O vizită la Muzeul Ciocolatei

Nu ştiu cum se face, dar reuşesc să amân scrierea unor articole care mi se par foarte utile până când devin inutile. Am zeci şi zeci de drafturi, ciorne şi schiţe de texte, unele începute chiar acum câţiva ani, pe care nu apuc să le finalizez. Acesta despre Muzeul Ciocolatei, de exemplu, zace în calculator din noiembrie, de când a fost fiică-mea în vizită acolo. De fapt, planul iniţial era să public filmul în care îi povestea ea lui taică-său, la telefon şi deosebit de plastic, despre cum s-a desfăşurat vizita cu clasa în acest muzeu. Însă relatarea ei a fost întreruptă în mod repetat de anumite… accidente, să le zicem – probabil datorate îngurgitării unei cantităţi neobişnuite de ciocolată într-un timp foarte scurt. Apoi a început şi pisica să miorlăie de mama focului (pe atunci era încă un pui amărât de vreo lună, şi plin de micoză). Apoi s-a apucat şi câinele să-şi ronţăie bobiţele din castron… Aşa că filmarea a devenit de nepublicat şi a trebuit să pun mai jos doar transcrierea acelei conversaţii.

Aş fi vrut ca aceste impresii să folosească şi altora, înainte de a se decide dacă organizează o vizită în acest muzeu, de exemplu în cadrul Săptămânii Altfel, care a început azi în multe dintre şcoli. Însă între timp, din noiembrie, când a fost clasa fiică-mii, şi până azi, muzeul acesta s-a mutat din locul unde era atunci (pe strada Lipscani) într-un sediu nou, lângă Carrefour Orhideea. Deci nu ştiu exact dacă mai sunt valabile aceste impresii. Ştiu doar că numele a rămas acelaşi (Choco-Museum) şi că statuile din ciocolată de pe site par şi ele aceleaşi, deci îmi pot închipui că şi obiceiurile casei tot aceleaşi sunt 😉

––

Şi Luna a zis:

– … şi am intrat într-un bar, Barul de Ciocolată, în care era o doamnă şi erau tot felul de vinuri, alcooluri şi alte lucruri. Şi am urcat sus cu doamna aceea şi primul era un stand cu multe alimente de-astea care costau 40 de lei minim. Sau 30. Sau 20.

– Adică de genul bomboane de ciocolată?, a vrut să ştie taică-său.

– Da. Bomboane, trufe, vinuri… Dup-aia intrăm într-o cameră unde vedem o fântână de ciocolată de vreo juma de metru, aşa, din care ne dă la fiecare câte-o linguriţă.

Şi aici a arătat cu degeţelele cam cât de mică (spre foarte mică) era linguriţa aceea cu care primiseră ciocolată din fântână.

– A fost foarte bună linguriţa aia. Eu mai voiam una, da’… Apoi era o masă mare, cam de doi metri aşa, unde erau tot felul de obiecte din ciocolată: un cântar şi nişte unelte. Şi mai era o masă, cam de un metru, unde erau nişte statui din ciocolată. Dar nu gigantice, şi nimic special. Astea erau toate exponatele din ciocolată, vreo trei-patru. Apoi am intrat într-o sală mică (tot locul era mic, de altfel), unde era un cinema şi vorbea cineva în română cum a fost făcută ciocolata. Nu înţelegeam nimic din ce spunea bătrânul ăla, dar na… După, am mers în atelier şi ne-a zis să ne alegem câte-o bucată de ciocolată pătrăţoasă şi ne-a dat un pix cu ciocolată albă să scriem ce vrem noi pe ea. Am scris. Apoi ne-a arătat încă un raft de exponate, că nu se putea, trebuia să mai luăm încă ceva, şi cam asta a fost. Super-scump şi prost. Pe o bucăţică de ciocolată 10 lei am dat. Colegii mei şi-au luat nişte lucruri foarte scumpe şi, când ne-am întors la şcoală, le-au desfăcut să vedem cum sunt. Băieţii le-au scuipat, iar mie mi-au plăcut la nebunie.

– Şi cât a durat totul?

– Juma’ de oră. Deşi în program scria că vom sta două ore…

––

Aceasta a fost conversaţia. Confirm că bucăţica de ciocolată pătrăţoasă, pe care Luna scrisese, cu alb, „Love” şi pe care ne-a adus-o acasă a fost de nemâncat.

Reclame

Despre cutremure, numai de bine. După ce trec

Primul cutremur pe care l-am prins în apartamentul meu de la etajul al şaptelea a fost în 2004, cred. Nu era cel mai mare pe care îl trăisem – cine l-a prins pe cel din 1977, ca mine, nu are cum să-l uite, nici să-l compare cu altceva – dar era foarte spectaculos. Blocul se unduia ca un spic în bătaia vântului, când într-o parte, când în alta, iar cei doi bichoni ai mei de pe-atunci alergau idem. Adică unul într-o parte a casei, celălalt în alta. Fără oprire şi lătrând de mama focului. Se mai intersectau în mijlocul livingului, dar se ignorau reciproc şi îşi continuau cursa haotică, spre disperarea mea, care eram şi aşa suficient de disperată. Norocul meu în toată nebunia asta a fost că vorbeam la telefon cu un prieten din Constanţa, unde nu se simţea nimic, aşa că a putut rămâne el lucid şi pentru mine. A răcnit de mai multe ori să nu panichez, m-a asigurat că rămâne cu mine până se termină totul şi mi-a dat indicaţii, cu calm, referitor la ce urma să fac după aceea. A fost OK, până la urmă, nu am avut nici un fel de pagube, dar spaima a fost uriaşă.

De-atunci au mai fost câteva cutremure pe-aici, mai slabe, dar tot au reuşit să mă sperie de moarte. Pentru că este o senzaţie de neputinţă absolută să ştii că te afli la vreo 20 de metri deasupra solului şi că o mână nevăzută te poate scutura până să cazi de acolo. Aşa că mi-am dorit mereu ca următoarele cutremure să mă prindă cât mai spre parter cu putinţă. Şi într-o casă mai nouă şi mai conştiincios construită decât blocul ăsta al meu care a prins toate cutremurele din ultimii patruzeci de ani.

Ei bine, azi-noapte, dorinţa mi-a fost îndeplinită: eram la Giurgiu la celebra oră 03:38 – prima, adică cea de dinainte de datul ceasurilor înapoi. Ca pe barcă s-a simţit acolo. O combinaţie rară de hâţâituri mici şi verticale cu mişcări ample, de tangaj mai înspre orizontal. Pereţii au trosnit, uşile dulapurilor s-au deschis cu zgomote dramatice, doar ai mei nu păreau să se sinchisească. Iar în „ai mei” includ şi câinele mic şi nevricos de felul lui, care dormea dus, afundat în plapumă. Ca şi toţi ceilalţi câini din Giurgiu, aparent, în ciuda reputaţiei lor de lătrători neobosiţi: unul nu a zis nici „mîrrr” până să se termine distracţia. Apoi au lătrat cârteva secunde şi s-au dus din nou la culcare, probabil. Ca şi mine. Până să îi trezesc pe toţi şi până să ajung la uşă (aflată la juma’ de metru de pat), zgâlţâiala s-a şi terminat. Oricum, uşa aia era oarecum în construcţie, adică e încă cu spuma poliuretanică la vedere, deci nici măcar nu eram sigură dacă nu cumva e mai rău să mă adăpostesc sub tocul ei, decât să rămân, pur şi simplu, în pat. Şi atunci mi-am adus aminte de sfatul psihoterapeutei mele de acum, hăt, prea mulţi ani, o doamnă ceva mai trecută prin viaţă decât mine şi care încerca să îmi tempereze anxietatea absolută de aproape orice: „Ştii, în caz de cutremur, eu îmi iau o carte şi mă aşez undeva să citesc. Nu pot avea control asupra unui fenomen al naturii, dar asupra minţii mele, pot. Aşa că aleg să îmi mut atenţia către altceva şi, dacă o fi să fie, până la urmă, să mor făcând ceva plăcut”.

Mi-e greu să urmez sfatul acesta, deşi în teorie îmi place. Întotdeauna va atârna mai mult în balanţa memoriei mele trauma din ’77, când au căzut nişte chestii prin casă, iar pe taică-meu l-a „şters” pe spate un bloc mare din piatră, desprins din tavanul terasei. Deci mi se va părea mereu mai tentant să fug de pericol înspre afară, aşa cum ne-am oprit noi atunci în curtea casei, iar eu am rugat-o printre hohote pe maică-mea să se roage la Dumnezeu „aşa cum ştie doar ea”, să se oprească odată coşmarul acela. Pentru că toţi ateii sunt atei până când îşi privesc moartea cu ochii…

Azi, la întoarcerea la Bucureşti, am avut ceva emoţii. Nu am vitrine cu bibelouri sau vase fragile prin casă, dar mă întrebam dacă totuşi nu voi fi nevoită să mătur vreun moloz, ceva, la etajul 7, în condiţiile în care o casă pe pământ, la o distanţă cu 60 km mai mare de epicentru, se zguduise în halul ăla. Când colo, ce să vezi, aici nu se mişcase nimic. Iar când zic „nimic”, mă refer şi la nenumăratele figurine şi construcţii din Lego ale fiică-mii, răspândite peste tot prin casă, în poziţii care mai de care mai improbabile. Şi la bibelourile ei – pentru că are şi aşa ceva, desigur, cu toate predicile mele despre estetică, bun gust şi kitsch. Şi la cartea ei, aşezată în picioare şi fără absolut niciun sprijin, de pe un raft din dormitor. Şi la sticla cu apă colorată de ea cu ajutorul hârtiei creponate (roz), care stă într-un echilibru precar, pe un colţ de cutie din sufragerie. Şi la capacul de stilou aşezat alături de sticlă, tot în picioare, nu mă întrebaţi de ce – probabil că există o coregrafie secretă şi vag conspiraţionistă a lucrurilor fiică-mii care ocupă aproape fiecare metru pătrat al locuinţei noastre.

Şi uite-aşa ajunge omul pesimist să creadă că, de fapt, nici măcar nu contează unde se află când loveşte nenorocirea, pentru că aceasta va fi întotdeauna mai puternică în locul în care se află el. Cam ca norişorul ăla de ploua doar deasupra familiei Addams. Aluniţa Addams. Cred că mi s-ar potrivi…

–––––––

P.S. Şi ca să vedeţi că nu văd eu semne aiurea peste tot: după ce am terminat de scris, am vrut să fiu ceva mai precisă cu data primului cutremur despre care am povestit la început. Să nu mai spun „în 2004, cred”, ci să îi caut pe net data exactă. Şi am găsit-o. Un pic cam prea exactă pentru gustul meu. Pentru că acel cutremur a avut loc în seara zilei de 27 octombrie 2004. Fix la paispreze ani distanţă şi câteva ore. Dacă nici ăsta nu o fi un semn… Mda, dar oare ce o vrea să însemne? 🙂

O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.