Atelierul cu cărţi şi căţei

Am plănuit atelierul despre cărţi şi căţei pe acelaşi tipic cu cel despre pisici: citim ceva cu căţei, discutăm un pic despre ce am citit, apoi ne uităm la un colaj de poze cu căţei celebri din literatură şi filme, după care facem un joc tematic, iar la sfârşit… ei bine, la sfârşit urma să primim vizita unor musafiri cu totul şi cu totul speciali – câţiva câini utilitari, din aceia dresaţi ca să salveze vieţile altora. Părea simplu, dar în realitate s-a dovedit a fi de-a dreptul complicat. În primul rând, pentru că mi-a fost greu să găsesc nişte texte literare cu sau despre căţei care să se potrivească momentului. De unde aveam impresia că e plină literatura română, cel puţin, cu scrieri tematice, m-am trezit că singura poezie pe care aş putea-o citi cu nişte copii şi fară să mă bufnească lacrimile este „Zdreanţă”. Deci am pus semn la „Zdreanţă”, în cartea cu poezii despre Tudor Arghezi. Apoi mi-am amintit de una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit eu vreodată: „Tombuctu” a lui Paul Auster.

În zadar am căutat, însă, în paginile ei, vreun fragment care să poată fi rupt de acolo şi să fie citibil cu copiii. Romanul povesteşte odiseea domnului Osache – căţelul unui vagabond poet care moare şi pe care acesta visează să îl poată reîntâlni vreodată în raiul lui personal, un loc despre care îi vorbise mereu şi pe care îl botezase Tombuctu. Singurul lucru pe care l-am reuşit cu această ocazie (a răsfoirii cărţii) a fost să plâng iar, când i-am recitit sfârşitul, aproape la fel de tare ca acum 15 ani, când l-am citit prima dată. Vă jur că este o carte uriaşă, genul acela după care te simţi şi sfâşiat de trist, dar şi mult mai om decât conştientizai înainte. Deci nu o ocoliţi dacă o vedeţi vreodată. Eu am citit-o în versiunea aceasta epuizată, de la Polirom, dar ştiu că a mai fost editată şi de alţii.

M-am reorientat cu căutările spre Jack London. La urma urmei, cărţile lui de început, „Chemarea străbunilor” şi „Colţ Alb”, sunt cele care au inspirat toate romanele ulterioare care povestesc vieţi aventuroase de căţei. Dar nici în paginile lor nu am găsit fragmente scurte şi memorabile, pe care să le pot selecţiona pentru lectură.

Şi atunci am deschis o altă carte pe acelaşi calapod din biblioteca mea: „Viaţă de câine”, de Peter Mayle. Şi nu am mai închis-o decât după ce am citit-o pe toată. E drept, cam pe repede înainte, dar suficient de atent încât să selectez din ea vreo zece pasaje demne de a fi citite la atelier. Pentru cine nu îl cunoaşte pe Mayle, acesta a fost un englez stabilit în Franţa, care a scris o groază de cărţi pline de un umor minunat (englezesc, of course) la adresa francezilor. Dacă nu aţi citit măcar una din seria începută cu „Un an în Provence”, cred că aţi ratat ocazia de a râde copios pentru câteva ore.

În „Viaţă de câine”, tot francezii sunt cam ironizaţi, dar de data asta nu din perspectiva unui om (englez), ci din cea a unui câine. Care trece şi el printr-o groază de aventuri înainte de a se titulariza pe postul de câinele casei într-o familie de oameni mai răsăriţi la minte decât provincialii francezi din jurul lor. Nu este o carte pentru copii, dar m-am gândit că până şi un copil ar putea râde la întâmplările din ea, alături de părinţii care asistă la atelierele noastre şi care se pot plictisi uneori de discuţiile noastre.

Ca de exemplu, această povestire a câinelui nostru, care este un pui de câine de vânătoare total lipsit de această vocaţie şi care este scos pentru prima dată la o partidă de vânătoare, ca să înveţe cum se face:

„M-am trezit dat afară din maşină, tras de ceafă, şi mi se ordonă să fug în pădure. Ceilalţi câini păreau că ştiu ce fac, aşa că m-am luat şi eu după ei. Ne-am lipit nasul de pământ şi am alergat atenţi, urmărind parcă ceva, urmaţi în ariergardă de întreaga divizie armată. Făceau destulă gălăgie ca să sperie orice fiinţă care nu era surdă de-a binelea, iar orice pasăre cu ceva minte (cum ar fi un fazan, de exemplu) şi-ar fi luat zborul spre a se aşeza liniştită pe acoperişul de la gendarmerie cu mult înaintea sosirii lor.

Oricât ai vrea, nu poţi să spui ce are de gând un iepure. Unul dintre câini se opri brusc şi adoptă postura pe care ai prilejul să o vezi ocazional în tablourile şcolii rustice – capul împingând în faţă, gâtul, spinarea şi coada în linie dreaptă, una din labele din faţă ridicate de parcă patrupedul tocmai ar fi călcat în ceva. Cred că termenul tehnic este aret. în fine, m-am dus şi eu până acolo să văd ce se întâmplă şi, când acolo, un iepuraş se ghemuise sub un tufiş, tremurând ca o piftie, evident pierdut, neştiind dacă să facă pe mortul, să ridice o batistuţâ albă în semn că se predă sau să o ia la goană.

Trupele din urma noastră fremătară agitate, aruncară dintr-o dată diverse instrucţiuni, pe care eu însă le-am ignorat. Era totuşi primul iepure pe care-l vedeam şi voiam să îl studiez mai de-aproape. Îmi aduc aminte că, în timp ce mă aruncam după el, mă gândeam la un prânz îndestulător, dar cred că iepuraşul mi-a ghicit gândurile. A ţâşnit printre picioarele mele şi brusc m-am trezit în mijlocul celui de-Al Treilea Război Mondial. Trebuie să înţelegeţi că nu mai intrasem în luptă până atunci, aşadar, nu eram deloc pregătit pentru groaznica hărmălaie făcută de puştile care s-au descărcat deasupra capului meu. Nici nu vă imaginaţi ce şoc a fost, aşa că nici măcar nu caut scuze pentru acţiunile mele. Instinctul a preluat comanda şi m-am ferit din calea focului mai iute decât iepurele. Dacă mă gândesc mai bine, cred că l-am şi întrecut, alergând în viteză spre un loc mai sigur, în dubiţă.”

Sau ca acest fragment care are, e drept, ca şi restul cărţii, o exprimare uşor pretenţioasă şi câţiva termeni mai savanţi, dar care compensează prin subiect. Pentru că e despre pârţuri – subiect de un interes suprem şi absolut pentru toţii copiii mai mici pe care îi cunosc eu:

„Să tragi vânturi este considerat un obicei foarte prost, iar la această categorie trebuie să spun că labradorul excelează. Din păcate, odată ce ţi-ai câştigat reputaţia în domeniu, este foarte greu să mai fi tratat altfel decât cu o suspiciune reflexă, de multe ori pe nedrept. Îmi aduc aminte cum într-o seară de iarnă, când lemnele trosneau voioase în cămin şi prietenii se adunaseră în jurul mesei, iar noi, câinii, ne vedeam de ale noastre în veselia generală, starea de bine a fost întinată de o adevărată torpilă, probabil rezultatul consumării unei cantităţi imense de brânză. Ne-a fost imposibil să ignorăm incidentul, iar conversaţia s-a întrerupt brusc, în timp ce toată lumea căuta să identifice vinovatul. Acum, se întâmplă că eu mă găseam foarte aproape de persoana cu pricina – un domn mărunţel şi extrem de iritat, ziarist – dar credeţi că şi-a recunoscut vina? Sigur că nu. Cu siguranţa exersată care vine, sunt convins, din multe asemenea scăpări anterioare, mărunţelul a făcut semn cu paharul de vin în direcţia labradorului şi a zis exact aşa: „Domnule poliţist, vă rog, arestaţi acest câine!“. Săracul, a fost imediat expulzat afară, victimă a propriei reputaţii.”

Sau întâmplarea cu instalatorul. Sau ziua ploioasă în care căţelul s-a gândit că ar fi frumos din partea lui să urce în patul stăpânilor. Sau prima lui întâlnire cu o pisică, rea ca mai toate pisicile şi deosebit de obeză. În fine, v-aţi făcut o idee. E o carte tocmai bună de înseninat o zi mai complicată. Doar că, la fel ca şi la atelierul anterior, cu pisici, nici măcar nu am apucat să o deschid. Iar de data aceasta, nu sunt doar eu de vină…

Au fost mai mulţi copii mici la acest atelier. Deşi era recomandat pentru 6-10 ani, ca toate din serie, pentru că activităţile pregătite necesită să ştii, cel puţin, să citeşti. Presupun că au fost aduşi de părinţi ca să vadă căţeii invitaţi la sfârşit. Ceea ce nu e un lucru rău. Şi este un spaţiu public acea bibliotecă, e drept. Dar nu văd absolut niciun motiv pentru care ai veni acolo cu un copil de un an jumate sau doi sau trei, care evident nici nu înţelege ce se vorbeşte, darămite să citească ceva, şi pe care să l-ai lăsa să tragă după el o jucărie din lemn cu roţi prin mijlocul unui grup care încearcă să poarte o discuţie. Iar când, în sfârşit, îşi fac apariţia căţeii mult-aşteptaţi, copilul acela evident că se sperie de ei şi începe să plângă, iar tu, mama „zen”, îl laşi să o facă şi pe-aia, pentru că, nu-i aşa, vrei să îţi înveţi copilul cu de toate, cât mai de mic posibil.

Dar să trecem peste asta. Tematica următorului atelier sunt broaştele, care nu îmi plac deloc în realitate, aşa că nu vom avea invitate în carne şi oase, ca să mai existe vreo atracţie pentru copii mici. Doar lecturi şi jocuri de cuvinte pentru 6-10 ani 😉

Per total, mie mi s-a părut că a ieşit iar o seară foarte frumoasă acolo. Copiii participanţi au fost de milioane, entuziaşti şi isteţi, ca de obicei. Câinii celor de la Câini de salvare C.C.U. au fost adorabili (intenţionez să scriu un material separat despre ei şi despre dresorii lor, e o poveste tare frumoasă la baza acestei asociaţii de voluntari inimoşi).

În această fotografie, de exemplu, se află Tara, o căţeluşă care a fost luată de pe stradă şi dresată să salveze vieţi de oameni – poate chiar viaţa celor care au abandonat-o pe când era mică, cine ştie. Pentru că aceste animale sunt infinit mai bune decât oamenii, de fapt, şi ne dau deseori lecţii pe care mulţi dintre noi alegem să nici nu le vedem:

Alte fotografii de la eveniment, aici.

Am învăţat şi eu ceva nou cu această ocazie, cot la cot cu copiii, de la şeful asociaţiei, şi anume că, atunci când întâlneşti un câine cu intenţii agresive, e bine să bagi mâinile în buzunarele de la spate şi să iei cel mai nonşalant aer cu putinţă, încercând să nu îl priveşti deloc în ochi spre acesta. Sper să nu am ocazia să verific dacă aşa este, dar nu se ştie niciodată când prinde bine un astfel de sfat.

Şi încă o parte bună pentru mine a acestui atelier a fost că Luna a îndrăznit, în sfârşit, să îmbrace un tricou pe care l-a primit cadou de ziua ei în decembrie. 2017. Mda. O prietenă ne-a făcut atunci o surpriză foarte frumoasă: a luat de pe pagina noastră de Facebook un fel de manifest pro-căţei pe care îl scrisese Luna şi i-a comandat un tricou pictat manual, cu acel text (desenatoarea chiar s-a străduit să imite şi scrisul fiică-mii) şi un desen minunat, pe care i l-a făcut cadou de ziua ei. Iar Luna nu a vrut să îl îmbrace niciodată, de teamă să nu îl strice.

Însă acum, la acest atelier, i-am spus că ori îl pune pe ea, ori nu vine cu mine. Şi l-a pus, desigur. Pentru că nu putea risca să rămână acasă, ea care se pregăteşte conştiincios alături de mine pentru astfel de ocazii: mă ajută cu materialele, îşi aduce şi ea cărţile tematice la bibliotecă, să le arate celorlalţi copii, stă mereu alături de mine, gata să sară la orice nevoie, iar la sfârşit le împarte tuturor semnele de carte făcute drept amintire. Ce mai, am asistentă de nădejde!

Iar ultima parte bună pe care o văd eu la aceste ateliere – şi care este, de fapt, cea mai importantă – e că după fiecare dintre ele copiii împrumută cărţi din bibliotecă. Ba chiar se fac şi abonamente noi în astfel de ocazii, îmi aduc aminte că la primul atelier au fost trei copii care s-au abonat pe loc. Pentru că tocmai în scopul de a îi împrieteni pe copii cu cărţile se fac toate aceste acţiuni într-o bibliotecă, şi nu într-un parc sau într-o cofetărie, să zicem. S-ar putea să primeşti un refuz dacă îi pui copilului tău o carte în mână şi îi spui sec: „Citeşte!”. Dar dacă îl aduci într-un mediu atât de prietenos şi de colorat cum este acea bibliotecă, alături de mulţi copii şi adulţi care găsesc bucurie în paginile unor cărţi, cel mai probabil copilul tău va cere singur să citească şi el o carte la plecare. Cel puţin 😉

Reclame

Perle FB 16

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Ianuarie 2017 (continuare)

Luna îl învaţă pe taică-său cum să facă înmulţirea cu 9 ajutându-se de degete. La telefon.

– Tata, fii atent, că te învăţ o super-chestie!

– Bineee, se aude din receptor, resemnată, vocea tatălui.

– Bine! Fii atent! Ai zece degete?

Evident (şi din fericire), s-au auzit hohote de râs de ambele părţi ale telefonului.

– Bine, bine, nu asta am vrut să spun, se corectează Luna, uşor agasată că nu s-a făcut bine înţeleasă. Adică ai zece degete LA ÎNDEMÂNǍ?

Eh, aşa da! 😉

––––––––––

– Mama, mama, ai văzut ce frumos era îmbrăcat căţeluşul ăla? Două haine avea!

– Nu l-am văzut. Ce câine era?

– Ca Babe a noastră, numai că nu era Jack Russell. Dar avea şi el pete, numai că negre. Şi era mai mare. Şi era îmbrăcat cu haină din alea de marinari, cum ne plac nouă, numai că dungile erau negre. Şi erau de câine (!!??). Şi pe deasupra avea… zici că era haină din aia de mi-a făcut ruda mea două.

– Vestele tricotate de sora bunicii tale?

– Numai că vestele mele sunt verde şi galbenă, iar câinele avea una roşie. Şi mult mai scurtă. Şi era şi încălţat. Avea adidaşi roşii cu şireturi albe.

– Numai că…?

– Ce?

– Nu urmează un „numai că”?

– De ce ar urma?

– Ziceam şi eu aşa…

 

Februarie 2017 (continuare)

Teme la engleză. Opt ani şi-un pic. Are de completat un rebus unde rezolvarea este o imagine cu un băieţel care mănâncă un hamburger. Doar că în rebus sunt numai 6 spaţii: B____R.

– Habar nu am, dă Luna din umeri.

– Nu cred! Ai mâncat de atâtea ori, mă mir eu.

– Păi nu intră „hamburger” aici… Aaa, stai, că ştiu! E burger!

– Aşa este, bravo!

Mă mănâncă să îi mai ţin o lecţie de etimologie, deşi ştiu bine că nu îi place:

– Ştii… „hamburger” vine de la numele oraşului Hamburg din Germania, unde se spune că era specific tipul ăsta de sandviş, dar americanii l-au înţeles altfel. L-au americanizat. Şi l-au împărţit în două cuvinte: „ham” şi „burger”. Adică „burger” e sandvişul şi „ham” este…

– Să nu spui că mâncăm câine!, sare ea cât colo, oripilată.

Nu i-am spus. I-am povestit despre şuncă. Dar am îndoieli că a reţinut…

 

Martie 2017 (continuare)

Drum de întors de la şcoală. Fiică-mea, opt ani jumate, clasa a treia:

– Şi la ora de română am făcut… bla, bla… şi la matematică… bla, bla… şi în pauza mare…

Ascultatul ăsta doar pe jumătate se numeşte „mecanism de coping” în termeni de specialitate, adică ceva ce te ajută să scapi cu viaţă unor relatări infinite. Părinţii de copii vorbăreţi ştiu despre ce e vorba.

– … şi apoi X a zis… bla, bla… şi lui Y i-a căzut iarba pe jos… şi…

– Stop! Ce-ai zis?

Pentru că detectorul matern de pericol funcţionează chiar şi simultan cu mecanismele de coping. Iarbă??!!

– Că lui Y i-a căzut iarba pe jos?, se miră copilul că ceva atât de banal mi-a putut atrage mie atenţia.

– Da. Despre ce fel de iarbă e vorba?

– Iarbă! Avea un pliculeţ la el şi i-a scăpat pe jos, mare scofală!

Pliculeţ??!! Cu iarbă??!! Dacă mă lasă picioarele şi mă scurg pe jos în următoarele două secunde e doar din cauză că tot sângele mi s-a urcat la cap.

– Ce ai, mama? Iarbă din aia de plastic, pentru decoraţiuni de primăvară… La ce te gândeai?

Să-mi fie ruşine la ce mă gândeam eu!! 😀

 

Mai 2017 (continuare)

Mama, ştii cum trebuie să faci dacă nu ai lumină peste noapte şi ţi-e frică să dormi în întuneric? E simplu: ţi-o imaginezi! (Luna, 8 ani)

––––––––

– Mama, eu cred că ţie, de fapt, nu că nu îţi place sucul Tedi cu zmeură, ci că ai făcut o asociere greşită cândva. Adică, de exemplu, ai văzut odată un film în care un om bea ceva dezgustător, apoi s-a dat imediat reclama la Tedi şi gata, acum crezi că sucul ăla e rău.

Aşa-mi trebuie dacă îi explic unui copil de opt ani cum e cu asocierile subliminale, marketingul şi advertisingul. Acu’ sunt nevoită să beau sucul ăsta pe care l-a început ea, dar nu i-a plăcut şi mi l-a pasat mie.

––––––-

– Mama, te rog să te aşezi pe fotoliu să-ţi arăt ceva.

– Ce?

– Am făcut eu ceva special, cât te-am aşteptat să ieşi de la doctor.

– Ce?

– Mai ţii minte că aseară mi-ai spus o poveste de groază pe fotoliul ăla? Ei bine, acum am şi eu ceva tot cam aşa pentru tine. Fii atentă, că e cu impact emoţional! Ta-dam!

E foarte mândră de faptul că, din plictiseală, a învăţat să aplice efecte de photoshop. Acum umblă după câine prin casă, să îi arate o poză de-a lui fosforescentă:

– Ia uită-te, Babe, tu eşti aici! Nu, nu fugi, că nu arăţi chiar atât de rău!

–––––––––––-

– Mama, adu-mi şi mie te rog aparatul dentar din portbagaj.

– Ce naiba caută în portbagaj??!!

– Păi l-am scos la şcoală când m-am jucat, şi l-am pus în ghiozdan, iar tu ai pus ghiozdanul…

– Of, de câte ori te-am rugat să nu îl mai arunci aiurea prin ghiozdan? Acum iar trebuie să cotrobăi peste tot!

– Nu, nu, am avut grijă şi l-am pus frumos. E în pantoful din buzunarul din faţă. 🙂

–––––––––

– Mama, ştii cum îţi spune colega mea X?

– Cum?, întreb eu relaxată.

Sunt atât de obişnuită să mi se pocească numele în fel şi chip, de la „Alinuţa” la „Luminiţa”, cu trecere prin „Albinuţa”, încât nu mă aştept la vreo mare surpriză din partea prietenei Lunei.

– „Mă-ta”.

Şi totuşi. 🙂

Vine o vreme pentru toate

Fiică-mea nu a mers deloc de-a buşilea. Se apropia prima ei aniversare, şi ea nu dădea niciun semn că ar intenţiona să meargă. Eram îngrijoraţi din cauza asta. Apoi a trecut prima ei aniversare, şi… nimic. Apoi într-o zi, după câteva săptămâni, s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a mers. Atât de tare i-a plăcut, încât de atunci nu i-a mai trebuit cărucior.

Pe la şapte ani, deşi ştia, fiică-mii nu îi plăcea să citească. Îmi aduceam aminte cum, la vârsta ei, eu devoram cărticele şi eram conştientă de cât de bine mi-a prins, cât de mult mi-a deschis mintea această pasiune a mea pentru lectură, pe care am păstrat-o toată viaţa. Eram tristă din cauză că Luna nu făcea la fel. Apoi s-a împrietenit cu o fetiţă care numai când dormea nu citea, aşa că a început şi ea să citească. Acum termină o carte la câteva zile şi ni le povesteşte pe toate cu mare entuziasm, ca şi cum le-ar trăi personal. E clar că îi place.

În fiecare vară, de când avea şase luni, am fost cu Luna la mare. Mereu alături de ea, mereu cu ea în braţe atunci când ne-o cerea, mereu arătându-i cât de bine te simţi în apă (taică-său, doar, pentru că eu nu mă simt bine în apă, fiind anxioasă…). Am dus-o la o groază de piscine, care mai de care mai prietenoasă cu copiii – nimic: Luna nu voia şi pace să înoate, doar cu colac plus aripioare pe mâini, ca să se simtă în siguranţă. La aproape opt ani, am înscris-o la opţionalul de înot de la şcoală. Câteva luni de zile a continuat să înoate cu mare teamă şi exclusiv cu aripioare. Apoi au schimbat instructorul şi fiică-mea a renunţat brusc la orice ajutor. Acum înoată cot la cot cu taică-său în piscine pentru oameni mari.

Atunci când am scos rotiţele ajutătoare de la bicicleta de copil, pe la 4-5 ani, parcă, Luna a refuzat să mai urce pe bicicletă. Am încercat cu cerul şi cu pământul să o convingem să încerce, măcar, să îşi ţină şi aşa echilibrul pe ea. Rugăminţi, insistenţe, ironii, ameninţări, promisiuni generoase – nimic nu a funcţionat. La opt ani şi jumătate, am ieşit într-o seară în parc cu nişte prieteni. Fiică-mea s-a urcat pe bicicleta unuia dintre copiii lor, tatăl acestora i-a dat câteva indicaţii despre cum să stea în şa, şi dusă a fost. Nu a mai putut s-o dea nimeni jos de pe bicicletă în seara aceea. La scurtă vreme, i-am cumpărat şi noi una, şi acum face concursuri de viteză şi off-road prin parc.

Ce vreau să spun e că există o vreme pentru toate. Desigur, nu poţi aştepta ca toate lucrurile să se întâmple de la sine, uneori trebuie să le ajuţi să se întâmple. Creezi condiţii, oferi posibilităţi, dai sugestii. Dar văd atât de mulţi părinţi grăbiţi să… orice, pentru copiii lor, deşi e clar că aceştia pur şi simplu nu sunt pregătiţi. Şi de aici curg frustrările pentru ambele părţi: părinţii sunt nemulţumiţi de progeniturile lor de parcă şi-ar fi ratat deja viaţa dacă la trei ani nu activează în echipa participantă la campionatul mondial de dans acrobatic, de exemplu, iar copiii se cred incapabili de a-şi face părinţii fericiţi, deşi ei sunt doar mult prea mici pentru asta. Sigur că există şi copii-minune pe lume, copii care la doi ani bat step, care la trei extrag în minte rădăcina pătrată a unui număr cu cinci cifre sau care la cinci ani compun simfonii. Dar aceştia sunt doar excepţii, întâmplări ale vieţii, extrem de rare şi care nu trebuie în niciun caz să pună o presiune de model pe copiii obişnuiţi. Copiii absolut normali, copiii noştri, au nevoie doar de iubire şi atât pentru a-şi pregăti aripile de zbor.

Drept încheiere, vă las cu filmuleţul de mai jos, făcut în septembrie 2016, la un festival pentru căţei numit Hamfest. Ne-am dus cu Babe a noastră doar de curiozitate, dar odată ajunse acolo, Luna a vrut şi să participe la o probă de concurs cu ea – câinele era băgat într-un ţarc cu tentaţii şi trebuia să vină la chemarea stăpânului, aflat de partea cealaltă a ţarcului, fără să se abată din drum. Fiică-mea a ieşit pe locul cinci, dacă îmi aduc bine aminte, dar a urcat pe scena improvizată pentru premiere cu nemăsurată mândrie, de parcă ar fi câştigat locul întâi. Era ceva reuşit în întregime de ea, la nici opt ani,  într-o lume a adulţilor, iar asta îi mărea satisfacţia.

Însă cel mai mult m-a mirat la acel festival disponibilitatea ei de a i se lua interviu televizat. Ni se mai întâmplase de câteva ori să ne nimerim în situaţii publice în care să fie invitată să vorbească în faţa camerei, şi refuzase de fiecare dată. Ea doar pare un copil lipsit de orice timiditate, pentru că zâmbeşte deschis şi vorbeşte mult, dar realitatea este fix pe dos. În plus, cu numai câteva zile înainte refuzase invitaţia de a filma un material despre o carte, tot la Digi 24. Iar acum doar a întrebat-o o reporteră, total necunoscută, dacă vrea să îi vorbească despre căţelul ei, şi ea a fost imediat de acord. Pentru că acum s-a simţit ea pregătită. Şi pentru că, desigur, căţeii sunt marea ei iubire. Or atunci când iubeşti ceva, faci orice, inclusiv să îţi depăşeşti temerile şi să vorbeşti în faţa unei camere de luat vederi. Chiar dacă îţi frângi mâinile de emoţie în timpul interviului. Şi chiar dacă spui lucruri complet pe alături şi lipsite de orice interes pentru telespectatori, cum ar fi faptul că în familia noastră se mănâncă paste în fiecare luni seară. Important este că ai avut curajul să încerci ceva nou, în ritmul tău şi cu posibilităţile tale. Şi cu părinţii alături, evident.

(filmul original se află aici, la minutul 17:55)

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?