S-au terminat alegerile, dar greul abia începe

Acum ceva vreme, îi povesteam supărată unui prieten francez despre cât de nocivă a ajuns şcoala românească.

– Sursa răului din societate, spuneam eu, asta este: educaţia. Atâta vreme cât nu o să reformăm şcoala, să nu ne aşteptăm să se schimbe ceva în bine în societate

Apoi, în timp ce vorbeam, îmi aduceam aminte şi de dezastrul din sănătate, despre cum murim cu zile prin spitale, cum ne pleacă medicii tineri, iar cei bătrâni ne spoliază, despre bătrânii fără bani pentru medicamente…

– Mda, poate că situaţia din sănătate este cea mai rea dintre toate, şi ar trebui să intervenim acolo cu prioritate, mă răzgândeam eu.

Iar francezul mă asculta liniştit, să îmi vărs năduful, după care îmi răspundea:

– Ştii cum se vede din afară, de fapt, ţara voastră? Care ni se pare nouă cel mai mare rău? Faptul că justiţia voastră este coruptă. Puteţi cumpăra verdicte, puteţi schimba legi, puteţi să nu respectaţi Constituţia. Aici trebuie stârpit răul, din temelie.

Mi-am adus aminte de discuţia aceasta adineaori, atunci când l-am văzut pe Adrian Năstase (fost preşedinte PSD şi condamnat penal cu executare) vorbind la Antena 3 despre Liviu Dragnea (actual preşedinte PSD şi condamnat penal cu suspendare):

”Alegătorii au hotărât că Dragnea este nevinovat și că el trebuie să conducă programul de guvernare care să schimbe situația actuală”.

Deci justiţia este eludată cu nonşalanţă, a devenit opţională şi superfluă, nu mai este nevoie de magistraţi, anchete, avocaţi. Alegătorii sunt cei care hotărăsc. Ei:

peisaj-cu-alegatori

În curând, nici legile nu vor mai fi neapărat necesare, pentru că noii aleşi vor avea grijă să le schimbe, dacă respectarea lor li se pare dificilă. Dl. Năstase spunea de dimineaţă că nu e nicio problemă că acum există în lege prevederea care nu permite persoanelor condamnate penal să facă parte din Guvern, ea poate fi schimbată, pentru a ţine pasul cu vremurile:

”Orice lege poate fi modificată. Putem introduce în lege ca premierul să aibă mustață. Este important să nu mergem înapoi în timp”.

Ba eu chiar mi-aş dori să putem da timpul înapoi acum. Să am încă o dată şansa de a vota, pentru prima oară liber, în 1990. Şi să nu mai fac greşeala pe care am făcut-o atunci. Eu şi cu majoritatea bietului popor român.

Sursa citatelor, aici. Sursa fotografiei, aici.

Publicitate

Ne mişcăm şi noi mai cu talent în campania asta?

Mâine se termină cea mai penibilă campanie electorală pe care am văzut-o eu. Cu un ochi deschis pe jumătate, doar, pentru că aveam treburi mai importante de făcut decât să mă uit la competiţia dintre o politiciană falsă până în vârful unghiuţelor şi un impostor periculos faţă de care răposatu’ Vadim Tudor putea părea domnişoară de pension. Deşi sondajele sunt teribile, sper să triumfe, totuşi, raţiunea în alegerile de mâine şi să auzim, în următorii patru ani, sintagma „preşedinta Statelor Unite”. Pentru că altfel…

În fine, după ce ne liniştim, deci, cu americanii, mă gândesc că e momentul să ne apucăm şi la noi acasă de o campanie mai palpitantă. Fiindcă cea actuală lâncezeşte atât de tare, încât până şi copilu’ s-a autosesizat şi a venit cu propuneri:

Ce ziceţi, are perspective de şef de campanie electorală?

Barbie Says: „Du-te şi semnează!”

Prin primăvară, ne-am întâlnit la uşa blocului cu un vecin mai tinerel. Ne-am salutat politicos şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.

– Cred că se duce la întâlnire vecinul nostru, i-am zâmbit eu conspirativ fiică-mii.

– De ce crezi asta?

– Nu simţi ce dâră de parfum a lăsat după el?, m-am mirat eu că nu a comentat nimic despre mirosul (încântător, spre norocul nostru) care umpluse liftul şi holul blocului. Sigur s-a pregătit pentru o gagică.

– Eu nu cred, m-a contrazis Luna cu un aer serios. Dacă s-ar fi dus la întâlnire s-ar fi îmbrăcat mai frumos.

Am încercat să rememorez întâlnirea. Spre marea mea surpriză, am şi reuşit. Omu’ era în blugi şi tricou verde-militar, mulat pe o lipsă cvasi-totală de muşchi. Dar era ok, după părerea mea. Iar critica fiică-mii era cu atât mai bizară cu cât venea din partea unei puştoaice de şapte ani purtând următoarele: şalvari de pânză negri cu inimioare din sclipici de toate culorile, bluză gri cu buline roz, bascheţi bleumarin şi şapcă bleu cu Elsa. Cu cozorocul la ceafă.

– Mie mi se părea în regulă, i-am adus şi ei la cunoştinţă. Unde ai mai văzut tu băieţi îmbrăcaţi frumos pe stradă? Că eu nu am mai văzut de mult!

– Zău?!, m-a ironizat ea superior. De Nicuşor Dan îţi mai aduci aminte? Ǎăăă?…

Aici trebuie să recunosc că avea şi copilul dreptatea lui. Fuseserăm de curând la un cort electoral, să semnăm pentru alegerile locale şi ne întalniserăm cu candidatul nostru, Dan, care era îmbrăcat în costum. Un amărât de costum cam strâmtuţ şi probabil şi demodat – nu mai ştiu ce e la modă acum, dar mă îndoiesc că se poartă albastrul ăla de fostă uniformă şcolară comunistă. De fete. Mă mir că Dan a ajuns un etalon de vitejie şi design vestimentar pentru copilul meu. Pentru că impresia ei când l-a cunoscut n-a fost teribilă-teribilă.

Plecaserăm de la întâlnire convenind conspirativ că nu are pic de charismă candidatul nostru, deci, mai mult decât probabil, nici prea mari şanse să câştige bătălia pentru primăria capitalei. Îl sunase pe taică-său de pe drumul de înoarcere şi îi povestise, cu un aer foarte important, cum a dat mâna cu el şi am discutat un pic despre matematica din şcoli (ei, da! – că nici cu mine nu-mi e ruşine când trebuie să vorbesc în public, bat câmpii cu o graţie…):

– E bleguţ rău, nu e prea bun de primar, dar noi tot îl votăm, îi spusese ea lui taică-său atunci.

– De ce îl votaţi?

– Păi ştii că sunt oameni răi, care vor să construiască blocuri în parcuri, să ne ia pomii care ne dau aer. Sau unii care dărâmă case frumoase. Ei bine, aici INTERVINE el!

Nici dacă vorbea despre Superman nu cred că ar fi avut atâta respect în intonaţie! Şi m-am bucurat să o aud că înţelesese motivul pentru care îl votam pe Dan: pentru că el chiar a luptat pentru oraşul ăsta.

Luna a venit cu mine la vot, s-a interesat de rezultate şi a părut chiar un pic afectată că pierduserăm. Din nou.

– Mama, tu cu cine ai votat data trecută?

– Tot cu Nicuşor Dan.

– A concurat şi atunci?! Şi eu de ce nu am ştiut?!, mi-a cerut ea socoteală.

– Într-un fel, ai ştiut. Aveai trei ani jumate şi tu ai pus ştampila pe numele lui, doar că nu mai ţii minte.

S-a liniştit. E mulţumită să ştie că îşi face datoria civică: reciclează conştiincios, strânge în punguţă producţiile câinelui nostru de pe stradă şi, iată, nu ratează nicio votare, conştient sau nu.

Revenind la Nicuşor Dan, deşi nu a câştigat alegerile, nu pot spune că l-am votat degeaba: acum este consilier la primăria Bucureşti şi, din această poziţie, ştiu că se poate opune prostiei, exceselor şi intereselor personale ale celorlalţi – oamenii partidelor mari. Ştiu că şi vorbăreaţa aceea de Clotilde Armand are tăria pentru a se lua în piept cu impostorii; Luna o place, m-a întrebat dacă şi-a rezolvat problema cu furtul de la vot, la mult timp după ce societatea civilă uitase complet incidentul. Mai ştiu şi că un alt consilier de-al USB, atunci când a greşit (votând pentru un coleg absent din sală), şi-a dat demisia, tocmai pentru a nu semăna cu cei pe care încercăm să îi îndepărtăm din sistem: ai greşit – e omeneşte, dar trebuie să plăteşti. Şi de aceea sper ca Dan şi partidul său să reuşească să intre în Parlament. Chiar şi fără charismă, figuri cunoscute, program clar, fonduri şi tot ce i-ar mai trebui unui partid important. Măcar să fie buturuga mică a corectitudinii, care să răstoarne carul mare al nesimţirii fără de margini a impostorilor ce ne conduc de prea multă vreme!

Din păcate, cu tot sprijinul voluntar al multor oameni din online şi din stradă, USR strânge cu greu semnăturile necesare pentru înscrierea în cursa electorală. Pragul e pus foarte sus, tocmai de către cei care nu vor să lase din gheare ciolanul puterii: e nevoie de 200.000 de semnături, iar USR are abia vreo două treimi din ele. Eu, una, am semnat pentru ei şi le mulţumesc şi prietenelor care au făcut la fel. Două. Două prietene au semnat pe formularul pe care l-am tot purtat în geantă în ultimele săptămâni şi pe care l-am dus la cortul de la Tineretului alaltăieri. E drept că nu sunt deloc genul care să ceară ceva, deci nu am insistat pe lângă nimeni să semneze. Dar am fost tare tristă că nu am reuşit mai mult. Mai ales că am avut parte de sprijinul şi încurajarea fiică-mii pe încă de la începutul „campaniei”:

– Da’ de ce umbli cu hârtia aia după tine, mama? Trebuie să îl votăm iar pe Nicuşor Dan?

Îi sclipeau ochişorii, de cât de tare îi place la vot! I-am explicat pentru ce e nevoie de de semnături, apoi am adăugat:

– Probabil că e iar degeaba, ca de obicei…

– Nu fi negativistă! Nu se ştie niciodată ce va fi, trebuie să speri!

– Mă, de unde ştii tu cuvinte dintr-astea? „Negativistă”!, m-am mirat eu râzând.

– De la Barbie!

Păi dacă a zis Barbie aşa… hai să sperăm că vom reuşi să ne mobilizăm la strâns de semnături! Şi să căutăm chiar azi corturile USR prin oraşele noastre, ca să semnăm. Nu de alta, dar e mare păcat pentru generaţia asta de cetăţeni mititei, corecţi, implicaţi şi inspiraţi motivaţional de Barbie şi de Yoda, să nu încercăm să le lăsăm o ţară un pic mai curată, din toate punctele de vedere. Acum, cât încă nu este (mult) prea târziu.

Multe evenimente de primăvară în Bucureşti, haideţi cu noi prin oraş!

De multă vreme nu mai cred în prognozele meteo. Având mai mereu o sursă de ştiri, radio sau tv, ca fundal sonor pentru activităţile mele zilnice, pot afirma cu mare siguranţă că vremea a devenit atât de imprevizibilă încât meteorologii nu mai au cum să o prezică cu acurateţe, nici măcar de azi pe azi. Iar ultima lor tendinţă este de a exagera cu pesimismul, colorând cât mai închis codurile acelea de avertizare, pentru orice eventualitate – dacă vine potopul, să nu zică nimeni că ei nu şi-au făcut datoria, dacă nu vine potopul, nu ne mai pasă că ei s-au înşelat. Ceea ce nu e chiar adevărat. Când mizezi pe starea vremii pentru a organiza sau participa la un eveniment în aer liber, acea prognoză devine extrem de importantă. Mai ales acum, la mijlocul primăverii, când nu-ţi ajunge timpul pentru a bifa toate manifestările culturale, artistice şi sportive pe care ţi le oferă Bucureştiul. Pentru că urmează cea mai bogată în evenimente perioadă a anului, aprilie-mai, în care ar fi bine să ştim din timp cum va fi vremea (sau din vreme cum va fi timpul), ca să ne organizăm programele.

De aceea, dacă sunteţi în căutare de cât mai multe modalităţi de petrecere a timpului liber şi de a le oferi copiilor activităţi cât mai variate (şi gratuite, dacă se poate), am două sfaturi pentru voi: 1. abonaţi-vă la două, trei newsletter-uri de evenimente şi 2. cumpăraţi mantale de ploaie subţirele, pe care să le aveţi mereu în geantă. Pentru orice eventualitate.

Referitor la primul sfat, eu primesc anunţuri despre evenimentele pentru copii de la Gokid, Agenda Culturală pentru Copii şi Roata Mare, iar programul weekend-urilor mi-l organizez şi în funcţie de ce citesc pe Blog de Bucureşti, Vin şi eu, CineMagia şi mai nou descoperitul Umblat.ro.

Despre spectacole aflu, de obicei, din mesajele primite de la Eventim, Bilete.ro, Badsintown sau InfoMusic (cred că vă puteţi abona la orice site serios care vinde bilete, sunt destul de multe). De fapt, mesajele astea mai mult îmi fac sânge rău, decât să mă ajute, dat fiind că nu pot merge mai nicăieri cu copilul după mine şi cu bărbatu’ cu gusturi diferite. Dar în iunie vom încerca marea cu degetul: mergem la Queen. O să fie primul concert mare pentru Luna. Nu puteam rata una dintre cele mai tari trupe de vreodată, cât a mai rămas din ea, împreună cu adorabilul de Adam Lambert, a cărui evoluţie la American Idol m-a impresionat teribil acum câţiva ani. În schimb, voi rata, voluntar sau nu, concertele Muse, Iron Maiden, Maroon 5, Rihanna, Nigel Kennedy, Hollywood Vampires, Scorpions şi multe altele. Va fi înghesuială mare de vedete la Bucureşti vara asta!

Următoarele două săptămâni vor fi cu siguranţă pline de ateliere şi târguri de Paşti şi de Florii, mai ales că urmează Săptămâna Altfel şi vacanţa de primăvară. Cred că e de ajuns o căutare Google ca să le găsiţi pe toate. În plus, eu am o listă întreagă de evenimente care mă tentează în perioada următoare, vi-o înşir şi vouă mai jos, pentru inspiraţie:

  • Teatrul Ţăndărică ne surprinde anul acesta cu o deschidere timpurie (14 aprilie) a stagiunii „Teatru, stradă şi copil”, cu bilete la preţul (electoral, probabil) de doar un leu;
  • azi intră în cinematografe Cartea Junglei, o nouă versiune a minunatei poveşti a lui Kipling, care pare să îmbine o animaţie impresionantă şi modernă cu farmecul melodiilor din vechiul film al tinereţilor noastre; tot azi e premiera unui lungmetraj de animaţie românesc, pare interesant, dar nu cred că voi merge să le văd pe nici unul (după minunatul Zootropolis, singurul film pe care îl mai aştept cu nerăbdare este Ice Age 5, promis în iulie); apropo de filme de animaţie, sâmbăta trecută am fost cu Luna la festivalul Next pentru copii, unde un bilet a costat doar 5 lei şi toate filmuleţele au avut câte ceva foarte plăcut; cel care ne-a amuzat cel mai tare a fost Hey, Deer!, pe care, din păcate, nu l-am găsit online, dar poate aveţi voi norocul ăsta; în schimb, am găsit un altul amuzant şi duios, la care vă invit să vă uitaţi: Muştar;
  • mâine se desfăşoară în Parcul Tineretului Crosul pădurii, la care nu am reuşit să participăm anul trecut din cauza ploii (apropo de vreme) şi la care nu vom merge nici anul acesta, pentru că am înscris-o pe Luna, în acelaşi interval orar, la Laboratorul de ştiinţe Bayer; dacă la cros nu se mai fac înscrieri azi, la laboratoare cred că se mai găsesc locuri (şi sunt gratuite);
  • duminică este un spectacol de teatru gratuit, Povestea pizzei, care pare simpatic; o singură temere am: oare podul casei La Scena, unde se ţine spectacolul, este renovat sau tot nesigur, aşa cum părea acum mulţi ani, când am fost acolo ultima dată?
  • de luni începe Festivalul de muzică clasică la metrou, altă manifestare culturală gratuită care se desfăşoară anual în câteva staţii de metrou din centrul oraşului;
  • miercurea viitoare e meci mare pe Arena Naţională; ştiu că e cam târziu, la 21:30, dar în Săptămâna Altfel elevii pot merge mai târziu la şcoală (cred), stadionul acela este impresionant pentru un copil, iar atmosfera îmi închipui că va fi una specială, cu petarde şi alte ilegalităţi spectaculoase, având în vedere că este ultima ocazie de a vedea în Cupa României 2016 pe una dintre cele două mari echipe de suflet ale noastre: Steaua sau Dinamo;
  • weekendul următor este Weekendul galeriilor (a nu se confunda cu Noaptea muzeelor, care va avea loc abia pe 21 mai);
  • tot începând cu weekendul următor, cei de la Basme cu cai prezintă un spectacol nou, la care nu ştiu dacă vom merge sau nu, după experienţa cu spectacolul vechi;
  • pe 5 mai începe ediţia 2016 a festivalului de lumini Spotlight, pe care de-abia îl aştept (v-am mai spus cât de mult mă bucur la spectacolele de muzică şi lumini?);
  • din 7 mai, Biblioteca Metropolitană îşi extinde oferta de activităţi oferite copiilor, adăugând şi ateliere de creaţie la ora de lectură care se desfăşoară deja în prima sâmbătă a fiecărei luni;
  • şi ultima, dar nu cea din urmă activitate pe care îmi propun să nu o ratez, este seria de ateliere educative „Povestea sunetului – Călătorie fantastică în lumea muzicii”; am fost la al doilea episod, cel în care doi artişti talentaţi, Cătălin Milea şi Alex Man, „ajutaţi” de o marionetă-bufniţă şi o fetiţă dansatoare de step, au prezentat copiilor clarinetul şi chitara, după ce, în primul episod, prezentaseră saxofonul şi contrabasul; de fapt, cred că mie mi-a plăcut ceva mai mult decât fiică-mii la respectivul atelier, am aflat lucruri interesante despre instrumente chiar şi pentru venerabila mea vârstă şi pentru experienţa mea de absolventă a unei şcoli de muzică (secţia Pian, ca să am, totuşi, circumstanţe atenuante); e mult jazz la atelierele acestea, iar Luna nu e (încă) atrasă de acest gen muzical; am sperat să o pot prinde în capcană la spectacolul de jazz pentru copii din cadrul Jazz in Church Festival, de acum două săptămâni, însă organizarea a fost deficitară şi ne-am trezit fără locuri, până la urmă; dar voi persevera în a încerca să îi deschid copilului uşa cunoaşterii acestui minunat tip muzical care este jazzul, în zona sa populară şi agreabilă, evident, potrivită pentru o fetiţă de şapte ani, fană Smiley, Delia şi heavy-metal – subiect pe care, de altfel, îmi propun să îl abordez în curând pe blog…

În speranţa că nu v-am ameţit prea tare şi nici nu am ratat vreo informaţie preţioasă pentru doritorii de distracţii bucureşteni, vă urez un weekend plin şi plăcut alături de cei mici! Desigur, şi însorit!

Iar dacă ştiţi şi alte locuri în care merită să ieşim, vă rog să ne povestiţi şi nouă, nu le ţineţi doar pentru voi!