Pentru Marcus

Povesteam ieri pe Facebook despre ultima carte tradusă de mine din franceză, recomandând-o amatorilor genului ca pe un bun roman poliţist: „Cazul Alaska Sanders”, de Joël Dicker. (Pentru cine nu ştie, îmi actualizez constant lista cu cărţile la care am lucrat, aici).

Dicker a avut un debut impresionant, acum zece ani, cu un roman care a primit premii importante şi s-a vândut în milioane de exemplare: „Adevărul despre cazul Harry Quebert”. Era tot un roman poliţist, şi tot unul cu o intrigă impecabilă, însă conţinea şi mult zbucium omenesc, şi introspecţie, şi dramă, plus ceva special, ce nu mai întâlnisem în alte cărţi: inserturi cu sfaturi pentru scriitori aspiranţi. Pentru că eroul principal al acelei cărţi era un tânăr – Marcus – care dorea să scrie o Carte (cartea vieţii, cartea extraordinară la care visăm cu toţii sub o formă sau alta) şi care îşi găsise drept mentor un autor mai în vârstă, deja consacrat, profesor de-al său de la facultate – Harry.

Sfaturile acelea au făcut deliciul cărţii, din punctul meu de vedere. Iar multe dintre ele au marea calitate de a putea fi valabile şi în alte domenii, nu doar în cel al scriiturii. Putem înlocui chemarea arzătoare de a scrie o carte cu cea de a crea o operă de artă. Sau de a inventa ceva extraordinar. Sau de a avea o viaţă remarcabilă. Sau, pur şi simplu, de a trăi şi iubi frumos.

Şi pentru că azi este ziua finului nostru pe care îl cheamă, printr-o interesantă coincidenţă, chiar Marcus, am adunat aici câteva dintre sfaturile din acea carte şi i le dedic cu mare drag.
Să-ţi urmezi visele, Marcus, şi să-ţi construieşti o viaţă frumoasă, urmându-ţi pasiunile şi făcând orice lucru, indiferent de însemnătatea lui, cât poţi tu de bine! Să îndrăzneşti să lupţi pentru pasiunile tale, şi să ştii să-ţi alegi mentorii potriviţi să te antreneze pentru lupta aceasta. Şi tu, şi toţi ceilalţi tineri de 16 ani, care aţi ajuns aproape de pragul vieţii de adult şi nu ştiţi încă în ce direcţie să-l treceţi. La mulţi ani!

––-

31.

— Marcus, primul capitol este esenţial. Dacă cititorilor nu le place, nu vor mai citi restul cărţii. Cum te gândeşti să-ţi începi povestea?
— Nu ştiu, Harry. Crezi că voi izbuti într-o zi?
— Să ce?
— Să scriu o carte.
— Sunt sigur.

––-

30.

— Capitolul 2 este foarte important, Marcus. Trebuie să fie incisiv, percutant.
— Cum adică, Harry?
— Ca la box. Eşti dreptaci, dar în poziţie de gardă, pumnul stâng stă mereu înainte: prima lovitură îl clatină pe adversar, după care vine un puternic croşeu de dreapta care îl termină. E ceea ce ar trebui să fie capitolul 2: o lovitură de dreapta în maxilarul cititorilor.

––-

29.

— Mi-ar plăcea să te învăţ să scrii, Marcus, nu ca să ştii sa faci asta, ci ca să ajungi scriitor. Să scrii cărţi nu e puţin lucru: oricine ştie să scrie, dar nu oricine este scriitor.
— Şi cum ştii că eşti scriitor, Harry?
— Nimeni nu ştie că este scriitor. Ceilalţi sunt cei care-i spun asta.

––-

28.

— Harry, dacă numai una dintre toate lecţiile tale ar trebui să rămână, care ar fi aceea?
— Îţi întorc întrebarea.
— Pentru mine ar fi importanţa faptului de a şti să cazi.
— Sunt perfect de acord cu tine. Viaţa e o lungă cădere, Marcus. Cel mai important lucru e să ştii să cazi.

––-

27.

— Harry, am o oarecare îndoială în legătură cu ceea ce scriu acum. Nu ştiu dacă e ceva bun. Dacă merită osteneala…
— Pune-ţi şortul, Marcus. Şi du-te să alergi.
— Acum? Dar plouă de rupe.
— Scuteşte-mă cu lamentaţiile, micuţă domnişoară. Ploaia n-a omorât niciodată pe nimeni. Dacă nu ai curajul să alergi prin ploaie, nu vei avea nici curajul să scrii o carte.
— Este tot unul dintre sfaturile tale faimoase?
— Da. Şi este un sfat care se aplică tuturor personajelor care trăiesc în fiinţa ta: bărbatul, boxerul şi scriitorul. Dacă într-o zi ai îndoieli asupra a ceea ce eşti în curs să faci, haide, aleargă. Aleargă până-ţi pierzi minţile: vei simţi cum se naşte în tine furia de a învinge. Ştii, Marcus, şi eu detestam ploaia înainte…
— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea?
— Cineva.
— Cine?
— La drum. Pleacă acum. Nu te întoarce decât când vei fi epuizat.
— Cum vrei să învăţ dacă nu-mi povesteşti niciodată nimic?
— Pui prea multe întrebări, Marcus. Să ai o cursă bună!

––-

22.

— Harry, cum să fii sigur că ai mereu forţa să scrii cărţi?
— Unii o au, alţii nu. Tu, tu o vei avea, Marcus. Ştiu că o vei avea.
— Cum de poţi fi atât de sigur?
— Pentru că este în interiorul tău. Oarecum ca o boală. Pentru că boala scriitorilor, Marcus, nu este aceea de a nu putea să scrii: este aceea de a nu mai vrea să scrii, dar a fi incapabil să te opreşti.

––-

21.

— Marcus, ştii care este singurul mod de a măsura cât de mult iubeşti pe cineva?
— Nu.
— Să-l pierzi.

––-

19.

— Scriitorii care îşi petrec noaptea scriind, care sunt bolnavi după cofeină şi fumează ţigări rulate sunt un mit, Marcus. Trebuie să fii disciplinat, exact ca la antrenamentele de box. Sunt orare de respectat, exerciţii de repetat: păstrează-ţi ritmul, fii tenace şi pune o ordine impecabilă în treburile tale. Sunt trei Cerberi care te vor proteja de cel mai rău duşman al scriitorului.
— Cine e acest duşman?
— Termenul. Ştii ce înseamnă un termen?
— Nu.
— Asta înseamnă că, deşi e capricios în esenţă, creierul tău trebuie să producă într-un interval de timp delimitat de un altul. Exact ca şi cum ai fi un distribuitor şi patronul tău îţi cere să fii într-un anume loc la o anumită oră foarte precisă: trebuie să te descurci şi nu are aproape deloc importanţă că traficul e îngrozitor sau că ai avut o pană de cauciuc. Nu trebuie să fii în întârziere, altfel eşti terminat. Exact acelaşi lucru se petrece şi cu termenul pe care ţi-l va impune editorul tău. El este pentru tine totodată soţie şi patron: fără el nu eşti nimic, dar nu te poţi împiedica să-l urăşti. În primul rând, respectă termenele, Marcus. Dar dacă nu-ţi poţi permite acest lux, joacă-te cu ele. E mult mai amuzant.

––-

18.

— În societatea noastră, Marcus, bărbaţii pe care-i admirăm cel mai mult sunt cei care construiesc poduri, zgârie-nori şi imperii. În realitate însă, cei mai mândri şi cei mai admirabili sunt cei care reuşesc să construiască iubirea. Pentru că nu-i întreprindere mai mare şi mai grea.

––-

16.

— Harry, de cât timp ai nevoie ca să scrii o carte?
— Depinde.
— Depinde de ce?
— De tot.

––-

12.

— Învaţă să-ţi iubeşti eşecurile, Marcus, pentru că ele sunt cele care te formează. Eşecurile sunt cele care dau toată savoarea victoriilor tale.

––-

11.

— Loveşte în sacul ăsta, Marcus. Loveşte-l ca şi cum toată viaţa ta ar depinde de asta. Trebuie să boxezi ca şi cum ai scrie şi să scrii ca şi cum ai boxa: trebuie să dai tot ce ai în tine pentru că fiecare meci, ca şi fiecare carte, pot fi ultimele.

––-

9.

— Cuvintele sunt alese bine, Marcus. Dar nu scrie ca să fii citit: scrie ca să fii înţeles.

––-

8.

— Cine încearcă, reuşeşte, Marcus. Gândeşte-te la deviza asta de fiecare dată când trebuie să iei o hotărâre dificilă. Cine încearcă, reuşeşte.

––-

7.

— Preţuieşte iubirea, Marcus. Fă din ea cea mai frumoasă cucerire a ta, singura ta ambiţie. După un om, vor fi alţi şi alţi oameni. După o carte, alte şi alte cărţi. După o glorie, alte şi alte glorii. După bani, alţi şi alţi bani. Dar după iubire, Marcus, după iubire nu mai rămâne decât gustul sărat al lacrimilor.

––-

5.

— O nouă carte, Marcus, este o viaţă nouă care începe. Este, de asemenea, un moment de mare altruism: oferi, cui vrea să descopere, o parte din tine. Unii o vor adora, alţii o vor detesta. Unii vor face din tine o vedetă, alţii te vor dispreţui. Unii vor fi geloşi, alţii interesaţi. Nu pentru ei scrii, Marcus. Ci pentru toţi cei care, în viaţa lor de zi cu zi, vor trăi un moment plăcut graţie lui Marcus Goldman. Îmi vei spune că nu e mare lucru şi totuşi nu-i deloc rău. Unii scriitori vor să schimbe faţa lumii. Dar cine poate schimba într-adevăr faţa lumii?

––-

4.

— Când vei ajunge la sfârşitul cărţii, Marcus, oferă-i cititorului o răsturnare de situaţie în ultima secundă.
— De ce?
— De ce? Pentru că trebuie să-l ţii pe cititor cu sufletul la gură până la sfârşit. E ca atunci când joci cărţi: trebuie să-ţi păstrezi nişte atuuri pentru la sfârşit.

––-

2.

— Uneori, vei fi cuprins de descurajare, Marcus. E firesc. Îţi ziceam că a scrie e ca şi cum ai boxa, dar e de asemenea ca şi cum ai alerga. De aceea te trimit tot timpul să alergi: dacă ai forţa morală să faci curse lungi, sub ploaie, în frig, dacă ai forţa să continui până la capăt, să depui toate eforturile, tot sufletul pentru asta şi să ajungi la capăt, atunci vei fi capabil să scrii. Nu lăsa niciodată oboseala sau teama să te împiedice. Dimpotrivă, foloseşte-le ca să înaintezi.

––-

1.

— Ultimul capitol dintr-o carte, Marcus, trebuie să fie întotdeauna cel mai frumos.

––-

Epilog

— O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puţin de-o secundă după ce ţi-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă şi să surâdă cu o urmă de tristeţe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreţi ca ai terminat-o.

Publicitate

Primul roman tradus de mine şi publicat

Acum câteva zile am avut bucuria să ţin în mână primul roman „pentru oameni mari” tradus de mine: Cercul, de Bernard Minier. Nu este prima carte tipărită la care am lucrat, nici prima traducere personală apărută, însă e prima carte foarte lungă pe care am tradus-o. Sunt câteva luni bune de muncă în spatele ei şi credeţi-mă că este un exerciţiu de voinţă să duci la capăt o asemenea lucrare (aproape 600 de pagini), indiferent cât de mult îţi place cartea în sine – ceea ce, din fericire, a fost cazul şi aici: e un roman poliţist foarte bine construit, pe care l-aş recomanda cu încredere tuturor amatorilor genului clasic.

Cercul, de Bernard Minier

Aventura mea în lumea editorială a început în vara lui 2016, când o veche prietenă m-a întrebat dacă nu aş vrea să colaborez cu editura la care lucra. O să-i fiu mereu recunoscătoare pentru asta, ea a ştiut, cumva, dinaintea mea că mi se va potrivi această ocupaţie. Am luat-o cătinel, de jos, cu o cărticică subţire, de istorie pentru copii, la care am făcut corectura. Mi-au trebuit vreo două ore pe atunci, am citit-o de două ori, cu mare atenţie, să mă asigur că nu îmi scapă nimic. Iar preţul primit pe ea a fost suficient de mare cât să îmi acopere costul drumului la editură, dus-întors, cu copilul de mână, ca să iau şi să înapoiez cartea, şi mi-a mai rămas şi de-o îngheţată… Tarifele pentru munca din domeniu nu sunt deloc mari, din păcate. Însă se compensează cumva cu bucuria de a face ceva ce îţi place cu adevărat, e o muncă adictivă, pentru oameni cu adevărat pasionaţi de cărţi. Sigur că sunt şi mulţi impostori printre oamenii ăştia, aşa cum sunt peste tot şi, din păcate, din ce în ce mai des, în zilele noastre. Însă poate că voi povesti altădată despre părţile mai puţin roz ale acestei ocupaţii.

Acum m-am gândit să înşir aici cărţile la care am lucrat, în ordinea în care am făcut-o. S-au adunat multicele, între timp, iar unele dintre ele sunt chiar bune, merită recomandate. Şi despre mine îmi place să cred (şi am şi motive obiective să cred asta) că am ajuns un redactor foarte bun între timp. Redactarea este ceea ce am făcut cel mai mult în aceşti ani, am avut timp să evoluez de la corectorul timid al începuturilor. Nici măcar nu eram foarte bună drept corector, se pare, mi s-a spus că mi-au mai scăpat greşeli, spre ruşinea mea. Între timp, mi-am schimbat ochelarii, dar corectură nu mai iau, pentru orice eventualitate. La traducere încă nu am foarte multă experienţă, aici ştiu că mai am loc de evoluat. Mi-a fost teamă, de altfel, că  acest roman „de debut” al meu să nu fi fost plin de furculiţioane (dar redactorul m-a asigurat că nu îşi aminteşte de aşa ceva). Este o greşeală de începător, când doreşti să traduci totul cât mai corect, să fie exact-exact ca în limba de origine, uitând să adaptezi în limba ta, să faci textul să sune româneşte. Mi-am dat seama de asta de-abia după ce am îndrăznit să iau şi traduceri din engleză: deoarece nu am studiat niciodată engleza la şcoală, nu o stăpânesc la nivelul foarte bun la care ştiu franceză, aşa că am fost nevoită să adaptez mai mult. Spre surpriza mea, mi se pare că astfel au ieşit nişte traduceri mult mai inspirate decât cele din franceză. Şi sper să li se pară bune şi altora, atunci când acele cărţi vor ieşi pe piaţă.

Lista aceasta e scrisă şi pentru mine, ca să îmi rămână toate lucrările la un loc, adunate cronologic, spre plăcută aducere aminte la bătrâneţe, dar şi pentru cititori, ca să găsească eventuale recomandări de lectură. O să actualizez această pagină la fiecare nouă carte şi sper să ajungă, în timp, o listă luuuuuungă, lungă de tot.

Şi mai sper şi ca, la un moment dat, la lista aceasta începută cu corectură, continuată cu redactare şi terminată cu traducere, să pot adăuga şi o carte proprie, de autor. Poate că e un semn faptul că romanul acesta care a ieşit acum, Cercul, este scris de un francez (Bernard Minier) care a debutat la 50 de ani, adică fix cât împlinesc şi eu peste câteva zile. Poate că voi avea şi eu tăria, cândva, să încep şi, mai ales, să şi termin de scris o carte întreagă 🙂

Room on the Broom – povestea unei traduceri de plăcere

Anul trecut, am primit propunerea de a traduce, din franceză, câteva cărţi care conţineau şi poezioare şi cântece pentru copii. La început, am fost convinsă că nu voi reuşi aşa ceva. Una este să ştii bine o limbă străină, alta este să faci traduceri literare din ea, şi cu totul şi cu totul alta e să faci traduceri de versuri (ca să nu mai spun cât de dificil e să le şi potriveşti corect pe muzică). Însă am încercat şi… spre marea mea surpriză… mi-a plăcut la nebunie! Şi aşa se face că am intrat într-un soi de sevraj după ce am terminat lucrul la acele cărţi. Drept care, m-am gândit să traduc şi pentru plăcerea mea câte ceva, dacă tot m-am apucat. Şi ce alegere mai bună puteam face pentru această curajoasă intenţie decât o carte minunată, precum „Room on the Broom”, a Juliei Donaldson?

Am descoperit poezia aceasta acum câţiva ani, când am vizionat filmul de animaţie făcut după carte. Şi m-am umplut de o mare bucurie văzându-l. După care am plâns, bineînţeles. După care m-am simţit iar fericită… Povestea transmite o emoţie uriaşă, e vorba despre prietenie dincolo de limite neimportante precum aspectul fizic, mărimea, rasa sau chiar specia. O aventură cu suspans şi cu foarte, foarte mult umor, mai ales în varianta filmului animat, potrivită pentru spectatori de orice vârstă. Iar versurile sunt deosebit de inspirate, marca acestei sclipitoare autoare de cărţi şi cântece şi emisiuni pentru copii, Julia Donaldson. Aşa că m-am pus pe treabă.

Am fost tare mândră de mine să pot duce la capăt acest proiect. Bineînţeles, nu într-o formă fără de cusur, cu siguranţă ar mai fi multe de îmbunătăţit, însă în general a ieşit bine. E greu să adaptezi o poezie din engleză, limbă bogată şi cu cuvinte scurte, în româna noastră mai săracă şi plină de cuvinte lungi, mai ales dacă vrei să respecţi vers cu vers originalul. Dacă nu mă credeţi, încercaţi! 😉 Şi nu am terminat repede traducerea, a durat câteva luni, în care mă tot întorceam regulat la schiţa mea şi mai schimbam un cuvânt, mai ştergeam altul… Apoi mi-am dat seama că aş putea transforma proiectul acesta personal într-o traducere „oficială”. I-am contactat pe cei de la editura Cartea Copiilor, care au publicat toate cărţile Juliei Donaldson apărute până acum la noi, şi i-am întrebat dacă nu ar fi interesaţi să o publice şi pe aceasta. Nu au fost. Mi-au răspuns că vor colabora la această traducere tot cu Florin Bican, cel care a tradus şi celelalte cărţi ale acestei autoare. Pot înţelege asta – Florin Bican e un traducător inspirat şi un nume celebru în domeniu, la noi – însă m-aş fi aşteptat măcar la o minimă curiozitate, să îmi ceară să vadă traducerea… aşa… pentru că nu se ştie niciodată… Dar asta este. M-am resemnat.

După ceva vreme, fiică-mea a avut la un test de la şcoală un text de Florin Bican. M-a întrebat cine este (îi suna familiar numele), iar eu i-am adus aminte că e un poet cunoscut, din traducerea inspirată a căruia am citit la atelierul cu pisici. Apoi i-am povestit despre saga mea cu traducerea, despre refuzul editurii, despre dezamăgirea mea. Mi-a cerut să îi citesc poezia, a cugetat câteva clipe (nu prea multe, e drept), după care mi-a comunicat cu un ton serios rezultatul cugetărilor sale:

– Mama, tu ar trebui să te faci mai celebră. Să ştie lumea cât de multe lucruri ştii şi poţi.

– Şi cum să fac asta, mă rog?, am zâmbit eu.

– Pur şi simplu! Te duci la nişte conferinţe, de exemplu, şi le spui tuturor.

La conferinţe nu m-am dus (încă!), dar nu am renunţat la ideea de a împărţi cumva şi cu alţii rodul muncii mele. Şi atunci am organizat un atelier cu tema aceasta, la biblioteca unde, de ceva vreme încoace, ţin periodic ateliere de lectură cu copii. E un spaţiu foarte generos cel care îmi găzduieşte atelierele: filiala pentru copii „Emil Gârleanu” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (BMB). Şi mă ajută mult inimoasele doamne care lucrează acolo, şi teatrul de păpuşi „Licurici” al BMB (care mi-au făcut surpriza de a pregăti o scenetă la sfârşitul unui atelier), şi mă inspiră dragii ăia mici care vin şi participă cu entuziasm la întâlnirile noastre, împreună cu părinţii lor. Anul trecut mi-am fixat ca tematică „Literatura şi animalele”. Am povestit deja aici despre primele ateliere din această serie, la care am avut drept subiect pisicile şi căţeii. Următoarele, despre care nu v-am povestit, au fost despre broaşte şi despre păsări. Iar ordinea aceasta nu a fost deloc întâmplătoare: este fix ordinea în care apar personajele din „Room on the Broom”. Am pregătit, deci, din timp atmosfera. Apoi, pentru atelierul dedicat, am pregătit baghete de vrăjitoare ca în film, şi jocuri de memorie şi de logică inspirate din poveste, şi costume tematice pentru mine şi fiică-mea. Ioana de la bibliotecă pregătise şi ea, ca de obicei, sala, cu de toate şi cu mare atenţie la detalii. Aşa că a ieşit foarte bine până la urmă, am proiectat filmul, mi-am citit cu voce tare traducerea, în loc de subtitrare, am râs, am lăcrimat, ne-am jucat, iar la plecare parcă eram puţin mai bogaţi cu toţii – cu o emoţie, cu o bucurie, cu o carte citită.

Cam aşa arată traducerea asta:

În caz că vă place, daţi un semn şi vă trimit textul complet, ca să vă uitaţi la film împreună cu copiii. Sau poate că o să repetăm la un moment dat atelierul de la bibliotecă. Oricum, intenţionăm să continuăm şi anul acesta cu atelierele despre animale şi literatură, am un vraf mare de cărţi pe birou, pregătite în acest scop. Literatura universală e plină de personaje-animăluţe despre care încă nu am vorbit: ursuleţi, iepuraşi, cai, pinguini (i-am lăsat special deoparte atunci când am vorbit despre păsări, Apolodor şi confraţii săi merită atelier dedicat), lilieci, eleganţi, tigri, lupi, licaoni, lei, greieri, gâşte, maimuţele, bursuci şi… lista ar putea, mult, continua, noi să fim sănătoşi!

Cea mai agreabilă carte despre istoria lumii pe care o ştiu

Zău dacă am mai putut dormi liniştită după întâmplarea cu lecţia de istorie a fiică-mii, de acum câteva săptămâni. Nu mi-am propus, programatic, prea multe principii şi ţeluri de viitor în legătură cu creşterea copilului. Însă „Să nu repete greşelile mele” este unul dintre ele. Aşa că, din dorinţa de a nu ajunge şi ea o necunoscătoare în ale istoriei, doar pentru că nu i-a povestit-o nimeni într-un mod atractiv, mi-am achiziţionat o carte cu un titlu extrem de potrivit în context:

Aici, pe pagina editurii Baroque Books, găsiţi o scurtă descriere a ei, iar aici, la Elefant, o găsiţi cu reducere de preţ, dacă vreţi să o comandaţi, aşa cum am făcut eu. Şi mă bucur că am făcut-o. Pentru că am avut astfel marea surpriză să descopăr un neamţ cu mult simţ al umorului. Nu ştiam că există aşa ceva. Sau cel puţin, nu cu un umor pe gustul meu,  mai subtil şi mai negru… Iar felul acesta glumeţ, dar foarte bine documentat, în care îşi narează perspectiva lui asupra istoriei, mi l-a făcut nu numai simpatic, ci şi foarte accesibil la lectură.

Încă nu am citit prea mult din carte, dar deja sunt sigură că am făcut o investiţie înţeleaptă cu ea. Şi vă las aici câteva fragmente din ceea ce am citit până acum, ca să vă amuzaţi şi voi, aşa cum am făcut-o eu. Sau ca să vă hotărâţi dacă o achiziţionaţi şi voi sau nu. În ambele cazuri, vă urez lectură plăcută!