O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…

Reclame

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Cum să-ţi schimbi permisul de conducere categoria B în Bucureşti

Varianta cea mai scurtă

Cu vreo două luni înainte de expirarea vechiului tău permis, te uiţi pe lista cu cabinete autorizate pentru a-ţi elibera fişa medicală şi ţi-l alegi pe cel care îţi este mai la îndemână. Suni pentru o programare, îţi faci controalele necesare (se fac şnur, durează max. o oră, iar cele de care ştiu eu au costuri între 135 şi 280 lei). Cu fişa completată (termen de valabilitate: un an), te duci la medicul de familie, care are şi el de pus o ştampilă acolo. Apoi intri pe site la D.R.P.C.I.V. şi te programezi online la ghişeu.

În ziua programării, ar fi bine să ajungi la timp la D.R.P.C.I.V. (şoseaua Pipera nr. 49, la un sfert de oră de mers pe jos de la metrou Aurel Vlaicu / mall Promenada). Permisele pentru Bucureşti se eliberează la etaj. Programările online merg foarte rapid dacă ai toate actele în regulă (fişa medicală în original, copie după cartea de identitate, permisul vechi). De asemenea, e bine să ai bani ficşi la tine, pentru orice eventualitate: 68 de lei costă taxa pentru preschimbarea permisului. La ghişeu eşti pus să dai o semnătură, să îţi verifici datele pe un formular şi să stai drept la poză. Cinci minute durează cu totul, cel mult. Apoi, dacă mai e minimum o oră şi jumătate până la terminarea programului, poţi lua permisul în aceeaşi zi. Dacă nu vrei să aştepţi sau dacă li se termină mai devreme programul, permisul ţi se trimite prin poştă în câteva zile.

Şi asta e tot. Stai liniştit pentru încă zece ani.

–––-

Varianta epopeică (a mea)

Începi să îţi faci griji că va trebui să îţi schimbi permisul de conducere cu vreun an înainte de data expirării acestuia. Doar trăieşti în România şi cunoşti prea bine birocraţia şi incompetenţa de aici! În plus, ai văzut de prea multe ori la televizor cozi de oameni disperaţi care aşteaptă cu zilele să ajungă la ghişeele alea de la D.R.P.C.I.V. (indiferent ce o mai însemna şi asta). Cauţi instrucţiuni pe Google şi eşti direcţionat către site-ul D.R.P.C.I.V. – instituţia emitentă a permisului. Dar acolo nimic nu e clar, e doar o grămadă de comunicate în limbaj de lemn şi hotărâri de guvern etc., aruncate de-a valma. Aşa că mai cauţi o dată pe Google şi ajungi la un site ceva mai util, al prefecturii Bucureşti. Noroc cu Google, pentru că niciodată nu m-aş fi gândit să caut pe site-ul prefecturii unui oraş (care nu este judeţ, deci) informaţii despre un permis de conducere autovehicule, când avem o direcţie Circulaţie în Poliţia Română, cu care dai, de altfel, şi examenul pentru permis.

De la prefectură afli lucruri ca programul de lucru cu publicul şi actele necesare, dar nu găseşti răspuns la întrebări mai complexe, precum cu cât timp înainte este necesar să îmi fac controalele medicale, ca să fiu sigur că am timp pentru toate şi apoi pentru programare la D.R.P.C.I.V. până îmi expiră permisul? Sau cât timp sunt valabile acele vize medicale primite? Adică să nu mă duc nici prea devreme să îmi fac controlul, ca să nu mai fie valabil atunci când mă duc şi la ghişeu, la expirarea permisului…

Până la urmă, cele mai clare informaţii tot pe un blog privat le găseşti. Citind ce scria acolo, inclusiv comentariile vizitatorilor, afli că lucrurile în domeniul ăsta merg destul de uşor în ultima vreme, aşa că te mai linişteşti. Şi stai oarecum calm până cu o lună înainte de fatidica zi a expirării.

Ajungi cu un pic de teamă la clinica la care te-ai programat pentru controlul medical. Te gândeşti că poate oftalmologul te va trimite mai întâi să-ţi faci ochelari, ca să-ţi poată da voie să mai conduci. Sau că neurologul se va arăta interesat de ameţelile tale ocazionale. Dar te-ai temut degeaba. După ceva ce seamănă cu proba olimpică la hexatlon (adică o cursă contra cronometru şi adversari, între şase cabinete diferite unde ai de bifat în grabă nişte întrebări standard şi ţi se ia tensiunea prin mâneca hainei, pentru că nu e timp nici măcar pentru suflecat), ieşi hăituit dar şi victorios de acolo, cu o hârtie pe care ai şase ştampile valoroase. Pe a şaptea o capeţi de la medicul de familie, care e uşor nemulţumit că ai ales să te duci la altă clinică decât cea recomandată de el (dar care era cu vreo sută de lei mai ieftină).

Apoi te duci acasă şi vrei să te programezi online pentru permis. Intri pe site, însă vai! toate datele sunt ocupate pe o lună întreagă înainte, iar ţie îţi expiră permisul anterior. Aşa că îţi iei inima în dinţi şi te duci până în Pipera, cu maşina, într-o zi de vacanţă, în care copilul este plecat de acasă. Nu de alta, dar în astfel de escapade ştii când pleci de acasă, dar nu şi când te întorci. După cum ai citit pe blogul acela cu multe mărturii, se pare că partea propice a zilei, în care să nu fie foarte aglomerat, este după-amiaza. Azi e marţi, programul începe la 15:30, deci îţi planifici să ajungi acolo pe la 14:45, pentru orice eventualitate. Şi reuşeşti. Doar că înăuntru ai de parcurs iar un fel de labirint între diverse automate pentru bonuri de ordine, de pe care trebuie să citeşti foarte atent pentru ce operaţiune sunt: pentru permise, pentru înmatriculări, pentru paşapoarte… Şi când zic „foarte atent”, e cu accent pe „foarte”!

Ajungi în sfârşit la automatul care te interesează şi începi o conversaţie digitală (adică cu degetul pe ecran) cam aşa:

Tu:                        Vreau preschimbare permis.

Maşina:               Cum te cheamă?

Tu:                        Voiculescu.

Maşina:               Azi nu mai avem loc. Mai aşteaptă un catralion de persoane înaintea ta.

Tu (mental):        #ő*ř??ƺ*ƔȜȝʉɷ!℠₪

Maşina:               Următorul, vă rog.

Te uiţi în jur şi, da, vezi un catralion de persoane acolo, venite probabil cu luştri înainte, de s-a încheiat ziua de lucru la ghişee înainte chiar de a începe. Apoi pleci amărât şi nervos, suspectând că trebuie să îţi schimbi numele, pentru că altfel nu îţi explici de ce ai fost refuzat de maşină abia DUPǍ ce i-ai spus cum te cheamă.

Întors acasă, mai intri o dată pe site, cu gând să accepţi prima programare care ţi se oferă. Mai ai puţin şi rămâi ne-şofer, ceea ce pentru un oraş mare precum Bucureştiul nu e chiar comod. Pe site – supriză! – s-au eliberat ca prin magie nişte zile care erau ocupate săptămâna trecută. Aşa că dai clic pe prima liberă şi ţi se spune că eşti aşteptat la ghişeu la 16:50, tot într-o marţi.

Zilele curg greu în aşteptare. Îţi pui deoparte dosarul mai mult decât complet (cu câte două còpii în loc de una, pentru orice eventualitate, şi cu banii ficşi ca nu cumva să intri în ei când te duci la piaţă) şi citeşti cu invidie pe net povestirile altor oameni care şi-au ridicat permisul într-o oră, două, fără programări, nimic. Apoi afli, absolut întâmplător, că e posibil să fi conversat cu un automat greşit, de fapt. Că la parter se dau permisele pentru Ilfov, iar cele pentru Bucureşti ar fi la etaj. Unde tu NU ai urcat.

Vine şi ziua P (de la Permis, desigur). Cu copilul de mână te urci în metrou, că doar nu eşti nebun să tai tot oraşul spre Pipera şi retur la oră de vârf, te bucuri că doar ninge uşor şi viscolit, pentru că putea fi mai rău, vreun torent de ploaie, de exemplu, iei vântu-n piept şi ajungi la clădirea D.R.P.C.I.V. Primul lucru pe care îl faci e să citeşti cu mare atenţie afişele. Ei bine, da, ai stat la o coadă greşită data trecută. A ta se află la etaj. Şi nici măcar nu e coadă. Sunt doar vreo 10-15 persoane care aşteaptă la ghişeele fără programare, iar la al tău nu e nici naiba. Îţi faci rapid treaba (acte, copii, semnături, poză, bani) şi ţi se spune să te întorci peste o oră şi jumătate.

Hotărăşti să nu stai acolo până atunci. Ai un copil cu tine şi un mall în imediata apropiere, deci pleci într-acolo. La uşă, îţi dai seama că ţi-ai pierdut mănuşile. Te întorci, le cauţi, rogi copilul să exploreze atent, pentru că are ochi mai buni… nimic. Ieşi în vânt cam amărât şi îţi îngheaţă mâinile, dar te consolezi aducându-ţi aminte că, pe vremuri, obişnuiai să pierzi câte ceva la fiecare nou iubit. De obicei era un cercel, dar putea fi şi un nasture sau orice alt lucru mic, de absenţa căruia îţi dădeai seama după prima întâlnire cu cineva. O luai ca pe un semn al universului, un fel plată supremă şi ideală pentru că urma să câştigi ceva: dădeai un cercel pentru un prieten. Îţi zici că şi acum poate fi un semn bun, că dai mănuşile pentru un permis nou, care să te însoţească la volan aşa cum a făcut-o şi fostul, zece ani fără escale pe la poliţişti.

După o oră de bătut magazinele cu jucării din mall, te întorci (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) la D.R.P.C.I.V., unde ţi se înmânează o bucată de plastic cu mai puţine date pe ea decât precedenta, cu o poză în care arăţi surprinzător de bine deşi nu exista oglindă la ghişeu, să te aranjezi înainte de a fi tras în ea (în poză, adică), şi într-o nuanţă de roz ceva mai sălbatică decât bombonul pe care l-ai purtat în portofel de un deceniu încoace. Pleci spre casă (vânt, ninsoare, mănuşi lipsă etc.) şi, când te gândeşti că nimic nu te-ar putea face încă şi mai fericit decât eşti, te uiţi în sfârşit într-o oglindă. În liftul blocului. Şi observi că fesul îţi stă ciudat de ţanţoş pe cap. Dai să-l turteşti un pic, dar nu reuşeşti. Pentru că fesul tău e plin. Ţi-ai pus acolo mănuşile atunci când ţi le-ai scos, în sala de aşteptare, aşa cum bine l-ai învăţat şi pe copilul tău şi îl baţi la cap consecvent să facă: mănuşile se bagă în căciulă, iar căciula se bagă pe mâneca hainei. Ca să nu le piardă. Sau ca să nu meargă ca ciobanul / ca mine prin oraş, cu ditamai cuşma cu moţ (verde) în cap, pe stradă, la mall, în metrou…

Fostul

Deci… cum reparăm lucrurile astea?

Stăteam ieri la deja tradiţionala coadă la covrigii Luca, din drumul de la şcoală către casă. De fapt, fiică-mea stătea, împreună cu prietena ei, în acea grămadă uşor dezorganizată de liceeni care ies de la Şincai şi se înfig în covrigăria de lângă metrou – educaţia dă mare poftă de mâncare, dacă e să judec după entuziasmul cu care se bulucesc acolo copiii după ore. Eu eram undeva în afara cozii şi aşteptam cu nerăbdare să putem pleca spre casă, la adăpost de vântul supărător, unde aveam de gând să deschid şi eu o punguţă cu covrigei (Tarallino cu pesto, sunt delicioşi, îi ştiţi?) drept masă de prânz.

La un moment dat, am zărit pe jos, sub tejghea, un teanc de bani (câteva bancnote aparent toate de un leu), împreună cu un bon fiscal. I-am atras atenţia fetei care tocmai cumpărase un covrig, poate îi scăpase ei restul. Fata s-a căutat prin buzunare – totul e mai complicat cu mănuşi şi pe viscol – a zis un pic confuză că da, e posibil să fie ai ei, şi s-a întors să îi ia de pe jos. Dar, surpriză optică, banii erau căzuţi de partea cealaltă a vitrinei, iar fata a rugat-o timid pe vânzătoare să i-i dea. Moment în care s-a dezlănţuit iadul pe pământ: vânzătoarea a zis batjocoritoare că nu se poate aşa ceva, pentru că nu se mişcă raftul din vitrină (a se citi „Nu vrea muşchii mei”), fata a dat să plece intimidată, eu am zis că se poate mişca, pentru că pare dintr-un lemn uşor, vânzătoarea a început să o jignească pe fată, cum că minte, pentru că banii sunt mai demult acolo (i-au căzut altui client!), eu am ţinut-o pe fată să nu plece, să îşi ceară drepturile, a venit un bărbat cu o mătură, a dat foarte uşor raftul la o parte şi banii au fost recuperaţi instantaneu, iar când am întrebat-o pe vânzătoare cum o cheamă, ca să ştiu cui fac reclamaţie la patronul ei, domnul mi-a răspuns, şi el obraznic, că pe el îl cheamă Florin. Vânzătoarea era prea ocupată cu înjuratul.

Nu e prima dată când acea femeie face şmecherii, Lunei a încercat deja să nu îi dea tot restul la o bancnotă mare, crezând că un copil atât de mic poate fi uşor păcălit. Dar nu a fost, pentru că am stat mereu lângă ea şi am bătut-o la cap până la iritare bilaterală să fie atentă şi să nu se lase furată de nimeni, nici măcar cu un leu. Şi asta nu numai pentru că un leu este important pentru mine (din păcate, chiar este, raportat la cât câştig), dar şi pentru că este vorba de un principiu pe care mi-ar plăcea să îl urmeze în viaţă, în orice domeniu. Şi pentru că ştiu că cine fură azi un ou mâine va fura un bou. Etc.

Ieri am bătut-o la cap şi pe tânăra care părea să vrea să intre în pământ după incidentul cu banii. Să ştie să le ţină piept celor care vor vrea să profite de ea. Să nu mai fie atât de timidă, să înţeleagă că este o persoană cu drepturi, să nu mai permită nimănui să o insulte, indiferent de circumstanţe. Chiar dacă greşise şi nu erau ai ei acei bani, nu exista absolut niciun motiv pentru care să primească astfel de injurii în schimb. Speram să fie o lecţie indirectă şi pentru fetele mele, care nu scoseseră o vorbă în tot timpul acesta (wow!) şi mă priveau cu un respect crescut.

Abia în drumul spre casă au îndrăznit să mă întrerupă din discursul meu infinit şi moralizator. Fiică-mea, cu obrajii mânjiţi de ciocolata din umplutura covrigului ei, mi-a reamintit de o altă vânzătoare deosebit de obraznică (sunt din ce în ce mai multe). Iar prietena Lunei, cu gura plină de aluat cu măsline, mi-a povestit cum erau ea şi ea cu mama ei, nu de mult, pe bancheta din spate a unui taxi, iar „domnul de la volan” era foarte nervos şi folosea multe „cuvinte cu P şi cu F”.

– Şi nu i-aţi cerut să tacă?

– Ǎăă… nu…

– Nici nu v-aţi dat jos din maşină?

– Nu. Dar mami i-a zis totuşi, ceva.

– Ce?, am sesizat eu posibilitatea unei speranţe.

– „Domnule, am o uşoară impresie că limbajul dumneavoastră nu este tocmai în regulă.”

Uau! Praf l-a făcut!… După câteva clipe de tăcere (eram ocupată să-i fac cu mâna speranţei ăleia  pe care o vedeam ducându-se), am întrebat:

– Şi taximetristul ce a făcut?

– A continuat să vorbească urât până la sfârşit.

Deci… ce e de făcut? Cum reparăm lucrurile astea? Cum re-aducem calmul, respectul şi înţelegerea în relaţiile noastre? Şi cum îi învăţăm pe ăştia mici să nu mai înghită mizeriile mitocanilor, rămânând în acelaşi timp ei înşişi calmi, respectuoşi şi înţelegători? Pentru că în momentul de faţă am şi eu „o uşoară impresie” că ce se întâmplă în ţara asta „nu este tocmai în regulă”. Dar nici eu nu vreau să cobor din taxi, ci doar să îl fac pe şoferul meu să nu-şi mai bată joc de mine.

De 1 iunie, vă urez „Fir întins!” şi…

Cu ocazia masivelor proteste din iarnă de la Giurgiu, care au scos în stradă chiar şi vreo cincizeci de oameni într-o sâmbătă după-amiază (până-n „Bravo, ai stil”), şi-a făcut remarcată prezenţa un domn voinic, cu un cap mai înalt decât majoritatea şi cu o burtă în plus faţă de ceilalţi. Deşi vocea proprie a respectivului era suficient de impunătoare, după părerea mea, plusase cu generozitate şi îşi luase la el şi o vuvuzea. Aşa se face că, oriunde ne mutam prin scuarul acela mititel din faţa Prefecturii, vuvuzeaua ne rănea cu ţâpuritura ei urechile. Şi aşa se face că, evident, nu mi-a fost deloc simpatic individul la o primă vedere / auzire. Însă mi-a devenit brusc atunci când a povestit:

– Mie îmi pare tare rău că m-am lăsat păcălit de ăştia. Ne-au promis că ne scot o grămadă de taxe şi eu m-am bucurat mai ales că au scos-o pe aia cu pescuitul şi i-am votat. Da’ acum… mai bine dădeam ăia 30 de lei pe permis, decât să facă măgăria asta cu OUG-ul…

Apoi a suflat iar în vuvuzea şi s-a dus să îi bântuie şi pe alţii cu dezamăgirile sale.

Într-adevăr, actuala putere a desfiinţat taxa anuală pe care fiecare pescar trebuia să o plătească la ANPA (Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură), pentru a obţine dreptul de pescuit recreativ. Însă, ceea ce nu părea să ştie atunci domnul cel voinic, dar presupun că a aflat între timp, este că acum e necesară înscrierea într-o asociaţie de pescari pentru a putea pescui în mod legal. Or taxele anuale percepute de aceste asociaţii sunt de câteva ori mai mari decât vechea taxă. Deci acum nu mai dai 30 de lei Statului, ci 90, poate şi mai mult, unor persoane fizice care la un moment dat s-au împrietenit între ele şi au zis „Hai să facem şi noi o asociaţie!”.

Cam aşa a fost cu mai toate promisiunile electorale din toamna trecută. Rând pe rând, se vor dovedi cu toatele găunoase, de nesusţinut sau motivate de egoiste interese personale. Dar nu cu scopul de a mă plânge de clasa politică începusem să scriu la articolul ăsta, ci pentru că voiam să vă semnalez ceva suspect. Ştiţi că astăzi, în primul an în care ziua de 1 iunie este sărbătorită prin ne-muncă, este şi ziua în care se deschide sezonul de pescuit? Adică să nu fie nicio legăturică, oare, între faptul că s-a aprobat o nouă zi liberă, deşi mai era una la câteva zile distanţă, şi pasiunile marilor bărbaţi de Stat care ne conduc, unii dintre ei chiar fani declaraţi ai pescuitului sportiv şi deţinători de asociaţii în acest sens? Mie, una, clar nu îmi miroase prea bine… Dar e drept că pot fi subiectivă: bărbatu-meu a ieşit şi el de dimineaţă pe Dunăre, cu prietenii, nerăbdători după un fir întins după o jumătate de an de prohibiţie. Iar eu am rămas singură cu copilul în această zi de mare sărbătoare, în care Bucureştiul ne oferă atât de multe lucruri de făcut încât suspectez că o să stăm să lenevim în casă. Singurele, abandonate, neglijate ş.a.m.d. Of. Da’ peştele proaspăt e bun, totuşi… Aşa că, până la urmă, îi transmitem lui tati, în caz că are internet pe barcă şi mă citeşte acum: „Fir întins!”. Plus cealaltă urare la modă printre pescari, şi mai din suflet decât prima: „Căcat în traistă!”. Nişte mari romantici, pescarii ăştia, nu-i aşa?

desen de fetiţă de pescar (nu spun cine), aprox. 6 ani, cred

Luna mai ar trebui să aibă 214 zile şi câteva seri în plus

Ultima dată am fost la un vernisaj acum mai mult de zece ani, într-o suburbie a Parisului. Nu îmi aduc aminte nici numele artistului, nici vreo operă de-a lui (ceva sculptură cu flexul, parcă), ci doar faptul că ne-a cântat un pic Maria Răducanu. Şi că tot într-o fostă hală industrială se petrecea acţiunea, ca şi vernisajul la care am fost aseară cu fiică-mea. De fapt, locul în care am fost aseară semăna mai mult cu anexele unei gospodării de la ţară: un grajd în care erau expuse nişte statui uriaşe din lemn, o curte în care se înghesuiau iubitorii de artă la degustat de vin şi un intrând strâmt între două barăci metalice, pe pereţii cărora avea loc expoziţia propriu-zisă – dar noi n-am ştiut sigur-sigur acest lucru până ne-am întors acasă şi am verificat pe net. Pentru că vorbim, totuşi, despre nişte magneţi afişaţi într-un gănguleţ. Adică ştiu frigidere mai bine dotate decât pereţii ăia… Dar ideea de a aduna bucăţele de lume într-un locşor înghesuit de la marginea Bucureştiului este una interesantă, la fel cum interesant este modul în care s-a realizat expoziţia, cu magneţi trimişi prin poştă de către tot felul de oameni.

Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau un trend, dar mâine va fi organizat un eveniment similar, doar că cu stickere în loc de magneţi (Sticker Attack), iar bănuiala mea este că fiică-mea va dori să participe şi la acela. Pentru că ei i-a plăcut aseară. La început, s-a oripilat toată la vederea statuilor uriaşe, un amestec de reprezentări lemnoase ale lui Picasso, cred, şi de femei cu sânii goi („Bleah! Mama! Cum poţi să te uiţi la AŞA CEVA??!!”), apoi a zărit mesele cu ronţăieli şi cu suc de mere şi s-a înfipt („Bleah! Ce naşpa e miezul ăsta de nucă!”), apoi a zărit standul cu magneţi de vânzare („Bleah! Ia uite ce scrie pe magnetul ăsta: Un munte de căcat!”) şi apoi era cât pe ce să plecăm, pentru că aveam impresia că asta era tot. Apoi, însă, am observat şi expoziţia în sine, iar Luna a fost curioasă să analizeze îndeaproape cam toţi magneţeii de acolo şi în special pe cel care îi lipseşte ei din colecţia de la brânza Hochland („Mama, pot să-l iau eu? Că aduc înapoi o dublură de la alea pe care le am acasă! Pleaaaaaase…”). Şi pentru mine a fost oarecum distractivă ieşirea, nu numai pentru că m-a făcut copilul să râd, dar şi pentru că nu mai fusesem niciodată în acea zonă a oraşului, iar la întoarcere m-am rătăcit prin cartierul Pajura, după bunul meu obicei de a intra cu maşina pe drumuri complet necunoscute şi a persevera în greşeală până când ajung din nou într-un loc cunoscut. Şi am mai văzut ceva interesant aseară: un spaţiu foarte mare, în aceeaşi incintă a Combinatului Fondului Plastic, luminat şi curat, numit Galeria Nicodim. Acolo chiar mi s-a părut a fi un mediu potrivit pentru artă, în genul marilor muzee ale lumii, cu condiţia să ai ce expune. Deocamdată era în lucru viitoarea expoziţie, dar noi ne-am băgat capul curioase, iar Luna a zărit într-un colţ trei lucrări ce i s-au părut familiare (ceva printuri digitale uriaşe inspirate din jocuri pe calculator). Deci ceva mă face să cred că vom mai merge la un vernisaj în curând…

De fapt, planurile noastre de a mai merge undeva în viitorul apropiat sunt extrem de îndrăzneţe. După cum povesteam şi în anii trecuţi pe vremea asta, luna mai este cea mai bogată în evenimente culturale în Bucureşti. Este luna în care nu îmi ajung zilele, forţele şi banii pentru a vedea toate lucrurile pe care mi le propun. De obicei, aleg manifestările muzicale şi, dintre ele, pe cele gratuite, ca să pot face faţă, dar anul acesta mi-au trezit interesul mai multe evenimente din zona artelor plastice, la care intenţionez să merg cu precădere. Şi pentru că nici eu nu pot scrie toată ziua, nici voi nu aveţi atâta timp liber la dispoziţie pentru a citi, o să scriu succint în continuare care sunt atracţiile lunii mai, din punctul meu de vedere, poate vă ajută la planificarea ieşirilor viitoare:

  • la MNAC sunt expoziţii noi şi voi profita de atelierul gratuit despre patriotism la care am înscris-o pe Luna pentru a le vizita;
  • la Dalles a început oarecum festivalul Unfinished cu expoziţia World Press Photo; cred că voi aştepta şi celelalte manifestări ale festivalului pentru a merge acolo, fotografiile expuse acum îmi par prea crude şi pentru mine, darămite pentru un copil empatic ca Luna, şi mă gândesc că ar fi mai comod să am la ce îi deturna atenţia…
  • expoziţiile de la Centrul Artelor Vizuale Multimedia (cea de colaje care se termină azi şi Salonul Naţional de Pictură care începe după aceea)
  • Art Safari de săptămâna viitoare, la care deja am luat un bilet în presale, pentru că anul trecut mi s-a părut cam scump la intrare.

Cam atât cu artele vizuale, deocamdată. Îmi mai atrăsese interesul Salonul European de Bandă Desenată, unde intenţionam să merg cu Luna, dar bine profesorul ei de la atelierul de bandă desenată ne-a sfătuit să nu facem asta, pentru că ar fi o şuşă cu câţiva creatori de chestii mult prea porcoase pentru vârste mici. Ceea ce mi s-a părut ciudat, mai ales că vorbim despre un eveniment denumit pompos „Salon European” şi promovat chiar de instituţii UE, fără nicio menţiune de limită de vârstă. Voi mai studia chestiunea…

Avem apoi atracţiile muzicale şi festivalurile, târgurile şi celelalte evenimente din parcuri, toate gratuite, care sunt parcă mai multe ca niciodată:

Chiar astăzi încep Etnorama în Herăstrău, Flori pentru suflet – Remember Florian Pittiş în Titan şi Ziua Europei – Unitate în diversitate în parcul Lumea Copiilor (nu vă uitaţi că scrie 11-14 mai, ieri încă nu era nimic acolo, organizatorii nu au obţinut autorizaţie de la primărie decât pentru weekend); habar nu am cum voi reuşi să ajung deseară în acelaşi timp la concertul Viţa de Vie (ultima mare pasiune a Lunei: „Basul şi cu toba mare”), care e cândva în intervalul 18:00-21:00,  în Titan, şi la cel al lui Marius Mihalache (febleţea mea), care începe la 20:30 în Herăstrău. Ceva mă face să cred că îl voi sacrifica iar pe genialul ţambalagiu pe care nu l-am văzut niciodată live, la fel cum am făcut acum două săptămâni, când a cântat la festivalul Yakasha, iar noi eram la Giurgiu. Şi pe Goran Bregovici l-am ratat atunci, din acelaşi motiv, şi mi-a părut rău – pe Goran l-am văzut doar la primul lui concert din România, acum vreo douăzeci de ani, când nu mai era loc în Sala Palatului să arunci un ac şi toată lumea era în picioare, dansând. La Yakasha am reuşit să ajung doar în ultima seară, la Russkaja, o formaţie austriacă ce cânta rock parodic în engleză cu accent rusesc (mama ei de globalizare!) şi a fost foarte distractiv. Iar săptămâna asta am mai fost luni în parcul Tineretului, la Cantus Mundi Show, unde am ascultat un pic de Taxi, Andra şi Vunk (Taxi super, Andra OK, Vunk de neascultat) şi marţi la Ziua Europei din Piaţa Universităţii, pe ploaie, pentru marea noastră iubire comună, Carla’s Dreams, şi veselia nostalgică prilejuită de O-Zone (cred că despre subiectul ăsta ar merita să vă povestes mai pe larg, dar cu altă ocazie). De altfel, Carla’s va avea din nou spectacol chiar mâine seară, la Arenele Romane, unde îşi lansează noul album (ah, să mă săruţi până, până, până la sânge… o să leşine şiruri lungi de puştoaice la concertul ăsta!), iar Andra va cânta şi ea din nou în Lumea Copiilor duminică seară, dar noi probabil că nu vom merge la niciunul dintre aceste concerte.

Azi începe în Bucureşti şi Sibiu EUROPAfest 2017, cu o listă impresionantă de concerte pentru următoarele 10 zile.  La care clar nu vom merge. Am fost luna trecută la Jazz for Kids, concertul-lecţie propus de Mihai Iordache pentru copii, în cadrul festivalului Jazz in the Church. Şi gata. Ai mei au declarat că cele 40 de minute în care au stat cuminţei în stranele Bisericii Luterane şi au ascultat aşa ceva (AŞA CEVA!!!) sunt suficiente pentru anul acesta, mai discutăm în 2018.

Iar mâine se deschide din nou în Herăstrău Roaba de Cultură, unde am petrecut ore tare plăcute în anii trecuţi, fie legănaţi în hamac, fie jucând badminton pe iarbă, fie ascultând concertele de acolo.

Şi nu mă pot abţine să vă semnalez ceva la care cu siguranţă aş fi mers într-o viaţă anterioară, fără copil şi fără prejudecăţile pe care le am acum: o noapte cu Hailu Mergia şi Adrian Minune, ca avanpremieră a festivalului Outernational Days. Dacă Broken Flowers vă spune ceva plăcut, atunci mă înţelegeţi. Dacă nu, nu.

Mai sunt multe, foarte multe locuri în care aţi putea ieşi în această copleşitoare lună mai: festivaluri de film, zilele Africii, teatre convenţionale sau nu, dansuri în stradă, târguri de handmade, bijuterii, burgeri… Eu mă inspir de obicei din newsletterurile venite de la 100 de locuri din Bucureşti şi Cotzoblog, dar desigur că şi paginile de internet pe care puteţi găsi recomandări de timp liber sunt extraordinar de numeroase.

Nu ştiu dacă v-am ajutat cu ideile mele sau mai mult v-am ameţit. Eu, cel puţin, când sunt bombardată cu atât de multă informaţie, am tendinţa de a nu mai face nimic 🙂 De aceea, ca să mă revanşez cumva, vă las aici şi un mic desert, pour la bonne bouche, cum ar zice verişorii noştri francezi. Dacă aveţi aceleaşi gusturi eclectice cu mine, atunci o să apreciaţi momentul următor – prestaţia Jamalei, câştigătoarea Eurovision de anul trecut, la prima semifinală de anul acesta (de fapt, aproape toată prima semifinală, pe care am văzut-o marţi seara la televizor, a fost impresionantă, cu multe melodii speciale, puternice sau sensibile, şi foarte bine lucrate). Mie mi-a făcut pielea de găină, dar e drept că n-ar fi prima dată când mă emoţionez doar eu la lucruri dintr-astea bizare:

Şi apropo de Eurovision, îi rog pe cititorii mei din alte ţări (sunteţi impresionant de mulţi, şi vă mulţumesc pentru asta) să voteze cu România la finala de mâine seară. Chiar dacă nu vă place „Olario” ăla al nostru, dar tare mult mi-aş dori să facem şi noi la un moment dat spectacolul ăsta în România. Participarea la un Eurovision este de mult pe bucket list-ul meu, alături de învăţarea limbii portugheze, un curs serios de bucătărie etc. etc. etc.

Perle FB 5

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Septembrie 2016

– Mama, tu ce-ai fi făcut dacă scoteai doi gemeni?
– De unde să-i scot?, mă fac eu că nu înţeleg.
– Din aceeaşi burtă.

Ce noroc am că am născut, totuşi, prin cezariană! Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi sunat conversaţia asta în caz de naştere naturală…

–––––-

– Mama, cum se numeşte forma aia geometrică „cerc”?

Am crezut că nu am auzit bine, dar a zis exact la fel şi a doua oară.

– Păi… cercul este o formă geometrică, care chiar aşa se numeşte: „cerc”.

– Aia care seamănă cu o minge!

– Aaa, o sferă, vrei să spui!

– Da! Asta era! Osferă! Osfera asta e aia ca o minge, nu-i aşa?

Râdem un pic, explicăm cum e cu formele geometrice plate şi cu 3D-ul, îi repet că cercul e o formă, iar sfera (fără „o”) e un corp geometric – în fine, sper că am rezolvat-o măcar temporar.

După cinci secunde o aud:

– Mama, dar iepuraşul e un corp şi el, nu?

A fost un temporar extrem de scurt.

–––––-

Fiică-mea are de făcut un exerciţiu în care i se cere să corecteze nişte enunţuri greşite: „Croitorul conduce vaporul”, de exemplu, trebuie rezolvat prin: „Nu, marinarul conduce vaporul. Croitorul croieşte haine”. Trec peste faptul că, precum o adevărată nepoată de căpitan de vas ce este, Luna a spus iniţial că „pescarul conduce vaporul” (pentru că e şi fiică de pescar, totuşi). Mai interesant mi s-a părut când a ajuns la „Şoferul face pâine.”:

– Ştiu că brutarul face pâine, dar şoferul ce face, mama?

– Există şoferi profesionişti, îi explic eu. Îl mai ştii pe domnul (mda…) care ne-a blocat de dimineaţă ieşirea din parcare? Cel care livra marfă la Mega? Ei bine, acela e un şofer profesionist. Cu asta se ocupă: conduce maşina.

– Serios?, se miră ea.

– Da. Sau tir-urile alea pe care le vedem mereu la coada de la vamă, de la Giurgiu. Sunt conduse de şoferi profesionişti, care duc diverse mărfuri prin diverse ţări.

– Aha…

– Sau taximetriştii, plusez eu, pentru a fi sigură că a înţeles copilul. Taximetriştii sunt şoferi profesionişti…

– Asta nu mai cred!, mă întrerupe Luna cu aerul de „până aici!”.  Taximetriştii nu au cum să fie profesionişti, la halul în care conduc!

Deci, pe lângă nepoată de căpitan şi fiică de pescar, Luna este clar fiică de şoferiţă de Bucureşti.

–––––-

Fiică-mea joacă fazan cu taică-său, la telefon, şi aud:

– A C… acţiune!… R I… rigid!… U S… usebe!

Copiii zilelor noastre! Şi limba noastră de mâine! 🙂

–––––-

Ne uităm la X Factor. Mai bine zis, mă uit la X Factor. Fiică-mea are doar o ureche la televizor, fiind absorbită evident de coafatul păpuşilor. Are multe păpuşi. Ceea ce face ca periile mele de păr să arate toate de parcă aş locui într-un cămin studenţesc, într-o cameră cu minimum cinci colocatare platinate.

Pe scenă urcă o familie simpatică de muzicieni, cu copil mic cu tot, iar mămica povesteşte cum, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ea şi tătic (la limita pedofiliei), a fost dragoste la prima vedere. Dau să mă emoţionez un pic, dar nu pot, pentru că o aud pe Luna cum bombăne, din capătul celălalt al canapelei – avem o canapea lungă:

– Ei, na! Eu nu cred în dragoste la prima vedere.

Uneori mi-e şi frică să o întreb de ce spune anumite lucruri. Mai discutăm peste vreo cinci ani, mai bine.

–––––-

Ascultam într-o zi la radio o melodie care ne plăcea, cântată de X, şi m-a luat gura pe dinainte:

– Luna, ştii că tati a cunoscut-o pe X, odată, demult, în tinereţile lor?

După cum mă aşteptam, s-a umplut de fericire, la gândul unui atât de mare eveniment:

– Şi au făcut un cântec împreună, sau ce?

Cred că eram un pic supărată pe taică-său în ziua aceea, deoarece am sfătuit-o să îl sune şi să îl întrebe personal. Adică ia să mai fie şi alţii încurcaţi de întrebările copilului ăsta! Noroc că tati era pe fază şi în dispoziţie glumeaţă, pentru că i-a răspuns imediat:

– Da, Luna, am făcut un cântec împreună. Doar că a fost unul scurt.

Asta ştiam şi eu, că fusese scurt. Mă gândesc cu teamă, însă, că la un moment dat va veni vremea să îi povestesc şi eu fiică-mii despre simfoniile mele. Şi să vezi atunci întrebări! 😉