Am fost la filmul „S-a născut o stea”

Aseară. „A Star is Born”, în original, cu Bradley Cooper şi Lady Gaga. Auzisem câteva păreri extrem de laudative despre acest film, de la oameni care îl văzuseră înainte să apară la noi în cinema. Avea scoruri mari pe site-urile de profil, inclusiv pe Rotten Tomatoes, care e de obicei mai pe gustul meu decât IMDB-ul. Mi-a plăcut versiunea de acum 40 de ani, cu Barbra Streisand şi Kris Kristofferson, deşi nu mai ţin minte nimic din ea. M-am asigurat că nu e cu scene prea şocante pentru fiică-mea (adică sex explicit, că altceva nu o prea şochează pe ea) şi am pregătit-o sufleteşte explicându-i că nu are happy end (i-am spus şi cam ce cred eu că se întâmplă la final, dar vouă nu vă spun). I-am pus trailerul lu’ bărbatu-meu, să hotărască în cunoştinţă de cauză dacă vrea să petreacă o sâmbătă seară aşa, ca să nu mă trezesc cu reproşuri la sfârşit – în fine, mi-am luat toate precauţiile posibile.

Degeaba. Cea care mi-a făcut cele mai multe reproşuri la sfârşit am fost eu însămi. Filmul e slab. Atât de slab, încât m-a pufnit râsul pe alocuri, în momente voite de maxim tragism (e o scenă fenomenală, cu un prim plan pe faţa lui Lady Gaga căreia i se scurge o lacrimă falsă din mijlocul ochilor, pe care o suspectez că le-a scăpat la montaj, atât de penibilă este). Povestea este superficială, clişeu după clişeu după clişeu personajele nu au nici ele nicio profunzime, Cooper este încremenit în surâsul lui obişnuit, fără nicio nuanţă în joc, Gaga e şi ea încremenită, dar din cauze de botox sau vreo operaţie estetică ce o împiedică să aibă expresivitate facială, nu am simţit picătură de chimie între ei şi nici nu am putut trece cu vederea sărăcia cruntă a dialogurilor.

Iar bomboana pe colivă a fost traducerea, care nu numai că are mici gafe ici şi colo, dar omite versurile cântecelor. Avem, deci, un film despre doi muzicieni, care cântă mare parte din timp, cu cântece originale, compuse special pentru film, cu versuri care le exprimă trăirile şi sunt parte integrantă din poveste, pe care nu le-a tradus nimeni în română!!! Am scris aseară distribuitorului din România, să-i întreb ce şi cum şi să îi rog să remedieze problema cât mai e filmul în cinematografe, încerc să dau şi de urma firmei de traducere, să înţeleg şi eu cine a hotărât aşa mare tâmpenie, dar mă îndoiesc că voi afla.

Singura parte care mi-a plăcut din film a fost cea cu concertele lui Bradley Cooper. Sunt incredibile melodiile lui, un country-rock extrem de spectaculos şi original (prima dintre ele, „Black Eyes” e de Grammy, Oscar şi chiar Nobel pentru muzică, dacă ar exista aşa ceva). Cu siguranţă voi cumpăra banda sonoră a acestui film, măcar şi pentru câteva melodii. Iar Lady Gaga are, evident, o voce foarte bună, filmul poate fi o mare încântare pentru fanii genului ei, datorită melodiilor noi şi puternice pe care le cântă aici. Eu nu sunt fan…

Cel mai mult mi-a plăcut partea de după film. Fiică-mea nu părea deloc traumatizată psihologic, după cum fusesem avertizată de cineva care văzuse filmul că ar putea fi. A fost doar plictisită un pic de lungimea de peste două ore a filmului. E drept că ea ştie o groază de lucruri „de oameni mari” şi am discutat deja şi despre problemele pe care le tratează filmul. În plus, unul dintre filmele ei preferate, văzut şi revăzut de câteva ori, a fost „Florence Foster Jenkins”, în care Meryl Streep este o bătrânică penibilă, ce se crede cântăreaţă deşi e afonă, şi care moare de sifilisul pe care l-a primit la 18 ani de la primul ei soţ. Deci dacă filmul ăla nu a traumatizat-o deloc, n-avea cum să o facă prostioara asta văzută aseară.

Şi nici nu m-a bătut bărbatu’ sau ceva pentru că am risipit aiurea o sâmbătă seară şi spre suta de lei cu biletele şi tot restul – că cine-a mai văzut film fără floricele? Doar m-a ameninţat că, în schimbul acestor ore pierdute, mă va duce la pescuit o zi întreagă. Însă nu mi-e teamă, la fel a făcut şi când l-am dus la revelion pe minus 30 de grade, acum câţiva ani, în Piaţa Constituţiei, să ascult eu nu ştiu ce concerte. Şi încă nu m-a dus în Deltă la peste 30 de grade, aşa cum mi-a jurat atunci că va face. Şi mai am nişte ameninţări din astea spuse la supărare, după câte-un film sau piesă de teatru proaste sau care mi-au plăcut numai mie. Poate că, până la urmă, se adună de vreo vacanţă în Deltă de câteva săptămâni, ceea ce nici măcar nu mi s-ar părea chiar atât de rău.

Iar ca să nu fiu complet cârcotaşă şi să închei totuşi într-o nuanţă pozitivă cronica acestui film care se pare că are şanse pentru nominalizări la marile premii cinematografice (deh, e o industrie şi asta, nu e întotdeauna recompensată calitatea autentică…), o să spun că am reţinut două idei frumoase din marea de dialoguri serbezi şi pline de „fuck” şi „fucking”. Prima ar fi că arta trebuie să aibă mesaj. Sunt mulţi interpreţi în ziua de azi, dar un artist adevărat este doar cel care transmite ceva publicului prin cuvintele cântecelor lui. A doua ar fi că viaţa e ca o claviatură. Sunt aceleaşi douăsprezece note într-o octavă, după care octava se termină şi începe alta, care tot douăsprezece note are, aceleaşi. Şi depinde doar de artist dacă ştie ce să facă cu notele alea. Amin.

Reclame