Despre cutremure, numai de bine. După ce trec

Primul cutremur pe care l-am prins în apartamentul meu de la etajul al şaptelea a fost în 2004, cred. Nu era cel mai mare pe care îl trăisem – cine l-a prins pe cel din 1977, ca mine, nu are cum să-l uite, nici să-l compare cu altceva – dar era foarte spectaculos. Blocul se unduia ca un spic în bătaia vântului, când într-o parte, când în alta, iar cei doi bichoni ai mei de pe-atunci alergau idem. Adică unul într-o parte a casei, celălalt în alta. Fără oprire şi lătrând de mama focului. Se mai intersectau în mijlocul livingului, dar se ignorau reciproc şi îşi continuau cursa haotică, spre disperarea mea, care eram şi aşa suficient de disperată. Norocul meu în toată nebunia asta a fost că vorbeam la telefon cu un prieten din Constanţa, unde nu se simţea nimic, aşa că a putut rămâne el lucid şi pentru mine. A răcnit de mai multe ori să nu panichez, m-a asigurat că rămâne cu mine până se termină totul şi mi-a dat indicaţii, cu calm, referitor la ce urma să fac după aceea. A fost OK, până la urmă, nu am avut nici un fel de pagube, dar spaima a fost uriaşă.

De-atunci au mai fost câteva cutremure pe-aici, mai slabe, dar tot au reuşit să mă sperie de moarte. Pentru că este o senzaţie de neputinţă absolută să ştii că te afli la vreo 20 de metri deasupra solului şi că o mână nevăzută te poate scutura până să cazi de acolo. Aşa că mi-am dorit mereu ca următoarele cutremure să mă prindă cât mai spre parter cu putinţă. Şi într-o casă mai nouă şi mai conştiincios construită decât blocul ăsta al meu care a prins toate cutremurele din ultimii patruzeci de ani.

Ei bine, azi-noapte, dorinţa mi-a fost îndeplinită: eram la Giurgiu la celebra oră 03:38 – prima, adică cea de dinainte de datul ceasurilor înapoi. Ca pe barcă s-a simţit acolo. O combinaţie rară de hâţâituri mici şi verticale cu mişcări ample, de tangaj mai înspre orizontal. Pereţii au trosnit, uşile dulapurilor s-au deschis cu zgomote dramatice, doar ai mei nu păreau să se sinchisească. Iar în „ai mei” includ şi câinele mic şi nevricos de felul lui, care dormea dus, afundat în plapumă. Ca şi toţi ceilalţi câini din Giurgiu, aparent, în ciuda reputaţiei lor de lătrători neobosiţi: unul nu a zis nici „mîrrr” până să se termine distracţia. Apoi au lătrat cârteva secunde şi s-au dus din nou la culcare, probabil. Ca şi mine. Până să îi trezesc pe toţi şi până să ajung la uşă (aflată la juma’ de metru de pat), zgâlţâiala s-a şi terminat. Oricum, uşa aia era oarecum în construcţie, adică e încă cu spuma poliuretanică la vedere, deci nici măcar nu eram sigură dacă nu cumva e mai rău să mă adăpostesc sub tocul ei, decât să rămân, pur şi simplu, în pat. Şi atunci mi-am adus aminte de sfatul psihoterapeutei mele de acum, hăt, prea mulţi ani, o doamnă ceva mai trecută prin viaţă decât mine şi care încerca să îmi tempereze anxietatea absolută de aproape orice: „Ştii, în caz de cutremur, eu îmi iau o carte şi mă aşez undeva să citesc. Nu pot avea control asupra unui fenomen al naturii, dar asupra minţii mele, pot. Aşa că aleg să îmi mut atenţia către altceva şi, dacă o fi să fie, până la urmă, să mor făcând ceva plăcut”.

Mi-e greu să urmez sfatul acesta, deşi în teorie îmi place. Întotdeauna va atârna mai mult în balanţa memoriei mele trauma din ’77, când au căzut nişte chestii prin casă, iar pe taică-meu l-a „şters” pe spate un bloc mare din piatră, desprins din tavanul terasei. Deci mi se va părea mereu mai tentant să fug de pericol înspre afară, aşa cum ne-am oprit noi atunci în curtea casei, iar eu am rugat-o printre hohote pe maică-mea să se roage la Dumnezeu „aşa cum ştie doar ea”, să se oprească odată coşmarul acela. Pentru că toţi ateii sunt atei până când îşi privesc moartea cu ochii…

Azi, la întoarcerea la Bucureşti, am avut ceva emoţii. Nu am vitrine cu bibelouri sau vase fragile prin casă, dar mă întrebam dacă totuşi nu voi fi nevoită să mătur vreun moloz, ceva, la etajul 7, în condiţiile în care o casă pe pământ, la o distanţă cu 60 km mai mare de epicentru, se zguduise în halul ăla. Când colo, ce să vezi, aici nu se mişcase nimic. Iar când zic „nimic”, mă refer şi la nenumăratele figurine şi construcţii din Lego ale fiică-mii, răspândite peste tot prin casă, în poziţii care mai de care mai improbabile. Şi la bibelourile ei – pentru că are şi aşa ceva, desigur, cu toate predicile mele despre estetică, bun gust şi kitsch. Şi la cartea ei, aşezată în picioare şi fără absolut niciun sprijin, de pe un raft din dormitor. Şi la sticla cu apă colorată de ea cu ajutorul hârtiei creponate (roz), care stă într-un echilibru precar, pe un colţ de cutie din sufragerie. Şi la capacul de stilou aşezat alături de sticlă, tot în picioare, nu mă întrebaţi de ce – probabil că există o coregrafie secretă şi vag conspiraţionistă a lucrurilor fiică-mii care ocupă aproape fiecare metru pătrat al locuinţei noastre.

Şi uite-aşa ajunge omul pesimist să creadă că, de fapt, nici măcar nu contează unde se află când loveşte nenorocirea, pentru că aceasta va fi întotdeauna mai puternică în locul în care se află el. Cam ca norişorul ăla de ploua doar deasupra familiei Addams. Aluniţa Addams. Cred că mi s-ar potrivi…

–––––––

P.S. Şi ca să vedeţi că nu văd eu semne aiurea peste tot: după ce am terminat de scris, am vrut să fiu ceva mai precisă cu data primului cutremur despre care am povestit la început. Să nu mai spun „în 2004, cred”, ci să îi caut pe net data exactă. Şi am găsit-o. Un pic cam prea exactă pentru gustul meu. Pentru că acel cutremur a avut loc în seara zilei de 27 octombrie 2004. Fix la paispreze ani distanţă şi câteva ore. Dacă nici ăsta nu o fi un semn… Mda, dar oare ce o vrea să însemne? 🙂

Reclame

O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Cum să-ţi schimbi permisul de conducere categoria B în Bucureşti

Varianta cea mai scurtă

Cu vreo două luni înainte de expirarea vechiului tău permis, te uiţi pe lista cu cabinete autorizate pentru a-ţi elibera fişa medicală şi ţi-l alegi pe cel care îţi este mai la îndemână. Suni pentru o programare, îţi faci controalele necesare (se fac şnur, durează max. o oră, iar cele de care ştiu eu au costuri între 135 şi 280 lei). Cu fişa completată (termen de valabilitate: un an), te duci la medicul de familie, care are şi el de pus o ştampilă acolo. Apoi intri pe site la D.R.P.C.I.V. şi te programezi online la ghişeu.

În ziua programării, ar fi bine să ajungi la timp la D.R.P.C.I.V. (şoseaua Pipera nr. 49, la un sfert de oră de mers pe jos de la metrou Aurel Vlaicu / mall Promenada). Permisele pentru Bucureşti se eliberează la etaj. Programările online merg foarte rapid dacă ai toate actele în regulă (fişa medicală în original, copie după cartea de identitate, permisul vechi). De asemenea, e bine să ai bani ficşi la tine, pentru orice eventualitate: 68 de lei costă taxa pentru preschimbarea permisului. La ghişeu eşti pus să dai o semnătură, să îţi verifici datele pe un formular şi să stai drept la poză. Cinci minute durează cu totul, cel mult. Apoi, dacă mai e minimum o oră şi jumătate până la terminarea programului, poţi lua permisul în aceeaşi zi. Dacă nu vrei să aştepţi sau dacă li se termină mai devreme programul, permisul ţi se trimite prin poştă în câteva zile.

Şi asta e tot. Stai liniştit pentru încă zece ani.

–––-

Varianta epopeică (a mea)

Începi să îţi faci griji că va trebui să îţi schimbi permisul de conducere cu vreun an înainte de data expirării acestuia. Doar trăieşti în România şi cunoşti prea bine birocraţia şi incompetenţa de aici! În plus, ai văzut de prea multe ori la televizor cozi de oameni disperaţi care aşteaptă cu zilele să ajungă la ghişeele alea de la D.R.P.C.I.V. (indiferent ce o mai însemna şi asta). Cauţi instrucţiuni pe Google şi eşti direcţionat către site-ul D.R.P.C.I.V. – instituţia emitentă a permisului. Dar acolo nimic nu e clar, e doar o grămadă de comunicate în limbaj de lemn şi hotărâri de guvern etc., aruncate de-a valma. Aşa că mai cauţi o dată pe Google şi ajungi la un site ceva mai util, al prefecturii Bucureşti. Noroc cu Google, pentru că niciodată nu m-aş fi gândit să caut pe site-ul prefecturii unui oraş (care nu este judeţ, deci) informaţii despre un permis de conducere autovehicule, când avem o direcţie Circulaţie în Poliţia Română, cu care dai, de altfel, şi examenul pentru permis.

De la prefectură afli lucruri ca programul de lucru cu publicul şi actele necesare, dar nu găseşti răspuns la întrebări mai complexe, precum cu cât timp înainte este necesar să îmi fac controalele medicale, ca să fiu sigur că am timp pentru toate şi apoi pentru programare la D.R.P.C.I.V. până îmi expiră permisul? Sau cât timp sunt valabile acele vize medicale primite? Adică să nu mă duc nici prea devreme să îmi fac controlul, ca să nu mai fie valabil atunci când mă duc şi la ghişeu, la expirarea permisului…

Până la urmă, cele mai clare informaţii tot pe un blog privat le găseşti. Citind ce scria acolo, inclusiv comentariile vizitatorilor, afli că lucrurile în domeniul ăsta merg destul de uşor în ultima vreme, aşa că te mai linişteşti. Şi stai oarecum calm până cu o lună înainte de fatidica zi a expirării.

Ajungi cu un pic de teamă la clinica la care te-ai programat pentru controlul medical. Te gândeşti că poate oftalmologul te va trimite mai întâi să-ţi faci ochelari, ca să-ţi poată da voie să mai conduci. Sau că neurologul se va arăta interesat de ameţelile tale ocazionale. Dar te-ai temut degeaba. După ceva ce seamănă cu proba olimpică la hexatlon (adică o cursă contra cronometru şi adversari, între şase cabinete diferite unde ai de bifat în grabă nişte întrebări standard şi ţi se ia tensiunea prin mâneca hainei, pentru că nu e timp nici măcar pentru suflecat), ieşi hăituit dar şi victorios de acolo, cu o hârtie pe care ai şase ştampile valoroase. Pe a şaptea o capeţi de la medicul de familie, care e uşor nemulţumit că ai ales să te duci la altă clinică decât cea recomandată de el (dar care era cu vreo sută de lei mai ieftină).

Apoi te duci acasă şi vrei să te programezi online pentru permis. Intri pe site, însă vai! toate datele sunt ocupate pe o lună întreagă înainte, iar ţie îţi expiră permisul anterior. Aşa că îţi iei inima în dinţi şi te duci până în Pipera, cu maşina, într-o zi de vacanţă, în care copilul este plecat de acasă. Nu de alta, dar în astfel de escapade ştii când pleci de acasă, dar nu şi când te întorci. După cum ai citit pe blogul acela cu multe mărturii, se pare că partea propice a zilei, în care să nu fie foarte aglomerat, este după-amiaza. Azi e marţi, programul începe la 15:30, deci îţi planifici să ajungi acolo pe la 14:45, pentru orice eventualitate. Şi reuşeşti. Doar că înăuntru ai de parcurs iar un fel de labirint între diverse automate pentru bonuri de ordine, de pe care trebuie să citeşti foarte atent pentru ce operaţiune sunt: pentru permise, pentru înmatriculări, pentru paşapoarte… Şi când zic „foarte atent”, e cu accent pe „foarte”!

Ajungi în sfârşit la automatul care te interesează şi începi o conversaţie digitală (adică cu degetul pe ecran) cam aşa:

Tu:                        Vreau preschimbare permis.

Maşina:               Cum te cheamă?

Tu:                        Voiculescu.

Maşina:               Azi nu mai avem loc. Mai aşteaptă un catralion de persoane înaintea ta.

Tu (mental):        #ő*ř??ƺ*ƔȜȝʉɷ!℠₪

Maşina:               Următorul, vă rog.

Te uiţi în jur şi, da, vezi un catralion de persoane acolo, venite probabil cu luştri înainte, de s-a încheiat ziua de lucru la ghişee înainte chiar de a începe. Apoi pleci amărât şi nervos, suspectând că trebuie să îţi schimbi numele, pentru că altfel nu îţi explici de ce ai fost refuzat de maşină abia DUPǍ ce i-ai spus cum te cheamă.

Întors acasă, mai intri o dată pe site, cu gând să accepţi prima programare care ţi se oferă. Mai ai puţin şi rămâi ne-şofer, ceea ce pentru un oraş mare precum Bucureştiul nu e chiar comod. Pe site – supriză! – s-au eliberat ca prin magie nişte zile care erau ocupate săptămâna trecută. Aşa că dai clic pe prima liberă şi ţi se spune că eşti aşteptat la ghişeu la 16:50, tot într-o marţi.

Zilele curg greu în aşteptare. Îţi pui deoparte dosarul mai mult decât complet (cu câte două còpii în loc de una, pentru orice eventualitate, şi cu banii ficşi ca nu cumva să intri în ei când te duci la piaţă) şi citeşti cu invidie pe net povestirile altor oameni care şi-au ridicat permisul într-o oră, două, fără programări, nimic. Apoi afli, absolut întâmplător, că e posibil să fi conversat cu un automat greşit, de fapt. Că la parter se dau permisele pentru Ilfov, iar cele pentru Bucureşti ar fi la etaj. Unde tu NU ai urcat.

Vine şi ziua P (de la Permis, desigur). Cu copilul de mână te urci în metrou, că doar nu eşti nebun să tai tot oraşul spre Pipera şi retur la oră de vârf, te bucuri că doar ninge uşor şi viscolit, pentru că putea fi mai rău, vreun torent de ploaie, de exemplu, iei vântu-n piept şi ajungi la clădirea D.R.P.C.I.V. Primul lucru pe care îl faci e să citeşti cu mare atenţie afişele. Ei bine, da, ai stat la o coadă greşită data trecută. A ta se află la etaj. Şi nici măcar nu e coadă. Sunt doar vreo 10-15 persoane care aşteaptă la ghişeele fără programare, iar la al tău nu e nici naiba. Îţi faci rapid treaba (acte, copii, semnături, poză, bani) şi ţi se spune să te întorci peste o oră şi jumătate.

Hotărăşti să nu stai acolo până atunci. Ai un copil cu tine şi un mall în imediata apropiere, deci pleci într-acolo. La uşă, îţi dai seama că ţi-ai pierdut mănuşile. Te întorci, le cauţi, rogi copilul să exploreze atent, pentru că are ochi mai buni… nimic. Ieşi în vânt cam amărât şi îţi îngheaţă mâinile, dar te consolezi aducându-ţi aminte că, pe vremuri, obişnuiai să pierzi câte ceva la fiecare nou iubit. De obicei era un cercel, dar putea fi şi un nasture sau orice alt lucru mic, de absenţa căruia îţi dădeai seama după prima întâlnire cu cineva. O luai ca pe un semn al universului, un fel plată supremă şi ideală pentru că urma să câştigi ceva: dădeai un cercel pentru un prieten. Îţi zici că şi acum poate fi un semn bun, că dai mănuşile pentru un permis nou, care să te însoţească la volan aşa cum a făcut-o şi fostul, zece ani fără escale pe la poliţişti.

După o oră de bătut magazinele cu jucării din mall, te întorci (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) la D.R.P.C.I.V., unde ţi se înmânează o bucată de plastic cu mai puţine date pe ea decât precedenta, cu o poză în care arăţi surprinzător de bine deşi nu exista oglindă la ghişeu, să te aranjezi înainte de a fi tras în ea (în poză, adică), şi într-o nuanţă de roz ceva mai sălbatică decât bombonul pe care l-ai purtat în portofel de un deceniu încoace. Pleci spre casă (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) şi, când te gândeşti că nimic nu te-ar putea face încă şi mai fericit decât eşti, te uiţi în sfârşit într-o oglindă. În liftul blocului. Şi observi că fesul îţi stă ciudat de ţanţoş pe cap. Dai să-l turteşti un pic, dar nu reuşeşti. Pentru că fesul tău e plin. Ţi-ai pus acolo mănuşile atunci când ţi le-ai scos, în sala de aşteptare, aşa cum bine l-ai învăţat şi pe copilul tău şi îl baţi la cap consecvent să facă: mănuşile se bagă în căciulă, iar căciula se bagă pe mâneca hainei. Ca să nu le piardă. Sau ca să nu meargă ca ciobanul / ca mine prin oraş, cu ditamai cuşma cu moţ (verde) în cap, pe stradă, la mall, în metrou…

Fostul