Cadou pentru ziua lui

A existat o vreme când bărbatu-meu era centrul preocupărilor mele şi părea că şi eu al lui. Apoi am devenit părinţi şi s-a terminat. Pe vremea aceea, atunci când se apropia ziua lui, mă apuca o grijă teribilă: ce cadou să îi iau unui bărbat care are de toate? Pentru că pe atunci el era şi în plină perioadă prosperă din toate punctele de vedere (care şi ea s-a cam terminat între timp).

Şi uite-aşa se face că într-un an l-am dat pe mâinile unei alte femei (maseuză la un spa cu pietre, arome şi alte fiţe, nu vă gândiţi la prostii!), în altul i-am făcut rost de un tricou oficial semnat de toată echipa Steaua de pe atunci (via nevasta lui Ghionea, care era prietenă cu o nepoată de a doua… complicat), iar în alt an i-am dăruit un autograf de la Phil Collins, cântăreţul său preferat. Cu acesta din urmă a fost suprinzător de uşor: am scris un e-mail pe adresa de pe site-ul oficial al interpretului şi imediat mi-a răspuns asistenta lui personală cum că Phil e plecat un pic la New York, să lucreze la musicalul Tarzan, dar că să nu-mi fac griji, că face ea cumva să-mi parvină autograful până de ziua lui bărbatu-meu. Ca şi cum sunam acasă la un prieten şi îmi răspundea nevastă-sa că s-a dus să-şi ia ţigări de la colţ şi că mă sună el înapoi când se întoarce. Iar autograful a sosit într-adevăr în timp util pentru a deveni un cadou inspirat pentru o aniversare.

Mie nu îmi place în mod special artistul Phil Collins, dar sigur că îi recunosc însemnătatea în istoria muzicii. Iar după această „interacţiune” la distanţă a crescut în ochii mei ca om. Şi mi-a părut rău să aud că avea necazuri cu sănătatea, şi că a trebuit să se retragă de pe scenă, pentru că a fost lovit exact unde îl poate durea cel mai tare pe un baterist: nu-şi mai putea folosi mâinile. Din când în când, bărbatu-meu mă mai întreba dacă mai ştiu ceva despre el, la fel cum mai verificăm uneori ce mai face Michael Schumacher – alt mare erou modern lovit de un ghinion teribil şi nemeritat, aşa cum mai întodeauna este ghinionul. Şi mare i-a fost bucuria să afle că Phil Collins este din nou pe scenă în vara asta şi că ar fi posibil chiar să câştigăm bilete la concertele lui de la Paris, dacă participăm la un concurs Europa FM. În fine, dacă se reface la timp după căzătura de acum câteva zile (ghinionul continuă), care l-a făcut să îşi amâne concertele din Londra…

Aşa că m-am apucat de ascultat cu mare atenţie radioul şi de trimis SMS-uri la ei, doar-doar oi rezolva astfel, în mare avans, următorul cadou de ziua lui bărbatu-meu. Cea din iunie viitor, pentru că cea de anul ăsta de-abia a trecut. Păcat că nu s-a lansat mai devreme concursul radiofonic, poate că aş fi scăpat mai uşor cu grijile şi cheltuielile. Adică preţul câtorva SMS-uri versus prostioarele pe care i le-am luat şi care confirmă încă o dată principiul de netăgăduit că totul este relativ – şi mai ales mărimea:

V-am încurcat un pic, nu-i aşa? Hai să vă dau un element ajutător (cu precizarea că omu’ îşi exprimase dorinţa de a primi un Porsche adevărat de ziua lui, dar din păcate doar de un Trabant de jucărie am avut bani):

Mda, era o mini-kendamă, de fapt. Şi o super-tastatură de computer, ergonomico-bio-eco-şi-fantastico, în pachetul aparent uriaş, care a venit cu instrucţiuni de folosire doar în letonă, daneză şi alte câteva limbi de circulaţie restrânsă, ceea ce face de nefolosit unele butoane mai enigmatice ale respectivului device. Plus două cărţi SF care nu au părut să îl încânte, plus o „operă de artă” de la fiică-sa despre care o să vă povestesc altădată…

Ca să închei, mă gândesc că poate mă ajutaţi cu sugestii pentru următoarele ocazii, pentru că, iată, am tendinţa de a lua prostioare, din lipsă de inspiraţie. Deci voi ce cadouri le luaţi bărbaţilor voştri, maturi dar sensibili, de ziua lor, după mulţi-mulţi ani de convieţuire?

Când realul e mai frumos decât virtualul. Şi invers

În mod paradoxal, deşi am blog preponderent vesel, audienţele cele mai mari de-a lungul vremii le-am făcut cu articolele cele mai triste. Nu ştiu de ce oamenii preferă să plângă, în loc să râdă, să se revolte în loc să se bucure, să înveţe în urma unor lecţii explicit-dureroase în loc să extragă singuri morala potrivită dintr-o trăsnaie aparent haioasă.

La fel de paradoxal, traficul blogului scade constant atunci când găzduiesc pe el concursuri cu premii sau când public articolele mele cu recomandări de locuri şi evenimente. Ştiu, ştiu, sunt de obicei tare lungi articolele acelea, dar ştiu şi mulţi oameni care mi-au mulţumit după ce s-au ghidat după ele. Şi câştigătorii concursurilor au fost încântaţi de premiile primite (apropo, ultima norocoasă, cea care a câştigat biletele la Fantasmio Magic Show, mi-a scris că a fost super spectacolul, aşa că poate vă duceţi data viitoare).

Acestea fiind zise, vă anunţ că voi continua să scriu povestioare vesele din care fiecare e liber să înveţe (sau nu) ce vrea, că voi mai avea concursuri cu premii atunci când mi se va oferi ocazia de a oferi, la rândul meu, o bucurie altora şi că voi mai scrie recomandări sau critici de fiecare dată când mi se va părea util pentru cititori. Măcar câtă vreme nu am blog comercial şi îmi permit luxul de a fi complet obiectivă în cronicile mele, precum şi de a refuza ofertele de produse pentru concursuri care mie, personal, nu îmi plac (pentru că au fost şi dintr-astea câteva de-a lungul vremii…).

În această ordine de idei, azi o să vă prezint lucruşoarele teribil de drăguţe făcute de Coca, pe care am cunoscut-o în ultima vacanţă şcolară, la Giurgiu. Am citit despre ea la Laura Frunză (apropo, Laura, îţi mulţumesc pentru că ne-ai făcut, indirect, cunoştinţă, precum şi pentru lightbox-ul pe care mi l-ai dat şi pe care, după cum lesne poţi observa din poza de mai jos, tot nu ştiu să îl folosesc). Apoi am „agăţat-o” pe net ca să o întreb dacă ştie ceva evenimente de ieşit cu copiii în acea urbe adormită (nu ştia, apropo, oare când se trezeşte oraşul ăla??!!) şi, din vorbă-n vorbă, am invitat-o pe la noi împreună cu ursuleţii ei năzdrăvani. Şi ghiciţi cu ce a venit Coca (printre altele), aşa, de prima vizită:

figurine-coca

Am rămas fără cuvinte, în primul rând pentru că sunt mult mai frumoase medalioanele „pe viu” decât pe web, în al doilea rând pentru că a ştiut să ne facă o aşa surpriză, căutând poze cu fiică-mea şi cu mine pe Facebook, ca să ne modeleze cât mai apropiat de realitate, şi în al treilea rând, dar cel mai surprinzător, pentru că Luna tocmai visa, de puţină vreme, la un medalion dintr-acestea, cu capac, în interiorul căruia să poată păstra comori (îmi închipui că vrea să pună poze cu noi, părinţii ei, dar poate că mă înşel). A fost o coincidenţă care ne-a uimit şi ne-a bucurat în acelaşi timp.

Dar cel mai mult ne-a bucurat descoperirea unei familii foarte frumoase, cu care comunicarea a curs firesc şi plăcut încă din primele minute. Coca este nu numai o artistă talentată, dar şi un om cu suflet mare şi un pedagog cu multă experienţă, a cărui reuşită clară este vizibilă în cei doi băieţei ai ei – crescuţi exemplar, cum foarte rar mi se întâmplă să întâlnesc (până şi printre copiii bloggerilor de parenting, culmea!). Copiii noştri s-au jucat împreună cu orele, noi două am avut ce vorbi în tot acest timp, musafirii au revenit în vizită după o zi şi simt că acesta a fost doar începutul unei frumoase prietenii. Mai mult de atât, băieţelul cel mare i-a intrat instant la suflet Lunei, care l-a botezat tandru „Domnul Krantzi” (habar nu am de ce) şi care acum insistă să îşi serbeze apropiata zi de naştere la Giurgiu, numai pentru a se putea întâlni din nou.

Intraţi, deci, pe blogul lui Coca sau pe pagina de internet dedicată creaţiilor din fimo. Veţi găsi acolo obiecte minunate ieşite din cuptorul ei. Are şi concursuri generoase acum, înainte de Crăciun, când tot trebuie să căutăm cadouri pentru cei dragi – de ce să nu fie acestea nişte bijuterii ca cele primite de noi? Sau nişte figurine inspirate din cărţile şi filmele preferate ale copilului vostru? Sau chiar nişte figurine cu trăsăturile copilului vostru? Fiică-mii i s-au părut atât de apropiate de realitate feţele noastre, încât a fost foarte categorică cu mine, după ce ne-au plecat musafirii:

– Vezi? Aşa ar trebui să te tunzi! Uite ce bine-ţi stă cu bretonul într-o parte!, mi-a arătat ea cu degetul faţa mea de pe medalion.

Şi e posibil să aibă dreptate.

Moş Nicolae – before and after

Nu am multe amintiri din copilărie, nu ştiu de ce. Şi îmi pare rău. De exemplu, pot număra pe degetele de la o mână amintirile cu tata, care a plecat din lumea asta pe când aveam cincisprezece ani. În rest, mi-au rămas câteva poze alb-negru drept mărturie că am fost, odată, demult, împreună.

Nici măcar marile bucurii ale copilăriei  nu mi le amintesc. Nu cred că sărbătoream Crăciunul, pentru că nu am nici cea mai vagă imagine în minte, dar ştiu că veneau pe la noi Moş Nicolae şi Moş Gerilă (de Anul Nou). Cred că aşa arăta conţinutul cizmelor mele acum aproape 40 de ani:

mandarine

Şi cam aşa s-a pregătit fiică-mea de Moş Nicolae anul trecut:

mos-nicolae-2014

 

Toate încălţările au fost umplute peste noapte, de am avut rezerve de dulciuri până pe la Paşte.

Anul ăsta, însă, pe Luna o aşteaptă o noutate:

cadouri-mos-nicolae

Poate vă întrebaţi ce caută o nuieluşă printre dulciurile pregătite în secret pentru ea. Ei bine, în ultima vreme, Luna a noastră s-a aflat iar într-o perioadă de îndărjită împotrivire la orice spunem noi. Adică auzim mult prea des „Nu” sau „Ba da”, în funcţie de caz, spuse pe un ton nesuferit şi cu mâinile încrucişate pe piept. Ne sparge mult prea des timpanele cu chiote nemotivate de nimic şi se comportă ca un copil răsfăţat, cu tantrum-uri, pretenţii mari şi refuz sistematic al oricărei îndatoriri (cum ar fi, de exemplu, temele zilnice). Deci cred că îşi merită din plin nuieluşa şi sper să înţeleagă de ce a primit-o, din scrisoarea pe care, cică, i-a scris-o Moşul şi pe care am legat-o de nuieluşă:

scrisoare_mos-nicolae

Sunt curioasă dacă va funcţiona o astfel de „avertizare”. Mai ales că nu înţeleg şi pace de ce e nevoie de ea, în condiţiile în care Luna e un copil fără probleme existenţiale, crescut într-un mediu cald, calm şi îndestulat, cu care am vorbit mereu deschis şi sincer, ca şi cu un om mare. Am greşit undeva? Sau este doar o altă perioadă normală în formarea ei?

Poveste pentru adormit copiii

Ca să îndulcim emoţiile primei zile de grădiniţă, i-am propus fiică-mii să inaugurăm, în aceeaşi zi, lista de Crăciun. Am atârnat pe frigider, cu magnet, o foaie de hârtie ornamentată tematic, pe care am început să scriem cadourile pe care Luna le aştepta de la Moşu’. Iar în decembrie am pus hârtia în plic şi am trimis-o prin poştă în Laponia (sau cel puţin aşa crede Luna). Grădiniţa s-a dus anul trecut, şcoala luându-i locul, dar tradiţia a rămas. Iar copilul a devenit din ce în ce mai nerăbdător. Se pare că nu îi ajung trei luni să înşire acolo absolut toate jucăriile din reclamele TV plus încă pe atâtea tentaţii văzute prin magazine. De prin vară mă tot roagă să pun foaia aia pe frigider, să nu cumva să uite vreo minunăţie mult dorită, dar eu am rămas neînduplecată. Sunt o conservatoare, ce să-i faci!

Într-o seară de iulie, Lunei i-a venit ideea să mă ia prin învăluire, doar-doar mă va putea convinge să începem pregătirile de Crăciun. Deşi era foarte târziu şi îi picau ochişorii de somn, s-a apucat temeinic de desenat. În plus, ar fi făcut orice numai să nu se culce, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul întregii vacanţe de vară, în ciuda rugăminţilor, insistenţelor şi chiar a şantajurilor noastre. Când a terminat, mi-a adus creaţia întru admirat:cracun-20425I-am lăudat culorile, punerea în pagină şi atenţia la detalii, pentru că s-a gândit să pună o legenda explicativă (cine-ar fi ghicit fără ajutor că e vorba de „ste-a”, „prad” şi „floar-e”?). Pe „AnDreea” nu am recunoscut-o, dar s-a dovedit a fi un personaj fictiv. Iar cu „Crăcun” ştiam unde bate, numai „20.425” nu înţelegeam ce înseamnă:

– Anul, normal!, mi-a răspuns ea degajată.

– Adică Crăciunul de peste… 18.000 de ani?

– Ceee?!, s-a uitat ea nedumerită pe propriul desen. Asta scrie aici?

– Mai precis, 18.410 ani, am calculat eu nemiloasă.

– Aşa mult?….

Am văzut-o brusc obosită. Planul ei de bătut apropo-uri cum că se apropie Crăciunul eşuase lamentabil, cu zeci de mii de ani:

– Ok, ok, mă duc să mă culc. M-ai impresionat prea tare.

Şi s-a dus. Deci soluţia pentru a-i culca pe micii îndărătnici ar fi să îi impresionezi până la epuizare. Îmi trebuie şi mie o listă cu idei de epatat copiii, pe care să le pun practică începând de duminică, când vom fi nevoiţi să revenim la un program decent de somn. Pentru că luni e o zi specială: începe clasa întâi şi, mai ales, inaugurăm lista de Crăciun. 2015, bineînţeles.