: cea cu Penny Pepper, scrisă de Ulrike Rylance. A citit „Totu-i sub control!” şi tot aşteaptă să se mai publice vreo traducere la noi, dar deocamdată nu a avut noroc. Poate la Gaudeamus… În schimb, am găsit la Booklet Fiction câteva cărticele şi fişe de limba engleză care mi s-au părut bine structurate şi la un preţ deosebit de atrăgător, aşa că i le-am luat copilului. În ciuda unei uşoare opoziţii, evident. Şi doar cu condiţia să le plătesc din banii mei. Pentru că banii ei, pregătiţi cu grijă în pacheţele de hârtie, de cu o seară înainte, erau sortiţi exclusiv beletristicii:

A fost şi distracţie, şi uşoară supărare cu pacheţelele astea cu monezi. Bineînţeles că toţi vânzătorii zâmbeau uşor când o vedeau cum îşi cotrobăie în troller şi cum face calcule complicate pentru a da suma exactă la vreo casă, dar mi-a fost şi milă de biata domnişoară din standul ilustratorilor de carte, de unde Luna şi-a cumpărat nişte abţibilduri mici, la 2 lei bucata, şi parcă nu se mai terminau pacheţelele. La început, a zâmbit şi ea politicos şi a zis că îi prinde bine nişte mărunt, să aibă să dea rest. Însă la al patrulea pacheţel a îngăimat cam verde un: „Nu mai… Mulţumesc… Lăsaţi aşa!”. Fiică-mea a insistat, însă, că nu se poate să ia ceva neplătit şi i-a lăsat cu forţa şi ultimul bănuţ pentru abţibildurile alese.

Ca să ne întoarcem la cărţi, până la urmă tot cele de la grupul editorial Art au reprezentat grosul cumpărăturilor noastre. Romanele pentru (pre)adolescenţi de la Arthur par să fie, încă, stilul preferat al Lunei, romanele SF de la Paladin – preferatele lui bărbatu-meu, iar eu mi-am luat o altă carte de-a lui Frederick Backman, „Scandalul”, după ce mi-a plăcut mult de tot cea cu Ove, ambele publicate în colecţia Musai. Din păcate, nici anul acesta nu ne-am calificat pentru primirea unui troller din carton, pe care editura îl oferă celor care cumpără 10 cărţi. De obicei, ne oprim pe la 8, iar Luna se întristează de fiecare dată, pentru că i-ar plăcea mult un astfel de troller. Noroc cu balonul cu heliu pe care l-am luat din standul Arthur, a mai atenuat supărarea. În plus, balonul acela a fost şi pe placul pisicii noastre, care a încercat o zi întreagă să îl coboare de pe tavanul sufrageriei. Dar şi când a reuşit… Nu vreţi să ştiţi în ce hal l-a adus!

Pentru mine, partea cea mai plăcută a zilei noastre la târg a fost întâlnirea cu oameni dragi, cunoscuţi sau nu, şi cu cărţi cunoscute pentru că am lucrat şi eu la ele. Am fost mai întâi la lansarea ultimului volum de poezii al lui Carmen Tiderle, „Cine-a pus piper în mare”. Am descoperit de curând bijuteriile astea de poezioare non-conformiste, scrise cu mult umor, dar şi cu morale preţioase, şi de atunci nu mă mai satur. Şi am profitat de ocazie ca să o cunoaştem şi în carne şi oase pe Carmen, care este din Giurgiu, ca şi mine, dar pe care nu o întâlnisem până acum. Luna a obţinut dedicaţii şi de la ea, şi de la ilustratorul cărţii, Petridean, căruia îi mulţumesc pentru amabilitatea de a mă fi desenat şi pe mine pe „bărbia” Lunei, sub formă de aluniţă păroasă. Mdeh, unii au un umor mai special…

Am fost apoi la lansarea unei alte cărţi pentru copii, „Şansa lui Bileţel”, de Victoria Pătraşcu. Cu Vic am fost colegă de facultate, la limba chineză. Spre deosebire de mine, ea a avut înţelepciunea să renunţe repede la limba aceea rară şi pretenţioasă, nerisipindu-şi timpul cu ceva ce nu avea să-i folosească niciodată, aşa cum am făcut eu. Şi tot spre deosebire de mine, s-a apucat de scris cărţi, pentru copii şi nu numai. Preferata mea dintre cele de până acum este „Stejar pitic, cel mai bun tătic”, dar toate cărţile ei au un mesaj puternic şi o groază de idei educative, fiind numai bune de citit cu cei mici şi de discutat cu ei despre morala lor. Sunt cărţi care se pretează de minune unor lecţii de şcoală sau unor ateliere de lectură. Este şi cazul lui „Bileţel”, pe care am luat-o pentru un prieten de-al Lunei ceva mai micuţ de vârstă, a cărui zi de naştere se apropie. Sunt câteva idei foarte drăguţe şi valoroase în carte, iar autoarea ne-a dăruit, pe lângă dedicaţie, şi câteva bileţele de hârtie pe care să scriem numai lucruri frumoase, pentru că… Dar mai bine vă las să citiţi cartea, nu vă stric surpriza.

Apropo de dăruit, Vic mi-a făcut şi mie cadou o carte despre care nu auzisem: „Mică istorie a unui secol mare”, o colecţie de istorii personale ale unor scriitori români, apărută la Arthur. Ea a povestit acolo despre întâlnirea brutală cu minerii, dintr-un 13-15 iunie întunecat, de a cărui importanţă pentru istoria noastră contemporană nu ştiu cât conştienţi sunt tinerii de azi. Este un strop de realitate pe care nu am trăit-o decât tangenţial (plecasem din Bucureşti în acele zile, eram în sesiune şi mă dusesem acasă, la Giurgiu, să învăţ, deci am avut norocul de a nu mă întâlni cu minerii pe holurile facultăţii, aşa cum a făcut-o Victoria Pătraşcu). Iar povestirea ei din această antologie este extraordinar de puternică. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile atunci când am citit-o, cu sufletul greu de amintirea acelor zile monstruoase. Şi mi-am confirmat astfel bănuiala că Vic poate scrie chiar mai bine pentru „oameni mari”, decât pentru copii. Ca să vă convingeţi, urmăriţi-i postările de pe pagina de Facebook, acolo unde povesteşte despre oamenii întâlniţi în ţară, cu ocazia ultimului ei proiect cultural: Caravana Nesupusele – „Nesupusele” fiind o altă carte pe care v-o recomand, o culegere impresionantă de profiluri ale unor femei extraordinare din România, demnă de pus în biblioteca oricărui copil de la noi, alături de volumele cu „Fete rebele” din toată lumea.

Tot de la standul editurii Cartier, la care s-a publicat „Bileţelul”, am cumpărat şi cartea „Sexualitatea explicată adolescenţilor”, de Magali Clausener-Petit. A fost, de altfel, cea mai scumpă achiziţie de la acest târg, la care am apreciat reducerile de preţ mai mult sau mai puţin importante oferite de multe dintre editurile participante. La această carticică cu ilustraţii colorate şi texte în acelaşi timp vesele şi serioase, nu era aplicată nicio reducere. Dar îmi place să cred că au fost bine investiţi cei 40 de lei pe care i-am plătit pentru ea. Deşi vorbesc destul de multe lucruri cu fiică-mea despre subiectul acesta, tot există unele despre care ori nu îndrăzneşte ea să mă întrebe, ori mă jenez eu să-i răspund direct. Aşa că, ce poate fi mai potrivit decât o carte pe care să o poată citi în intimitate, când şi de câte ori vrea ea? E drept că m-a bombănit zdravăn în standul editurii, atunci când am hotărât să iau cartea, şi că a refuzat hotărât să pună mâna pe ea acolo, însă odată ajunse acasă, ia ghiciţi ce carte şi-a pus mai întâi alături pe noptieră, să o aibă la îndemână pentru următorul moment liber de lectură?… Nu a terminat-o încă, doar a citit pe alocuri deocamdată şi încă mă mai bodogăne uneori („Vai, mama, dar ce carte mi-ai luat??!! Tu ai văzut desenele astea?”), dar e clar că îi place. Şi că am scăpat eu de câteva întrebări incomode.

Ultima lansare la care am fost în această lungă zi de 1 iunie a fost a unei cărţi la care am colaborat şi eu puţintel, cu oleacă de corectură: „Băieţelul de 1000 de ani”, de Ross Welford. Am avut o senzaţie ciudată să văd alături, în acelaşi stand al editurii Vellant, câteva cărţi la care mi-a făcut mare plăcere să lucrez: acest „Băieţel”, alt băieţel („Băiatul-peşte”, de Chloe Daikin, o carte specială, în traducerea foarte inspirată a Laviniei Branişte) şi „Corpul ei şi alte desfătări”, de Carmen Maria Machado, o carte-şoc, pe care am mai lăudat-o eu pe aici.

Sper să am la un moment dat bucuria să văd în standul acesta şi cele două cărţi pe care le-am tradus în ultima vreme, şi care mi s-au părut şi ele adorabile, fiecare în felul ei: un roman „tragico-comic”, după cum ar spune fiică-mea, pentru părinţi de adolescenţi şi un roman de aventuri fantastice pentru copii.

La lansarea de sâmbătă a venit şi autorul Ross Welford, un englez simpatic care s-a apucat cumva la bătrâneţe de scris romane pentru copii şi a descoperit că poate face acest lucru cu un succes nebun. De altfel, Welford şi-a lansat la acest Bookfest şi traducerea românească a primei sale cărţi („Călătorie în timp în compania unui hamster”), odată cu „Băieţelul de 1000 de ani”. Am profitat să obţinem şi de la el un autograf pe cartea Lunei:

– Cum ai zis că te cheamă? Moona?

– Cam pe-acolo…

Şi cam atât despre acest târg de carte. Au mai fost nişte oameni din domeniu cu care mi-a plăcut să mă văd, ar mai fi fost câţiva cu care mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc, dar nu se aflau acolo, în standurile editurilor lor, ar mai fi durat ore întregi să vedem tot târgul şi să răsfoim toate cărţile care ne făceau cu ochiul. Dar eu zic că nici aşa n-a fost rău, cu cinci ore investite în bucuria minţii şi a sufletului. Şi a mai rămas doar vreo juma de an până la următorul Gaudeamus, nu e deloc mult. Noua listă de dorinţe a Lunei e deja începută, de altfel. Nu i-au mai ajuns economiile să îşi ia „Copacul cu 26 de etaje”, de Andy Griffiths (continuarea firească a „Copacului cu 13 etaje”, care i-a plăcut mult), aşa că de-abia aşteaptă, deja, sfârşitul lunii noiembrie 🙂

Publicitate

Se vede chioşculeţul cu ochii

Fiică-mii au început să-i placă cărţile cu mult înainte să-i placă să citească. Şi cum să nu-i placă, din moment ce în zilele noastre se scot atât de multe cărţi frumoase pentru copii, cu coperte strălucitoare sau catifelate, cu pagini multicolore şi cu marele avantaj că părinţii nu vor zice niciodată „nu” atunci când le ceri să-ţi cumpere o carte, spre deosebire de toate celelalte lucruri pe care le ceri degeaba, deşi insişti intens (vezi, de exemplu, îngheţata, sau sucurile, sau un slime nou, sau a 247-a diademă, sau…)? Aşa se face că vraful de cărţi pentru copii cumpărate de Luna în ultimii ani şi pe care nu a apucat să le citească este considerabil de înalt. Şi riscă să crească şi mai mult zilele astea, când are loc Bookfest 2018, la Romexpo.

Târgurile de carte (Bookfest şi Gaudeamus) sunt de departe destinaţiile de shopping preferate ale fiică-mii. Adoră să se piardă cu orele pe aleile lor, să răsfoiască tot ce o atrage, să cumpere tot ce îşi permite (dacă e din banii ei) sau tot ce îi permit (dacă e din banii mei), să dezgroape chilipiruri din coşurile cu cărţi la reducere şi să îşi îmbogăţească deja bogata colecţie de semne de carte. În plus, este şi o ocazie de socializare, deoarece cunoaşte câteva persoane din industria de carte, pe care le revede acum la standurile editurilor lor şi care sunt toate foarte drăguţe cu ea. Un adevărat răsfăţ, deci, care o încântă atât de tare, încât a făcut-o să-şi dorească ceva mai mult: să scrie şi ea cărţi pe care să le vândă acolo. Să aibă “chioşculeţul” ei la Bookfest (am mai povestit despre asta aici).

Un milion de întrebări mi-a pus referitor la cum se publică o carte. Şi foarte puţine (spre deloc) referitoare la cum se scrie o carte. Pentru că, se pare, la asta se pricepe şi singură. O groază de cărţi a început până acum şi sper că într-o bună zi va şi termina una. Deşi se dovedeşte că îndeletnicirea asta nu e chiar atât de simplă:

– Alo, tata!, l-a sunat ea acum câteva luni. Să ştii că am renunţat la cartea veche şi m-am apucat de alta. Mergea foarte greu, pentru că era documentar. Acum scriu mult mai repede… Da… E despre un căţel pierdut.

Respectivul „documentar” începea cu:

«– Lunaaaa! Treci la masă!

Nu vă speriaţi, e doar mama.»

Iar cartea nouă începe cu Catherine, Riley şi Jack care îşi pierd câinele în Constanţa.

– Da’ de ce au nume englezeşti şi locuiesc într-un oraş din România?

– Pentru că au emigrat! Tocmai asta e şmecheria!

A scris şi la cartea asta vreo trei paragrafe, după care a început iar să vândă pielea ursului din pădure:

– Mama, e obligatoriu să îmi lansez cartea la Trei?

(Deoarece cu editura Trei am colaborat eu cel mai mult până acum şi se mândreşte că are o prietenă-adult acolo.)

– Adică, ştii, mie îmi plac cel mai mult cărţile de la Arthur. Poate o lansez la ei, totuşi.

– Ǎăă…

– Dar nu vreau să se supere Virginia pe mine, pot să i-o las tot ei la corectat, dacă vrea.

Aşa da! Cum să-i iei unui director editorial plăcerea de a corecta o carte scrisă la opt ani, despre un căţel pierdut în România de nişte imigranţi englezi?

Au urmat un plan de afaceri optimist, calcule de preţ şi număr de exemplare vândute, întrebări despre cine pune mocheta în „chioşculeţele” alea de la Bookfest, apoi şi cartea asta a luat o pauză de creaţie.

Dar iată că, într-un fel, se vede chioşculeţul cu ochii. Săptămâna trecută, m-a întrebat o prietenă dacă aş fi de acord ca Luna să vorbească la o lansare de carte. Un prieten de-al ei, publicitar de meserie, a scos anul trecut la Corint Junior o carte pentru copii, „Felix, asta-i culmea!”, iar acum intenţionează să lanseze volumul al doilea, indepedent, la Bookfest. A închiriat un stand exclusiv pentru această carte şi şi-ar dori ca la lansare să vorbească şi câţiva copii care au citit primul volum. Luna nu se încadrează prea exact în publicul-ţintă al cărţii (băieţi de aprox. 12 ani), dar dacă ar vrea să o răsfoiască un pic, poate totuşi îi place…

Şi Luna a răsfoit-o şi i-a plăcut. Deşi când a zărit coperta a strâmbat imediat din nas:

– Dar, vai, mama, asta este o carte de genul „Jurnalul unui puşti”! Cum să citesc eu aşa ceva??!!

Pentru că la noi în familie există interdicţie la genul acesta de cărţi care par a fi scrise exclusiv pentru amuzamentul grosier al copiilor şi care au influenţă deloc pozitivă asupra atitudinii şi limbajului tinerilor cititori (cunoaştem băieţei care şi-au schimbat vizibil şi neplăcut comportamentul după ce au citit cărţi de acest gen).

Însă eu am rugat-o să îi dea o şansă, totuşi, lui „Felix”. Îmi plăceau realizarea grafică excepţională şi felul în care se îmbina textul cu banda desenată (e un roman grafic), şi m-am gândit că la o asemenea calitate artistică n-ar trebui să fie chiar un dezastru literar… Am avut dreptate. După câteva pagini, Luna a decretat că nu e chiar atât de obraznică precum „Jurnalul” şi că nici nu i se pare că ar fi pentru băieţi mai mari decât ea. Apoi şi-a amenajat un spaţiu de citit în care numai câinele a fost tolerat şi şi-a luat foarte în serios calitatea de critic literar.

A terminat cartea în câteva zile, şi-a notat câteva lucruri bune şi rele despre ea, pe o foaie de hârtie şi cu un aer important, iar acum aşteptăm să se facă 1 iunie ca să mergem la această lansare, la care va spune şi ea două vorbe, alături de alţi invitaţi (printre care altă prietenă-adult de-a ei, bloggeriţa Laura Frunză, care este o bună cunoscătoare a pieţei de carte pentru copii de la noi).

afis-lansare

Apoi o să vă povestesc cum a fost. Îmi închipui că o să fiţi curioşi să aflaţi detalii despre Bookfest, despre ce cărţi o să ne farmece acolo suficient de tare încât să le luăm acasă, despre cum iese lansarea lui “Felix” şi despre cât timp îi ia unei domnişoare cochete de nouă ani şi jumătate să se îmbrace pentru un astfel de eveniment super-important. Ţineţi-ne pumnii!

Iar am fost la Bookfest. Tot 2017

Deci… unde rămăsesem ieri? Desigur, la promisiunea că azi voi lua bani mai puţini la mine când voi recidiva la Bookfest. Şi chiar aşa am făcut. De fapt, astăzi m-am dus doar pentru că nu apucasem să văd standurile unor oameni pe care îi cunosc, real sau de pe reţelele sociale, şi mi-am propus să mă duc ţintit la acestea. Evident că nu mi-a reuşit să nu fac şi ocoluri, petrecând în târg ceva mai mult timp decât ieri, dar măcar mi-am ţinut promisiunea de a cheltui mult mai puţin azi. Şi iată captura noastră:

Primele cărţi pe care le-am luat au fost, evident, din afara listei făcute de acasă. Dar nu am putut rezista o masă plină cu titluri la 5 lei, în engleză, la un nivel ce sper să fie accesibil Lunei, care chiar are nevoie de un efort suplimentar în domeniu. Sper ca la vară să vrea să le citim împreună şi să scriem tot împreună câteva scrisori pentru prieteni imaginari. Pentru că pen pals nu are. Încă. Cartea despre bunici a fost alegerea ei, deşi clar nu are cum să o înţeleagă, dar am cedat pentru că ştiu că este foarte ataşată de bunicul ei şi era important pentru ea. Îmi pare rău că nici măcar nu am observat cum se numea standul de la care am luat cărticelele, au fost drăguţi şi i-au dat Lunei şi câteva promoţionale la plecare:

Apoi am ajuns la prima noastră destinaţie: „Sistemul nervos, sistemul bucuros”, de Gabriel de Achim. De fapt, cartea este „opera” celor doi copii ai autorului, care au şase şi, respectiv, zece ani, prezenţi în stand alături de mămica lor, de la editura Frontiera (o editură care a început de curând să iasă din nişa ei de cărţi despre autism, şi să publice şi literatură pentru copii, de foarte bună calitate). Copiii, frumoşi, veseli şi politicoşi,  s-au bucurat să audă că am venit acolo special pentru cărticica lor şi i-au scris/desenat Lunei un autograf artistic şi cam de anticipaţie, dat fiind că e datat peste o lună, din greşeală, de către micuţa co-autoare.

Spre enervarea Lunei, i-am luat şi astăzi o cărticică cu exerciţii, de data asta de matematică şi abia pentru anul viitor. Anul acesta a fost cumva cam prea relaxant pentru ea, la noua şcoală, şi cred că la anul va trebui să lucrăm un pic mai mult, ar fi păcat să se piardă înclinaţia ei nativă spre matematică ne-exersând.

Cât timp cotrobăiam standul cu cărţi enervante, ea s-a dus să caşte ochii la nişte vecini care aduc cărţi din străinătate („orice cărţi vă doriţi”, afirmă ei) şi atât de frumos s-a purtat cu ea domnişoara din stand încât uite că îi fac reclamă aici, afişând promoţionalele pe care i le-a dat Lunei:

La standul Nemira a început deja scandalul. Voia cu orice preţ un braţ de cărţi, iar eu nu voiam. Nu pentru că acolo nu cunosc pe nimeni, ci doar pentru că eu credeam că acele cărţi nu sunt pe gustul ei, de fapt, şi că o atrag doar pentru că au coperte cu animale. Până la urmă, am făcut un compromis: în loc să îşi ia toată seria de Jill Tomlinson (un pachet de patru cărţi, la promoţie la târg la preţ de cam trei), şi-a luat doar volumul cu „Pisicuţa care voia să ajungă acasă”.

La Cartea Copiilor, însă, nu numai că nu m-am opus la dorinţa ei, ci chiar m-am bucurat: a apărut o carte nouă cu „Broscoi şi Brotac”, de Arnold Lobel. Am adorat prima carte cu cei doi eroi batracieni, deşi mi-e o silă teribilă de această clasă de animale, în realitate. O carte surprinzătoare şi nostalgică, cu doi prieteni foarte buni, în ciuda diferenţelor clare dintre ei – aşa cum se întâmplă de multe ori, deşi paradoxal, cu oamenii. Pe când discutam cu fosta mea colegă de facultate, Victoria Pătraşcu, cea care s-a lăsat de chineză şi s-a apucat de scris cărţi (minunate) pentru copii, am auzit ţipătul de bucurie al Lunei, care se dusese să-şi plătească cartea:

– Mama, mama, e o tombolă aici!

Nu am avut încotro şi am completat formularul, timp în care Luna dădea roată prin stand, să îşi aleagă cele trei cărţi pe care le va câştiga la tombolă. Pentru că ea nici măcar nu îşi pune problema să nu câştige, din moment ce a participat, atât de optimistă este!

Doar un singur obstacol am mai avut în drumul nostru spre ieşire: standul Humanitas. Ne-au făcut şi de acolo cu ochiul câteva coperte superbe, dar preţul de pe ele nu era la fel de superb, ca să zic aşa. E drept, aveau şi o promoţie la titlurile pentru copii (15%, parcă), dar… Au rămas ca promisiune pentru data viitoare când mai mergem la un târg de carte. Adică peste vreo trei ani, după cum am calculat eu că ar fi rezonabil din punct de vedere financiar.

Şi ne-am îndreptat spre ultima noastră destinaţie, standul editurii Gama. Cu o oprire absolut obligatorie pe la prietena noastră Virginia de la editura Trei, pe care Luna o place foarte mult şi nu se putea să nu o salutăm şi azi, după ce am luat şi ieri cărţi de la ei (PanDa fiind o colecţie a Pandora M, care la rândul ei e o editură-soră cu Trei). La Gama am mângâiat un pic cartea tradusă de mine care tocmai a ieşit pe piaţă (Montessori la tine acasă. 80 de jocuri pedagogice ușor de realizat — vă dau şi vouă un exemplar atunci când o să-l primesc, la fel cum am făcut şi cu precedenta carte tradusă) şi am cumpărat, printre altele, primul volum din seria cu Judy Moody.  Deşi cred că este pentru copii un pic mai mari, personajul principal pare a semăna cumva la fire cu fiică-mea; vom vedea dacă aşa este. Şi ca spre încununarea unei aventuri frumoase pe tărâmul fermecat al cărţii, domnişoara de la Gama i-a dat Lunei ca bonus un carneţel cu Judy. Ei bine, cadou mai potrivit pentru fiică-mea nici că se putea! Are o slăbiciune pentru carneţele la fel cum am şi eu (în fine, eu mai am şi pentru şoseţele, şi pentru… detaliem altădată). Aşa că am plecat imediat spre casă cu un copil transfigurat de fericire.

Cam asta a fost cu Bookfestul nostru de anul acesta. Sau, de fapt, nu asta a fost tot. Pentru că întâmplările de astăzi au atins nişte resorturi secrete din mintea drăcuşorului meu de copil şi este posibil să existe nişte urmări. Deja de ieri îmi spusese ea ceva care îmi dăduse de gândit:

– Mama, eu vreau să scriu o poveste şi să o duc la tipărit.

Şi mă bucurasem că îmi calcă pe urme. Dar doar o secundă, pentru că a adăugat:

– Şi o să mă ajute tata.

Deci nu i-am mai acordat atenţie. Dar azi, faptul de a-i fi cunoscut pe copiii aceia care au scris o carte, combinat cu atracţia exercitată de filele complet albe ale noului ei carneţel, au făcut-o să-şi perfecţioneze planurile. Şi am avut parte, pe drumul de întoarcere, de următoarea discuţie hotărâtă:

– Eu o să scriu o carte. Se va numi „O zi din viaţa mea”. Şi Dragoş o s-o tipărească (avem fin cu tipografie). Auzi, da’ banii pe carte cine o să-i ia?

Îi explic un pic care este traseul unei cărţi până la cititori, cu trecere prin edituri, reţele de distribuţie şi librării. Ocazie cu care îşi aduce aminte ceva esenţial:

– A, şi o s-o trimit la editura cu care lucrezi tu, să mi-o corecteze.

S-o dau jos din maşină acum sau s-o bat discret, acasă, pentru ruşinea asta pe care mi-o face?

– Ǎăă… nu crezi ca ar fi normal să ţi-o corectez… ăăă… eu?

– Nu, îmi răspunde ea fără preget. Pentru că cei de acolo cred că sunt mai buni decât tine, că au mai multă experienţă.

Eu nu mai vorbesc cu ea. Nici ea cu mine, o vreme. Apoi o aud continuându-şi visul:

– Îţi dai seama, la anu’, îmi deschid şi eu un chioşculeţ acolo, la Bookfest…

Încerc să nu îi dau satisfacţie şi mă ţin tare, să nu râd (auzi, „chioşculeţ”!). După alte câteva minute de reflecţie, o aud din nou:

– Da’ cred că pentru asta trebuie să scrii şi tu nişte cărţi. Că nu pot veni doar cu o singură carte în chioşculeţul ăla. Auzi, să-i scrii lu’ Virginia când ajungem acasă, să ştie că o să aibă de treabă!

Ba chiar treabă multă, aş zice, pentru că, ajunsă acasă, a mai plusat cu ceva, luându-şi laptopul în braţe şi instalându-se pe canapea, să scrie:

– De fapt, cartea mea o să se numească „O săptămănă din viaţa mea”. Doar o zi ar fi prea puţin, că ar ieşi cam scurtă.

Aşa zic şi eu: nu poţi să umpli un chioşculeţ cu doar o zi din viaţă. Deşi, dacă mă gândesc bine, sunt unele zile din viaţa de mamă care ar putea face asta…

Am fost la Bookfest 2017

Acest articol m-a costat aproape 400 de lei. Poate chiar mai mult, dacă punem la socoteală şi benzina. E drept, cheltuiala mea ar fi fost aceeaşi şi dacă nu aveam blog, dar dacă tot am, măcar să dau vina pe el pentru această risipă teribilă pe care am făcut-o, unde altundeva decât la Bookfest. Aproape 400 de lei m-au costat cărţile cumpărate acolo, pe care vi le prezint şi vouă mai jos (scuzaţi condiţiile foto, nu am niciodată suficientă răbdare să amenajez „studioul”).

Avem, deci, mai întâi, cărţile pe care şi le dorea mai de mult Luna, şi pe care îi promisesem că le căutăm la Bookfest, ca să le luăm cu reducere: „Noroc cu laptele” de Neil Gaiman, prima carte care a fascinat-o, de a citit-o şnur acum vreo lună, şi „Tătănuş Pipăruş”, pentru care a făcut o pasiune când am fost la atelierul de lectură de acum două săptămâni, dar mi se păruse mult prea scumpă atunci (azi am luat-o la juma’ de preţ, totuşi, sorry, Cărtureşti…). Aceasta din urmă mie nu mi-a inspirat prea multă încredere – o carte despre un câine-fantomă scrisă de o doamnă pe care o cheamă Claire BARKer, serios? Dar copilul nu a uitat-o, iar azi s-a bucurat enorm să o găsească, aşa că… am cedat.

Avem apoi alte cărţi pe care şi le-a ales copilul singur, după ce le-a citit ultima copertă: „Creenshaw” şi „Ivan fără de seamăn”, ambele de Katherine Applegate, plus „Povestea unei pescăruşe şi a motanului care a învăţat-o să zboare”, de Luis Sepulveda.

Şi i s-a mai lipit de mână o carte, pe care a început să o citească acum, atrasă de faptul că pe copertă apare într-un colţ cel mai dulce căţel de pe lume: „Penny Pepper. Totu-i sub control”, de Ulrike Rylence.

Asta după ce în maşină, pe nesfârşitul drum înapoi acasă, din nordul în sudul Bucureştiului, pe ploaie, a avut timp berechet să termine altă carte: „Stelaluna” de Janell Cannon. Pe aceasta eu i-am arătat-o, pentru că mi s-a părut minunată ideea unei coperte cu o liliacă drăguţă cu un nume atât de potrivit. La fel cum i-am arătat-o şi pe cea despre iepuraşul de porţelan pierdut şi regăsit, „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, de Kate DiCamillo:

Tot împreună am decis să încercăm şi două cărticele în franceză, dintr-o serie care ne-a plăcut mult amândurora, cea cu Mister Men şi cu Little Miss, de Roger Hargreaves, şi din care am citit cam tot ce s-a tradus în română până cum. Motivul pentru care am cumpărat aceste cărticele este că sper să îi trezesc interesul fiică-mii pentru frumoasa şi aproape uitata limbă franceză. Motivul ei a fost că au coperte cu sclipici.

La următoarele cărţi a trebuit să duc ceva muncă de convingere cu Luna: „Hai, mă, Luna, că tu nu ai citit niciodată fabule, poate aşa, sub formă de bandă desenată, să fie mai interesante!”, după care am strecurat-o pe furiş la casă şi pe cea cu ortogramele.

Iar la standul următor, când a văzut pe ce cărţi pun mâna, a devenit subit econoamă:

– Mama, chiar cred că exagerezi! Nu-ţi dai seama ce mult am cheltuit până acum? Gata, nu le mai lua şi pe astea!

„Astea” fiind următoarele, pe care intenţionez să i le dau ca temă de vacanţă:

Aşa că nici măcar nu m-am mai obosit să îi cer părerea la următoarele achiziţii, pentru că era clar care ar fi fost opţiunea ei: „Filosofia pentru copii”, de David A. White, „Drăcuşorul cifrelor”, de Hans Magnus Enzensberger şi „Arta pe înţelesul copiilor”.

Bookfest-2017-9

Şi cam atât. După o oră şi jumătate de învârtit prin standuri, pe când mă uitam la ceas şi realizam că trebuie să plec curând, mi-am dat seama că luasem numai cărţi pentru copii. Pe de o parte, pentru că de nişte ani buni nu am citit decât sporadic cărţi pentru adulţi. Pe de altă parte, pentru că încerc să reduc cât pot de mult cheltuielile mele personale, în favoarea celor pentru copil. Iar ultimul motiv este că, de fapt, a ajuns să îmi placă şi mie, mult, să citesc cărţi pentru copii – probabil că este o slăbiciune a copilului care am fost, pentru că văd acum această explozie de culoare, desene fermecătoare şi poveşti înduioşătoare, aşa cum nu exista pe vremea mea. La fel cum o să am o slăbiciune toată viaţa pentru rechizite viu colorate. Sau penare vesele. Sau rucsaci cu desene pe post de ghiozdan. Sau.

Nu cred că e de ruşine ceea ce tocmai am mărturisit, şi anume că abia aştept să răsfoiesc şi eu cărticelele Lunei. Zilele trecute, din vorbă în vorbă cu farmacista de la care tocmai îmi cumpărasem nişte medicamente (o doamnă de circa 40 de ani), am aflat că se duce singură la cinema, la toate filmele de desene animate pentru copii. Apoi am făcut un schimb firesc şi fructuos de impresii şi recomandări din domeniu. Deci, au şi alţi păsăricile lor…

Totuşi, mi s-a părut trist să nu îmi iau şi eu chiar nimic, nimic pe care să nu scrie „copii” sau „young”, aşa că m-am dus ţintit la editura Trei şi am căutat cartea aceea frumoasă despre care v-am mai povestit eu pe aici, „Cea mai norocoasă fată”, de Jessica Knoll. A fost una dintre primele cărţi la a căror corectură am lucrat, şi m-a impresionat prin acurateţea cu care descrie trăirile unei fete de liceu, lipsită de repere autentice, abuzată de colegii ei şi victima unei drame ce putea fi evitată. Adică aproape cum am fost şi eu cândva. Şi cum aş vrea ca fiica mea să nu ajungă, deci cred că acea carte va fi o lectură preţioasă pentru ea (şi pentru orice adolescentă), peste câţiva ani.

Până la urmă, deci, bărbatu-meu a fost singurul care nu şi-a cumpărat nimic, deşi a făcut un efort logistic serios să vină cu noi azi acolo. Pur şi simplu nu a putut trece peste supărarea provocată de editura Paladin, care nu a scos încă ultima parte a trilogiei lui Pierce Brown ce l-a captivat cum nu l-am văzut niciodată până acum. A luat primul volum, „Furia roşie”, de la Bookfest de anul trecut, l-a terminat în vreo trei zile, apoi a aşteptat cu nerăbdare al doilea volum, „Furia aurie”, care a ieşit la Gaudeamus şi pe care l-a citit în două zile, iar acum spera, cum era şi firesc, să îşi poată cumpăra al treilea volum şi să-l citească deseară. Dar nu e gata. Aşa că s-a bosumflat şi nu şi-a mai luat nimic.

Ca să închei, v-aş recomanda să mergeţi la târg. De la an la an, oferta editurilor este mai generoasă, grafica copertelor mai atractivă, reducerile de preţ mai importante. Dar nu vă luaţi bani prea mulţi la voi, sigur nu veţi putea rezista să îi cheltuiţi rezonabil. Eu, cel puţin, aşa intenţionez să fac mâine, când o să mă duc din nou 🙂