Vine o vreme pentru toate

Fiică-mea nu a mers deloc de-a buşilea. Se apropia prima ei aniversare, şi ea nu dădea niciun semn că ar intenţiona să meargă. Eram îngrijoraţi din cauza asta. Apoi a trecut prima ei aniversare, şi… nimic. Apoi într-o zi, după câteva săptămâni, s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a mers. Atât de tare i-a plăcut, încât de atunci nu i-a mai trebuit cărucior.

Pe la şapte ani, deşi ştia, fiică-mii nu îi plăcea să citească. Îmi aduceam aminte cum, la vârsta ei, eu devoram cărticele şi eram conştientă de cât de bine mi-a prins, cât de mult mi-a deschis mintea această pasiune a mea pentru lectură, pe care am păstrat-o toată viaţa. Eram tristă din cauză că Luna nu făcea la fel. Apoi s-a împrietenit cu o fetiţă care numai când dormea nu citea, aşa că a început şi ea să citească. Acum termină o carte la câteva zile şi ni le povesteşte pe toate cu mare entuziasm, ca şi cum le-ar trăi personal. E clar că îi place.

În fiecare vară, de când avea şase luni, am fost cu Luna la mare. Mereu alături de ea, mereu cu ea în braţe atunci când ne-o cerea, mereu arătându-i cât de bine te simţi în apă (taică-său, doar, pentru că eu nu mă simt bine în apă, fiind anxioasă…). Am dus-o la o groază de piscine, care mai de care mai prietenoasă cu copiii – nimic: Luna nu voia şi pace să înoate, doar cu colac plus aripioare pe mâini, ca să se simtă în siguranţă. La aproape opt ani, am înscris-o la opţionalul de înot de la şcoală. Câteva luni de zile a continuat să înoate cu mare teamă şi exclusiv cu aripioare. Apoi au schimbat instructorul şi fiică-mea a renunţat brusc la orice ajutor. Acum înoată cot la cot cu taică-său în piscine pentru oameni mari.

Atunci când am scos rotiţele ajutătoare de la bicicleta de copil, pe la 4-5 ani, parcă, Luna a refuzat să mai urce pe bicicletă. Am încercat cu cerul şi cu pământul să o convingem să încerce, măcar, să îşi ţină şi aşa echilibrul pe ea. Rugăminţi, insistenţe, ironii, ameninţări, promisiuni generoase – nimic nu a funcţionat. La opt ani şi jumătate, am ieşit într-o seară în parc cu nişte prieteni. Fiică-mea s-a urcat pe bicicleta unuia dintre copiii lor, tatăl acestora i-a dat câteva indicaţii despre cum să stea în şa, şi dusă a fost. Nu a mai putut s-o dea nimeni jos de pe bicicletă în seara aceea. La scurtă vreme, i-am cumpărat şi noi una, şi acum face concursuri de viteză şi off-road prin parc.

Ce vreau să spun e că există o vreme pentru toate. Desigur, nu poţi aştepta ca toate lucrurile să se întâmple de la sine, uneori trebuie să le ajuţi să se întâmple. Creezi condiţii, oferi posibilităţi, dai sugestii. Dar văd atât de mulţi părinţi grăbiţi să… orice, pentru copiii lor, deşi e clar că aceştia pur şi simplu nu sunt pregătiţi. Şi de aici curg frustrările pentru ambele părţi: părinţii sunt nemulţumiţi de progeniturile lor de parcă şi-ar fi ratat deja viaţa dacă la trei ani nu activează în echipa participantă la campionatul mondial de dans acrobatic, de exemplu, iar copiii se cred incapabili de a-şi face părinţii fericiţi, deşi ei sunt doar mult prea mici pentru asta. Sigur că există şi copii-minune pe lume, copii care la doi ani bat step, care la trei extrag în minte rădăcina pătrată a unui număr cu cinci cifre sau care la cinci ani compun simfonii. Dar aceştia sunt doar excepţii, întâmplări ale vieţii, extrem de rare şi care nu trebuie în niciun caz să pună o presiune de model pe copiii obişnuiţi. Copiii absolut normali, copiii noştri, au nevoie doar de iubire şi atât pentru a-şi pregăti aripile de zbor.

Drept încheiere, vă las cu filmuleţul de mai jos, făcut în septembrie 2016, la un festival pentru căţei numit Hamfest. Ne-am dus cu Babe a noastră doar de curiozitate, dar odată ajunse acolo, Luna a vrut şi să participe la o probă de concurs cu ea – câinele era băgat într-un ţarc cu tentaţii şi trebuia să vină la chemarea stăpânului, aflat de partea cealaltă a ţarcului, fără să se abată din drum. Fiică-mea a ieşit pe locul cinci, dacă îmi aduc bine aminte, dar a urcat pe scena improvizată pentru premiere cu nemăsurată mândrie, de parcă ar fi câştigat locul întâi. Era ceva reuşit în întregime de ea, la nici opt ani,  într-o lume a adulţilor, iar asta îi mărea satisfacţia.

Însă cel mai mult m-a mirat la acel festival disponibilitatea ei de a i se lua interviu televizat. Ni se mai întâmplase de câteva ori să ne nimerim în situaţii publice în care să fie invitată să vorbească în faţa camerei, şi refuzase de fiecare dată. Ea doar pare un copil lipsit de orice timiditate, pentru că zâmbeşte deschis şi vorbeşte mult, dar realitatea este fix pe dos. În plus, cu numai câteva zile înainte refuzase invitaţia de a filma un material despre o carte, tot la Digi 24. Iar acum doar a întrebat-o o reporteră, total necunoscută, dacă vrea să îi vorbească despre căţelul ei, şi ea a fost imediat de acord. Pentru că acum s-a simţit ea pregătită. Şi pentru că, desigur, căţeii sunt marea ei iubire. Or atunci când iubeşti ceva, faci orice, inclusiv să îţi depăşeşti temerile şi să vorbeşti în faţa unei camere de luat vederi. Chiar dacă îţi frângi mâinile de emoţie în timpul interviului. Şi chiar dacă spui lucruri complet pe alături şi lipsite de orice interes pentru telespectatori, cum ar fi faptul că în familia noastră se mănâncă paste în fiecare luni seară. Important este că ai avut curajul să încerci ceva nou, în ritmul tău şi cu posibilităţile tale. Şi cu părinţii alături, evident.

(filmul original se află aici, la minutul 17:55)

Reclame

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?

Dragobetele de după Valentin

Am niscai mici emoţii referitoare la ziua de azi. Şi nu, nu este vorba de mine, că sunt prea bătrână şi fidelă pentru fluturaşi în stomac şi cine elaborate, ci despre fiică-mea. Îl mai ţineţi minte pe colegul ei din clasa zero, cel care s-a ridicat din senin de la masa de prânz, la şcoală, şi a declamat că o iubeşte (printre altele)? Ei bine, aseară mi-a povestit Luna, moartă de râs, cum bietul băiat şi-a vărsat farfuria cu ciorbă mergând cu ochii la ea. Iar asta se întâmpla ieri, o zi banală, fără nicio semnificaţie romantică, deci mă întreb ce necaz i se mai poate întâmpla astăzi, când o ştim cu toţii că este, din nou, o zi dedicată iubirii. Mai ales că Luna se încăpăţânează să îi respingă nemilos orice încercare de apropiere bietului băieţel. Gurile rele mi-au spus chiar că i-a fi refuzat o cerere în căsătorie, adresată fiică-mii de către (prea) tânărul domn în tabăra de luna trecută:

– Hai, măi!, i-ar fi răspuns ea. De ce să mă alegi tocmai pe mine, când ai atâtea femei în jur?

Şi ar fi arătat larg, cu mâna, spre gaşca de fetiţe cu media de vârstă de aprox. 7 ani, aflate în acel moment în pensiunea de la Predeal.

Chiar mă miră această împietrire a sufletului domnişoarei mele, care, după cum probabil că ştiţi, a avut mereu idile înflăcărate cu diverşi colegi şi prieteni, începând încă din primul an de grădiniţă. De la o vreme încoace, nicio fâstâceală, nicio îmbujorare, nicio căldură în voce atunci când îmi vorbeşte despre cercul ei de prieteni. Nicio inimioară cadou în luna asta dedicată iubirii, nimic. De fapt, o inimioară tot a ţinut ea să dea cadou cuiva de Sf. Valentin: învăţătoarei ei. Dar cred că asta nu se pune. La fel cum, în seara aceleiaşi zile festive, s-a îmbrăcat frumos, şi-a luat câinele în poală şi m-a rugat:

– Mama, ne faci şi nouă o poză? Că uite ce bine ne stă împreună, şi azi e Sf. Valentin, şi alea, alea… ştii tu…

I-am aruncat o privire pe care o credeam clară în semnificaţii: „Pe bune, Luna??!! Cu un câine??!!”. Iar ea mi-a replicat atotştiitoare:

– Da, da, mama, ştiu, nu-ţi face griji… Suntem amândouă fete. Dar asta nu contează, dacă eu o iubesc pe Babe. Fă-ne poza aia, te rog!

Şi le-am făcut-o. Cine sunt eu să mă împotrivesc iubirii dintre un om şi un câine, chiar dacă sunt de acelaşi sex?

luna-babe-de-sf-valentin

Discuţii de maşină, episodul 2.346.597

– Mama, dupa ce moare Babe vreau să aleg eu ce câine să luăm.

Sunt la volan, iar fiică-mea e în spate, alături de căţeluşă. Avem drum lung, iar cu Babe asta a noastră e poveste şi mai lungă. După ce ani de zile am avut doi bichonei frumoşi foc, cu care m-am înţeles excelent şi care nu au avut nicio problemă serioasă de sănătate, în afară de inerentele sâcâieli ale bătrâneţii, m-am pricopsit cu un căţel cu care rareori am avut respiro de veterinar. Adică i s-au întâmplat mai mereu diverse necazuri ce trebuiau rezolvate, inevitabil, la doctori. De pe la un an au început alergiile, cărora nu le-am putut da de cap, în ciuda nenumăratelor controale, analize şi tratamente, aşa că au fost etichetate sub numele ăla de îl dau doctorii atunci când habar nu au despre ce e vorba (dermatita atopică) şi m-am resemnat să îi dau de mâncare doar bobiţe de regim. Ea, săraca, nu s-a resemnat niciodată, fiind un căţel mâncăcios de felul ei. Apoi au apărut complicaţiile, operaţiile, complicaţiile la operaţii etc. etc. etc. Merită un articol dedicat acest câine şi sper să i-l pot oferi într-o zi. Până atunci, mai adaug doar că acum are aproape zece ani, este încă prostuţă ca un pui, a devenit obeză şi se scarpină cam încontinuu.
Totuşi, faptul că fiică-mea se gândeşte la moartea lui Babe nu are absolut nicio legătură cu necazurile şi enervările pe care ni le produce zilnic, ci doar cu dorinţa ei aprinsă de a poseda un chihuahua – dorinţă pe care i-am explicat că şi-o va îndeplini abia atunci când va fi la casa ei, nu la casa mea. Am şi eu limite în ceea ce priveşte pasiunea pentru căţei. Totul până la o chestie ŞI mai urâtă decât Jack Russell-ul nostru, pe care să o feresc în permanenţă când calc pe jos sau când vreau să mă aşez pe canapea, şi care să latre isteric la absolut orice mişcă în raza ei vizuală! Aşa că îi reiterez Lunei hotărârea mea de a NU avea chihuahua în viitorul apropiat:
– Oricum, Babe mai are nişte ani de trăit, în mod normal, îi spun eu. E urât să te gândeşti de pe acum la moartea ei…

Luna pare să înţeleagă. Tace o vreme. Apoi:
– Ai văzut reclama aia cu ce poţi să faci cu 2.000 lei? Cică îţi poţi lua un câine. Şi arată un Ozzy în reclamă!

Se referă la buldogii francezi – altă rasă adorabil de urâtă, care ne place mult dar nu o să ne luăm niciodată (aţi auzit vreun buldog din ăsta sforăind?). Avem doi vecini buldogi, aproape identici, şi pe amândoi îi cheamă Ozzy, aşa că acum, după părerea noastră, îi cheamă pe toţi Ozzy.
– Înseamnă că era un câine cu pedigree, îmi dau eu cu părerea.
– Nu era.
– De unde ştii? Preţul ăsta e mare pentru un câine, eu cred că era cu pedigree.
– Nu e mare. Eu am văzut la petshop şi chihuahua cu 2.000 de lei.

Aha, a reuşit, cumva, să ajungă şi aici.
– Păi da, pentru că acolo se vând câini cu pedigree.
– Ba nici ăia nu aveau!
– De unde ştii?
– Ştiu!

E atât de sigură pe ea încât mă străfulgeră un gând:
– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „pedigree”?
– Nu.
– Şi atunci, de unde ştii că acei câini nu au??!!
– Din instinct!

Na! Mai zi ceva dacă poţi!
Nu am mai zis nimic, deci. Nici ea. Pentru câteva secunde. După care o aud din nou:
– Mama, dar Babe este mulatră? Că are petele astea mai negre, aşa…

Luna-si-Babe