THE party and THE tort

Fiică-mea a devenit conştientă de trecerea vremii pe la patru ani. Cam atunci a început să viseze cu ochii deschişi la ziua când va avea opt ani – nu ştiu de ce, dar opt ani i se părea vârsta supremă, copiii MARI aveau opt ani, iar ea de-abia aştepta să fie şi ea mare. Apoi au apărut şi alte astfel de praguri în viaţa ei. La cinci ani, ne-a promis că la şase va înceta să mai asculte varianta radiofonică a „Vrăjitorului din Oz” în absolut fiecare seară; ne exasperase cu fixaţia aceasta, dar e drept că dobândise un fel de reflex condiţionat şi adormea imediat cum se auzea prima replică a piesei – „Dorothy! Dorothy!” –  deci avea şi ea dreptate să persevereze, poate-poate într-o bună zi avea să afle şi urmarea poveştii. La şase ani a încercat să mă convingă să îi explic ce înseamnă „impotent”; trecusem pe stradă pe lângă un homeless care îşi gratulase un confrate cu acest epitet, iar eu m-am răstit la el să vorbească frumos de faţă cu un copil:

– Ai văzut cum l-am pus la punct?, m-am împăunat eu.

– Daaa! Dar ce a vrut să spună?

– Asta nu pot să-ţi explic acum, sunt lucruri pentru oameni mari. Tocmai de aceea i-am spus să tacă.

– Hai, încearcă, totuşi, poate înţeleg.

Atunci când şi-a dat seama că sunt de neînduplecat, Luna s-a resemnat:

– Bine… Mai discutăm la şapte ani, atunci.

Nu am mai discutat la şapte ani despre asta, dar nici uşor nu mi-a fost la vârsta aceea, la care întrebările despre lume şi viaţă veneau în valuri. Apoi a făcut opt ani, la care fiică-mea s-a făcut vizibil o domnişorică. Iar acum, când mai are puţin de tot şi împlineşte nouă, cea mai arzătoare dorinţă a ei pare să fie să aibă zece ani. Pentru că aşa a citit ea pe prospectul unei drone de jucărie, că e pentru copii mai mari de zece ani. Iar ea vrea o dronă.

Şi totuşi, există o anumită zi din an în care fiecare copil îşi doreşte să aibă fix vârsta pe care o are: ziua lui. Pentru că e ziua aceea în care primeşte cadouri, mănâncă prostii şi, cu puţin noroc, face şi o petrecere la un loc de joacă. Luna a avut puţin mai mult noroc, pentru că i-am făcut astfel de petreceri de mai multe ori până acum. Iar anul acesta îi vom face din nou, în acelaşi loc ca anul trecut: Fit Fun Kids.

Prima dată a fost acolo acum doi ani, la ziua unui coleg de-al ei, şi i-au plăcut la nebunie animatorii (băieţi) care le-au făcut copiilor demonstraţii de street- şi break-dance, Xbox-ul, jocurile pe echipe, saltelele…

Apoi la ziua altui coleg, la care s-a simţit la fel de bine şi după care ne-a declarat solemn că numai acolo vrea să-i facem şi ei ziua. Între timp, organizatorii şi-au schimbat sala, dar animatorii au rămas, aşa că ne-am dus după ei în noua locaţie şi tot bine a fost. Deşi saltele de sărit şi pereţi de escaladă nu mai erau, dar nici copiii nu mai erau atât de mici încât să aprecieze neapărat astfel de distracţii – au cântat, au dansat şi au participat cu multă bucurie la toate joculeţele pe care le-au organizat animatorii aceia neobosiţi. Ca şi unii dintre adulţi, de altfel. Nu spun cine, persoane importante 😉

Anul acesta i-am propus Lunei să căutăm un loc nou, dar a fost de neclintit în hotărârea ei de a petrece tot acolo. Deşi am dus-o să vadă şi alte săli asemănătoare (cele de la Jingle Joy). Şi deşi între timp a mai fost la câteva aniversări care i-au plăcut şi de la care s-ar fi putut inspira, cum a fost de exemplu la Divertiland, când copiii au avut la dispoziţie patru ore de participare la toate distracţiile de acolo (yupiiii!). Tot câteva ore de distracţie au avut şi la parcul de aventură din Herăstrău, cu căţărat prin copaci şi dat pe tiroliene, dar e drept că aceasta nu ar fi o idee potrivită pentru a o aniversare care are loc în luna decembrie. Iar la un moment dat, am crezut chiar că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior şi putem scăpa ieftin, atunci când am fost la ziua unui prieten de-al Lunei acasă la el, şi fiică-mea a zis că vrea şi ea la fel; fusese o petrecere-surpriză, organizată de părinţii lui, iar Lunei i-a plăcut la nebunie cum ne-am ascuns noi toţi într-o cameră întunecată şi, când a ajuns sărbătoritul acasă şi a aprins lumina, i-am strigat în cor „La mulţi ani!”, fix ca în filme. La întoarcerea acasă în acea seară, Luna mi-a spus:

– Mama, cred că cel mai bine îmi faceţi şi mie o petrecere-surpriză.

– Păi cum să mai fie surpriză, când tu ştii că noi vrem să îţi serbăm ziua?, am zâmbit eu.

– Mă prefac că nu ştiu.

Mda, probabil că nu ar fi fost o idee bună, totuşi. Şi oricum a renunţat repede la ea, pentru a reveni la marea ei iubire pentru Fit Fun Kids.

Odată ce am stabilit locul, am început să caut singurul lucru care mai lipsea din organizare: tortul. Zile întregi am salivat la pagini de prezentare web de cofetării mai mult sau mai puţin oficiale, care mai de care mai apetisantă, cu torturi mirobolante şi compoziţii despre care nici măcar nu auzisem. Şi tot zile întregi am încercat să găsesc un cofetar dintr-ăştia mult-lăudaţi în cercurile de mămici care să pretindă un preţ rezonabil. Ştiu, este multă muncă în spatele acelor construcţii, dar să ceri 120 de lei pe un kilogram de tort făcut în bucătăria ta mi se pare deosebit de deplasat. Sau poate că sunt eu mult mai săracă decât îmi dau seama. De altfel, am început să am cam des impresia că trăiesc într-un univers paralel cu al altora, cum ar fi atunci când văd pâine la 17 lei sau aud de salarii de parlamentari cu bac-ul luat pe pile. Dar să trecem peste. Important este că nici copilului nu i-au plăcut preţurile astea (nu ştiu când a devenit atât de raţională), aşa că m-a anunţat că nu mai vrea tort, ci tartă. Are ea o tartă preferată la cofetăria din cartier (Ina, face nişte preparate absolut delicioase, o recomand cu mare încredere), cu cremă de vanilie şi un morman de zmeură pe deasupra, pe care o capătă la ocazii. Iar cum acum este o ocazie… Am negociat din greu cu ea să facem un tort cu o compoziţie similară, să putem înfige măcar o lumânare în el la petrecere, în loc să punem pe masă câteva farfurii cu tarte plate. Deci vom avea un tort simplu, fără marţipane şi alte decoraţiuni, ca pentru un om mare.

Sau aproape. Pentru că totuşi un decor va avea: Luna i-a dat din timp o comandă fermă prietenei noastre care face minunăţii din FIMO, cu dimensiuni mici şi detalii precise. Anul trecut a primit de la Coca o figurină care o reprezenta pe ea cu labradorul de la Giurgiu, anul ăsta şi-a dorit Jack Russell-ul de la Bucureşti şi pisica mititică ce s-a aciuat de curând la biroul lui taică-său. Să vedem cum îi priponim printre zmeure…

Deci până la urmă pare că le-am aranjat, cumva, pe toate. Doar un mic necaz am mai păţit cu cadoul nostru, al părinţilor. Acum ceva timp, am încercat să aflu de la Luna ce îşi doreşte de ziua ei. Începuseră deja să-mi ceară sugestii şi părinţii copiilor invitaţi la petrecere, iar eu nu ştiam nici măcar ce cadou să-i luăm noi. Aşa că i-am spus-o direct:

– Zi-mi cam ce ţi-ai dori. Întreabă lumea.

– Păi mie mi-ar plăcea să fie surprize. Nu vă zic nimic.

– E mai greu aşa, să ştii… Nu am vrea să primeşti numai lucruri care nu îţi plac. În anii trecuţi, ne mai inspiram măcar din lista lui Moş Crăciun. Dacă acum nu ai mai făcut-o, nu mai ştiu ce îţi doreşti.

Pentru că, da, acest copil al nostru nu a mai pus pe frigider nicio listă cu dorinţe pentru Moş anul acesta.

– Dar am făcut-o!

Stupoare! Habar nu aveam.

– Şi unde e? Hai să o punem la poştă până nu e prea târziu!, am încercat eu timid o şmecherie.

– Nu. Pentru că anul ăsta nu vreau să o mai vedeţi voi. E între mine şi Moşu’.

Deci cam până aici ne-a fost cu Moş Crăciun, suspectez eu. Cât despre ziua ei, uraţi-ne succes să îi placă ce i-am luat până la urmă, după gustul nostru. Vă ţin la curent peste câteva zile dacă aşa va fi fost.

Anunțuri

Cadou pentru ziua lui

A existat o vreme când bărbatu-meu era centrul preocupărilor mele şi părea că şi eu al lui. Apoi am devenit părinţi şi s-a terminat. Pe vremea aceea, atunci când se apropia ziua lui, mă apuca o grijă teribilă: ce cadou să îi iau unui bărbat care are de toate? Pentru că pe atunci el era şi în plină perioadă prosperă din toate punctele de vedere (care şi ea s-a cam terminat între timp).

Şi uite-aşa se face că într-un an l-am dat pe mâinile unei alte femei (maseuză la un spa cu pietre, arome şi alte fiţe, nu vă gândiţi la prostii!), în altul i-am făcut rost de un tricou oficial semnat de toată echipa Steaua de pe atunci (via nevasta lui Ghionea, care era prietenă cu o nepoată de a doua… complicat), iar în alt an i-am dăruit un autograf de la Phil Collins, cântăreţul său preferat. Cu acesta din urmă a fost suprinzător de uşor: am scris un e-mail pe adresa de pe site-ul oficial al interpretului şi imediat mi-a răspuns asistenta lui personală cum că Phil e plecat un pic la New York, să lucreze la musicalul Tarzan, dar că să nu-mi fac griji, că face ea cumva să-mi parvină autograful până de ziua lui bărbatu-meu. Ca şi cum sunam acasă la un prieten şi îmi răspundea nevastă-sa că s-a dus să-şi ia ţigări de la colţ şi că mă sună el înapoi când se întoarce. Iar autograful a sosit într-adevăr în timp util pentru a deveni un cadou inspirat pentru o aniversare.

Mie nu îmi place în mod special artistul Phil Collins, dar sigur că îi recunosc însemnătatea în istoria muzicii. Iar după această „interacţiune” la distanţă a crescut în ochii mei ca om. Şi mi-a părut rău să aud că avea necazuri cu sănătatea, şi că a trebuit să se retragă de pe scenă, pentru că a fost lovit exact unde îl poate durea cel mai tare pe un baterist: nu-şi mai putea folosi mâinile. Din când în când, bărbatu-meu mă mai întreba dacă mai ştiu ceva despre el, la fel cum mai verificăm uneori ce mai face Michael Schumacher – alt mare erou modern lovit de un ghinion teribil şi nemeritat, aşa cum mai întodeauna este ghinionul. Şi mare i-a fost bucuria să afle că Phil Collins este din nou pe scenă în vara asta şi că ar fi posibil chiar să câştigăm bilete la concertele lui de la Paris, dacă participăm la un concurs Europa FM. În fine, dacă se reface la timp după căzătura de acum câteva zile (ghinionul continuă), care l-a făcut să îşi amâne concertele din Londra…

Aşa că m-am apucat de ascultat cu mare atenţie radioul şi de trimis SMS-uri la ei, doar-doar oi rezolva astfel, în mare avans, următorul cadou de ziua lui bărbatu-meu. Cea din iunie viitor, pentru că cea de anul ăsta de-abia a trecut. Păcat că nu s-a lansat mai devreme concursul radiofonic, poate că aş fi scăpat mai uşor cu grijile şi cheltuielile. Adică preţul câtorva SMS-uri versus prostioarele pe care i le-am luat şi care confirmă încă o dată principiul de netăgăduit că totul este relativ – şi mai ales mărimea:

V-am încurcat un pic, nu-i aşa? Hai să vă dau un element ajutător (cu precizarea că omu’ îşi exprimase dorinţa de a primi un Porsche adevărat de ziua lui, dar din păcate doar de un Trabant de jucărie am avut bani):

Mda, era o mini-kendamă, de fapt. Şi o super-tastatură de computer, ergonomico-bio-eco-şi-fantastico, în pachetul aparent uriaş, care a venit cu instrucţiuni de folosire doar în letonă, daneză şi alte câteva limbi de circulaţie restrânsă, ceea ce face de nefolosit unele butoane mai enigmatice ale respectivului device. Plus două cărţi SF care nu au părut să îl încânte, plus o „operă de artă” de la fiică-sa despre care o să vă povestesc altădată…

Ca să închei, mă gândesc că poate mă ajutaţi cu sugestii pentru următoarele ocazii, pentru că, iată, am tendinţa de a lua prostioare, din lipsă de inspiraţie. Deci voi ce cadouri le luaţi bărbaţilor voştri, maturi dar sensibili, de ziua lor, după mulţi-mulţi ani de convieţuire?

Când realul e mai frumos decât virtualul. Şi invers

În mod paradoxal, deşi am blog preponderent vesel, audienţele cele mai mari de-a lungul vremii le-am făcut cu articolele cele mai triste. Nu ştiu de ce oamenii preferă să plângă, în loc să râdă, să se revolte în loc să se bucure, să înveţe în urma unor lecţii explicit-dureroase în loc să extragă singuri morala potrivită dintr-o trăsnaie aparent haioasă.

La fel de paradoxal, traficul blogului scade constant atunci când găzduiesc pe el concursuri cu premii sau când public articolele mele cu recomandări de locuri şi evenimente. Ştiu, ştiu, sunt de obicei tare lungi articolele acelea, dar ştiu şi mulţi oameni care mi-au mulţumit după ce s-au ghidat după ele. Şi câştigătorii concursurilor au fost încântaţi de premiile primite (apropo, ultima norocoasă, cea care a câştigat biletele la Fantasmio Magic Show, mi-a scris că a fost super spectacolul, aşa că poate vă duceţi data viitoare).

Acestea fiind zise, vă anunţ că voi continua să scriu povestioare vesele din care fiecare e liber să înveţe (sau nu) ce vrea, că voi mai avea concursuri cu premii atunci când mi se va oferi ocazia de a oferi, la rândul meu, o bucurie altora şi că voi mai scrie recomandări sau critici de fiecare dată când mi se va părea util pentru cititori. Măcar câtă vreme nu am blog comercial şi îmi permit luxul de a fi complet obiectivă în cronicile mele, precum şi de a refuza ofertele de produse pentru concursuri care mie, personal, nu îmi plac (pentru că au fost şi dintr-astea câteva de-a lungul vremii…).

În această ordine de idei, azi o să vă prezint lucruşoarele teribil de drăguţe făcute de Coca, pe care am cunoscut-o în ultima vacanţă şcolară, la Giurgiu. Am citit despre ea la Laura Frunză (apropo, Laura, îţi mulţumesc pentru că ne-ai făcut, indirect, cunoştinţă, precum şi pentru lightbox-ul pe care mi l-ai dat şi pe care, după cum lesne poţi observa din poza de mai jos, tot nu ştiu să îl folosesc). Apoi am „agăţat-o” pe net ca să o întreb dacă ştie ceva evenimente de ieşit cu copiii în acea urbe adormită (nu ştia, apropo, oare când se trezeşte oraşul ăla??!!) şi, din vorbă-n vorbă, am invitat-o pe la noi împreună cu ursuleţii ei năzdrăvani. Şi ghiciţi cu ce a venit Coca (printre altele), aşa, de prima vizită:

figurine-coca

Am rămas fără cuvinte, în primul rând pentru că sunt mult mai frumoase medalioanele „pe viu” decât pe web, în al doilea rând pentru că a ştiut să ne facă o aşa surpriză, căutând poze cu fiică-mea şi cu mine pe Facebook, ca să ne modeleze cât mai apropiat de realitate, şi în al treilea rând, dar cel mai surprinzător, pentru că Luna tocmai visa, de puţină vreme, la un medalion dintr-acestea, cu capac, în interiorul căruia să poată păstra comori (îmi închipui că vrea să pună poze cu noi, părinţii ei, dar poate că mă înşel). A fost o coincidenţă care ne-a uimit şi ne-a bucurat în acelaşi timp.

Dar cel mai mult ne-a bucurat descoperirea unei familii foarte frumoase, cu care comunicarea a curs firesc şi plăcut încă din primele minute. Coca este nu numai o artistă talentată, dar şi un om cu suflet mare şi un pedagog cu multă experienţă, a cărui reuşită clară este vizibilă în cei doi băieţei ai ei – crescuţi exemplar, cum foarte rar mi se întâmplă să întâlnesc (până şi printre copiii bloggerilor de parenting, culmea!). Copiii noştri s-au jucat împreună cu orele, noi două am avut ce vorbi în tot acest timp, musafirii au revenit în vizită după o zi şi simt că acesta a fost doar începutul unei frumoase prietenii. Mai mult de atât, băieţelul cel mare i-a intrat instant la suflet Lunei, care l-a botezat tandru „Domnul Krantzi” (habar nu am de ce) şi care acum insistă să îşi serbeze apropiata zi de naştere la Giurgiu, numai pentru a se putea întâlni din nou.

Intraţi, deci, pe blogul lui Coca sau pe pagina de internet dedicată creaţiilor din fimo. Veţi găsi acolo obiecte minunate ieşite din cuptorul ei. Are şi concursuri generoase acum, înainte de Crăciun, când tot trebuie să căutăm cadouri pentru cei dragi – de ce să nu fie acestea nişte bijuterii ca cele primite de noi? Sau nişte figurine inspirate din cărţile şi filmele preferate ale copilului vostru? Sau chiar nişte figurine cu trăsăturile copilului vostru? Fiică-mii i s-au părut atât de apropiate de realitate feţele noastre, încât a fost foarte categorică cu mine, după ce ne-au plecat musafirii:

– Vezi? Aşa ar trebui să te tunzi! Uite ce bine-ţi stă cu bretonul într-o parte!, mi-a arătat ea cu degetul faţa mea de pe medalion.

Şi e posibil să aibă dreptate.

Moş Nicolae – before and after

Nu am multe amintiri din copilărie, nu ştiu de ce. Şi îmi pare rău. De exemplu, pot număra pe degetele de la o mână amintirile cu tata, care a plecat din lumea asta pe când aveam cincisprezece ani. În rest, mi-au rămas câteva poze alb-negru drept mărturie că am fost, odată, demult, împreună.

Nici măcar marile bucurii ale copilăriei  nu mi le amintesc. Nu cred că sărbătoream Crăciunul, pentru că nu am nici cea mai vagă imagine în minte, dar ştiu că veneau pe la noi Moş Nicolae şi Moş Gerilă (de Anul Nou). Cred că aşa arăta conţinutul cizmelor mele acum aproape 40 de ani:

mandarine

Şi cam aşa s-a pregătit fiică-mea de Moş Nicolae anul trecut:

mos-nicolae-2014

 

Toate încălţările au fost umplute peste noapte, de am avut rezerve de dulciuri până pe la Paşte.

Anul ăsta, însă, pe Luna o aşteaptă o noutate:

cadouri-mos-nicolae

Poate vă întrebaţi ce caută o nuieluşă printre dulciurile pregătite în secret pentru ea. Ei bine, în ultima vreme, Luna a noastră s-a aflat iar într-o perioadă de îndărjită împotrivire la orice spunem noi. Adică auzim mult prea des „Nu” sau „Ba da”, în funcţie de caz, spuse pe un ton nesuferit şi cu mâinile încrucişate pe piept. Ne sparge mult prea des timpanele cu chiote nemotivate de nimic şi se comportă ca un copil răsfăţat, cu tantrum-uri, pretenţii mari şi refuz sistematic al oricărei îndatoriri (cum ar fi, de exemplu, temele zilnice). Deci cred că îşi merită din plin nuieluşa şi sper să înţeleagă de ce a primit-o, din scrisoarea pe care, cică, i-a scris-o Moşul şi pe care am legat-o de nuieluşă:

scrisoare_mos-nicolae

Sunt curioasă dacă va funcţiona o astfel de „avertizare”. Mai ales că nu înţeleg şi pace de ce e nevoie de ea, în condiţiile în care Luna e un copil fără probleme existenţiale, crescut într-un mediu cald, calm şi îndestulat, cu care am vorbit mereu deschis şi sincer, ca şi cu un om mare. Am greşit undeva? Sau este doar o altă perioadă normală în formarea ei?

Poveste pentru adormit copiii

Ca să îndulcim emoţiile primei zile de grădiniţă, i-am propus fiică-mii să inaugurăm, în aceeaşi zi, lista de Crăciun. Am atârnat pe frigider, cu magnet, o foaie de hârtie ornamentată tematic, pe care am început să scriem cadourile pe care Luna le aştepta de la Moşu’. Iar în decembrie am pus hârtia în plic şi am trimis-o prin poştă în Laponia (sau cel puţin aşa crede Luna). Grădiniţa s-a dus anul trecut, şcoala luându-i locul, dar tradiţia a rămas. Iar copilul a devenit din ce în ce mai nerăbdător. Se pare că nu îi ajung trei luni să înşire acolo absolut toate jucăriile din reclamele TV plus încă pe atâtea tentaţii văzute prin magazine. De prin vară mă tot roagă să pun foaia aia pe frigider, să nu cumva să uite vreo minunăţie mult dorită, dar eu am rămas neînduplecată. Sunt o conservatoare, ce să-i faci!

Într-o seară de iulie, Lunei i-a venit ideea să mă ia prin învăluire, doar-doar mă va putea convinge să începem pregătirile de Crăciun. Deşi era foarte târziu şi îi picau ochişorii de somn, s-a apucat temeinic de desenat. În plus, ar fi făcut orice numai să nu se culce, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul întregii vacanţe de vară, în ciuda rugăminţilor, insistenţelor şi chiar a şantajurilor noastre. Când a terminat, mi-a adus creaţia întru admirat:cracun-20425I-am lăudat culorile, punerea în pagină şi atenţia la detalii, pentru că s-a gândit să pună o legenda explicativă (cine-ar fi ghicit fără ajutor că e vorba de „ste-a”, „prad” şi „floar-e”?). Pe „AnDreea” nu am recunoscut-o, dar s-a dovedit a fi un personaj fictiv. Iar cu „Crăcun” ştiam unde bate, numai „20.425” nu înţelegeam ce înseamnă:

– Anul, normal!, mi-a răspuns ea degajată.

– Adică Crăciunul de peste… 18.000 de ani?

– Ceee?!, s-a uitat ea nedumerită pe propriul desen. Asta scrie aici?

– Mai precis, 18.410 ani, am calculat eu nemiloasă.

– Aşa mult?….

Am văzut-o brusc obosită. Planul ei de bătut apropo-uri cum că se apropie Crăciunul eşuase lamentabil, cu zeci de mii de ani:

– Ok, ok, mă duc să mă culc. M-ai impresionat prea tare.

Şi s-a dus. Deci soluţia pentru a-i culca pe micii îndărătnici ar fi să îi impresionezi până la epuizare. Îmi trebuie şi mie o listă cu idei de epatat copiii, pe care să le pun practică începând de duminică, când vom fi nevoiţi să revenim la un program decent de somn. Pentru că luni e o zi specială: începe clasa întâi şi, mai ales, inaugurăm lista de Crăciun. 2015, bineînţeles.