Recomandări de lectură pentru copii de 6-12 ani

Citeam foarte mult în copilărie, şi în timpul anului şcolar, dar mai ales în timpul vacanţelor. Nici nu prea făceam altceva în vacanţe, de altfel, mă jucam prea puţin cu alţi copii şi, după cum se ştie, nici nu existau multe alte feluri de petrecere a timpului liber, într-o perioadă în care televizorul servea doar pentru a aduce ode Partidului unic şi conducătorului său „mult-iubit”, iar calculatorul personal nu se inventase încă.

Din păcate, nu îmi aduc aminte foarte precis ce citeam la anumite vârste. În general, citeam ce ni se recomanda de la şcoală, lecturile din manuale şi cărţile clasice. Apoi, când găseam vreun autor să îmi placă, mă duceam la bibliotecă şi ceream cât mai multe cărţi scrise de acesta. Cred că, la vârsta pe care o are fiică-mea acum, de aproape 12 ani, citeam foarte mult Jules Verne. Am şi păstrat zeci de cărţi de-ale lui, în speranţa că le va citi şi copilul meu vreodată, dar speranţa aceasta pare mai vagă pe zi ce trece: Luna nu a fost niciodată interesată de tomurile albe, frumos aliniate pe ultimul raft al bibliotecii mele, acolo unde pică litera V. Mai citeam şi Jack London („Martin Eden” a fost preferata mea), şi Vlad Muşatescu („Cei trei veseli năpârstoci” şi „Aventuri aproximative”), şi Mihail Sadoveanu (vai, şi chiar îmi plăcea!), şi probabil mai mulţi scriitori români, pentru că la aceştia aveam infinit mai mult acces decât la străini.

Dar sunt perfect conştientă de faptul că au trecut aproape 40 de ani de atunci şi că între timp s-a schimbat toată lumea în esenţa ei, darămite gusturile literare. Aşa că astăzi m-aş feri să mai fac recomandări de citit „de pe vremea mea”. Însă, pentru că am fost întrebată de mai mulţi părinţi cam ce cărţi cred eu că ar fi bine să citească copiii lor în această vacanţă, am cerut şi eu, la rândul meu, recomandarea unora mai pricepuţi decât mine – Ioanei, o bibliotecară cu experienţă în lucrul cu copiii şi Lunei, propriul meu copil. Şi iată listele lor cu sugestii:

Listele Ioanei

Listele Lunei

Lectură plăcută şi nu uitaţi: e mai bine pentru un copil să citească ceva – orice îi place lui – decât să nu citească deloc ceva ce nu îi place, dar îl obligă adulţii din jur să citească!

Cărticică despre coronavirus, pentru copii mici şi îngrijoraţi

Am dat ieri, în peregrinările mele online, peste cărticica aceasta virtuală pe care o cred inspirată şi utilă în vremurile de azi. O povestioară simplă, despre un căţel îngrijorat că aude peste tot de coronavirus, că se închid şcolile, că se îmbolnăvesc cei dragi ş.a.m.d. şi despre o asistentă bufniţă care îl ajută explicându-i clar nişte lucruri.

Atât de drăguţă mi s-a părut, încât am tradus-o repejor (oricum îmi place să traduc poezii pentru copii…) şi am pus şi eu în circulaţie varianta românească. Sigur că este imperfectă, că ar fi trebuit mult şlefuite versurile acelea, cât despre calitatea desenelor ce să mai vorbesc, nu sunt chiar punctul meu forte, însă cred că merge foarte bine şi aşa, să fie citită celor mici.

 

Vă las aici toate link-urile de unde o puteţi accesa:

pagina de Facebook a blogului meu, unde se află paginile în română ale cărţii;

– acest link de unde puteţi descărcă fişierul .pdf (cu multe mulţumiri prietenilor care au sărit în ajutor să îl facă, la fel ca şi filmuleţul de mai jos): Catelul-raul-si-coronavirusul PDF

aici, un film .mp4;

versiunea originală, în engleză, pentru care trebuie să le mulţumim celor de la Nurse Dotty Books:.

 

Lectură plăcută şi să fim sănătoşi!

Ce şi cum le spunem copiilor în momentele grele

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă moartea unor persoane dragi, cum ar fi bunica sau chiar tatăl. Ca să nu sufere, cică. Acei copii au avut nevoie de psihoterapie după ceva vreme, să depăşească tristeţea de a nu-şi luat rămas bun de la cineva apropiat, imposibilitatea de a-şi consuma doliul la timpul lui şi împreună cu restul familiei, teama că vor fi mereu minţiţi de cei în care aveau cea mai mare încredere.

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă boala gravă a unuia dintre părinţi. Ca să nu se îngrijoreze, cică. Acei copii au dezvoltat anxietate şi chiar au somatizat frica aceea neclară pe care o simţeau, devenind bolnavi la rândul lor. Pentru că frica de un pericol necunoscut este mult mai mare decât cea de un pericol pentru care ne pregătim rezonabil. Şi pentru că este o prostie să ne imaginăm că aceşti omuleţi micuţi, care trăiesc alături de noi, nu simt emoţiile, durerile şi neliniştile noastre.

Am cunoscut copii care nu-şi mai puteau stăpâni temerile şi izbucneau în plâns disperat de fiecare dată când îşi vedeau un părinte cu lacrimi în ochi. Copii care căpătaseră ticuri de la îngrijorarea că cineva de care depinde viaţa lor este într-o suferinţă prea mare. Pentru că există părinţi care plâng prea mult în faţa copiilor lor, uitând că rolul lor este de a le face zilele mai frumoase celor mici, pe cât posibil.

Există şi aici, ca în orice altceva pe lumea asta, o cale de mijloc, raţională şi eficientă, pe care trebuie să o căutăm cu toate forţele noastre. În timpuri grele, aşa cum este şi perioada prin care trecem cu toţii azi, soluţia nu este să ne ascundem suferinţele sau îngrijorarea în faţa copiilor, ci doar să le diminuăm, cât să nu îi facem pe ei să sufere sau să se îngrijoreze prea tare. În mod concret, acum, nu are niciun sens să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat, că aşa e normal – să nu ieşim din case, să nu mergem la şcoală, să nu ne vedem cu prietenii şi familia. Nici să inventăm minciuni abracadabrante pentru a da alte explicaţii situaţiei pe care o trăim. Le putem povesti copiilor un adevăr edulcorat, despre un virus nou, pe care oamenii nu îl cunosc încă prea bine şi de care e mai înţelept să ne ferim, stând în casă. Îi putem asigura că oamenii de ştiinţă fac totul pentru a găsi leacul acestui virus şi că instituţiile Statului fac totul pentru a ne apăra de el. Le putem zice că majoritatea oamenilor infectaţi până acum s-au făcut bine, ba chiar că cei mai mulţi nici măcar nu îşi dau seama că sunt bolnavi, atât de uşoară poate fi boala. Dar că e necesar să ne ferim să ne îmbolnăvim prea mulţi deodată, ca să aibă timp doctorii să se ocupe de toţi.

Iar lucrul cel mai important pe care trebuie să îl spunem copiilor noştri e că vor găsi mereu un sprijin în noi. Că vom fi mereu acolo, cu ei, lângă ei şi pentru ei. Că ne pot pune orice întrebare doresc şi ne pot împărtăşi deschis orice teamă îi frământă. Că e normal să le fie teamă puţin – tuturor ne este – dar că trebuie să fim optimişti că totul se va termina cu bine.

Mai sunt câteva lucruri pe care le consider importante să vi le spun acum. Şi pentru că vremurile acestea agitate nu sunt chiar propice concentrării şi scrisului elaborat, o să le pun aici sub formă de listă, sper să nu fie cu supărare:

1. Lăsaţi-vă copiii să aibă talismane. Cei mici au o gândire magică mai dezvoltată decât a adulţilor. În lumea lor încă se amestecă realitate şi magie, întâmplări de zi cu zi şi povestiri din cărţi sau filme, pe care le cred reale. Dacă îşi aleg o jucărie sau o păturică sau o bijuterie, orice obiect care le oferă linişte şi confort atunci când îl ţin aproape, atunci nu îi descurajaţi să facă acest lucru şi în niciun caz nu îi despărţiţi de acel obiect. Iar dacă nu au, nu e niciun necaz să le oferiţi voi unul acum, aşa cum am făcut noi atunci când fiica noastră se pregătea de primele examene mai importante din viaţa ei: i-am oferit un medalion cu mama, tata şi copilul, pe care să îl poarte la gât în timpul examenelor şi să „simtă” astfel că noi suntem întotdeauna cu ea, chiar dacă nu şi fizic, şi o susţinem cu gândurile şi dragostea noastră.

2. Nu vă îngrijoraţi dacă încep să aibă ticuri acum, ele pot fi semn al anxietăţii. Nu râdeţi de ei şi nu le cereţi să înceteze dacă îşi dreg vocea prea des, clipesc de multe ori, înghit în sec sau verifică uşa de la intrare şi toate ferestrele, în fiecare seară înainte de culcare, să fie bine închise. Încercaţi să le ignoraţi manifestările, însă discutaţi cu copiii despre felul în care se simt, despre emoţii, temeri şi stresul eventual prin care trec acum. De asemenea, o metodă de a „lupta” cu ticurile este să le distrageţi atenţia copiilor de la activitatea repetitivă propunându-le o altă activitate de făcut în acel moment, plăcută pentru ei şi relaxantă. Totuşi, ticurile sunt motiv de îngrijorare dacă sunt mai mult de trei care se manifestă simultan şi repetat, pe o perioadă de timp mai mare decât câteva zile, şi dacă îi împiedică pe copii să ducă o viaţă normală. În acel caz, e bine să cereţi părerea unui specialist care să vă sfătuiască ce aveţi de făcut.

3. Nu lăsaţi sursele de ştiri la liber în vecinătatea copiilor. Năvala de informaţii de la televizor nu face decât să alimenteze panica. Selectaţi-vă sursele de informare dintre cele oficiale şi de încredere, şi accesaţi-le mai degrabă în forma lor scrisă, pe internet, decât audio. Sau dacă vreţi să ascultaţi emisiuni live sau înregistrate, faceţi-o când nu sunt copiii în preajmă sau când dorm. Acelaşi sfat e valabil şi pentru momentele în care simţiţi nevoia să plângeţi, la un necaz sau o mare disperare. Părinţii plâng întotdeauna noaptea…

4. Nu vă fie teamă să vă arătaţi sentimentele, emoţiile, temerile în faţa copiilor voştri, dar cu măsură. Explicaţi-le că toţi oamenii, mici sau mari, trec prin aceleaşi lucruri în viaţă şi toţi simt la fel. Discutaţi cu ei deschis despre trăirile voastre şi veţi vedea cum se deschid şi ei apoi faţă de voi. Povestiţi-le întâmplări din trecut, cu situaţii dificile, pe care le-aţi depăşit cu succes. Învăţaţi-i să gândească pozitiv, să fie convinşi că vom trece şi peste această situaţie împreună, citiţi împreună texte luminoase şi desenaţi împreună simboluri ale optimismului. Şi, mai ales, nu uitaţi care e cuvântul-cheie al acestor zile (şi nu numai): ÎMPREUNĂ.

Lupul Igienă mănâncă coronavirusul (Maelenn, 7 ani, Franţa)

5. Am rugat-o pe Luna să mă lase să o filmez citind o cărticică tare potrivită copiilor mici şi fricilor lor: „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto. A mai citit-o anul trecut unei grupe de grădiniţă şi ştiu că le-a plăcut – copiii ascultă altfel de nişte copii, asemănător cu ei, mai cu plăcere decât de nişte adulţi. Iar Catherine Dolto este unul dintre autorii cei mai inspiraţi atunci când vine vorba despre psihologie pentru copii, fiica renumitei Françoise Dolto, una dintre primele voci importante ale parentingului modern. De altfel, Françoise Dolto a fost prima psihoterapeută care a atras atenţia asupra importanţei spunerii adevărului copiilor, într-o conferinţă celebră, din 1984: „A spune şi a face. Totul este limbaj. Importanţa cuvintelor adresate copiilor sau rostite în prezenţa lor”. Conferinţa a fost urmată e o dezbatere şi ambele au apărut apoi sub forma unei cărţi de mare succes, publicată şi la noi de editura Trei: „Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt trişti”. O carte pe care v-o recomand din tot sufletul.

Iată ce scria Françoise Dolto în prefaţa cărţii sale, acum peste 30 de ani:

«Îmi exprim astfel speranţa că se va înţelege mai bine rolul „cuvântului adevărat”, al adevărului, aşa cum este el comunicat de către adulţi copiilor care nu numai că îl doresc în mod inconştient, dar şi au nevoie de acest adevăr, după cum au şi dreptul de a-1 auzi. Şi acest lucru în ciuda faptului că dorinţa lor conştientă exprimată în cuvinte, atunci când sunt îndemnaţi de adulţi, preferă tăcerea amăgitoare, generatoare de angoasă, adevărului adesea dureros, dar care, dacă este exprimat şi rostit de ambele părţi, îi va permite subiectului să se construiască şi să se umanizeze

Eu am ales să o cred pe această femeie şi să urmez sfaturile pe care ea le-a dat nu numai pentru că mi se par de bun simţ. Dar şi pentru că cea mai bună dovadă că un specialist în parenting chiar are dreptate este să îi vezi propriii copii. Iar copiii lui Françoise Dolto au ajuns cu toţii împliniţi şi mulţumiţi cu vieţile lor, aşa cum ne dorim cu toţii să îi vedem ajunşi pe copiii noştri.

Filmare: Lectură „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto

Şi să fim sănătoşi!

Cum să avem (mai multă) încredere în noi

În primăvara trecută, la scurtă vreme după ce publicasem un articol sensibil despre mama mea (Florile lui Yaya), am fost invitată de către cineva de la Antena 1 să particip la o emisiune de-a lor, care se numea „Totul despre dragoste”. Spunea doamna care m-a sunat că păream a şti multe despre iubire, după felul în care scrisesem. Şi avea dreptate, chiar ştiu multe despre iubire, sub toate formele ei (ho-ho!), doar că n-am obiceiul de a vorbi despre asta cu oricine, oricum şi oricând. Ori emisiunea aceea era clar una la care nici nu m-aş fi uitat, darămite să şi apar în ea… Un show de genul făcut celebru de Jerry Springer, fără scandalurile de acolo: o persoană îşi spunea povestea de viaţă pe o canapea, moderatoarea îi punea întrebări, alţi doi, trei băgători de seamă din studio îşi dădeau cu părerea semi-psihologic, iar publicul format din câteva pensionare în gradene aplauda semnificativ din când în când. Mai mult de atât, emisiunea era moderată de către una dintre cele mai antipatice femei din show-biz, Mirela Vaida-Boureanu, o ţaţă tupeistă care prezentase numai emisiuni de calitate îndoielnică şi a cărei voce mă bântuie şi acum, după ce luni de zile s-a dat în buclă, la televizor, o reclamă cu ea năpustindu-se (cu drag, cică) la un bebeluş nevinovat, rămas probabil şi el traumatizat pe viaţă după acea filmare.

Una peste alta, aveam toate motivele să refuz invitaţia. Dar mi s-a părut politicos să cer un răgaz de gândire înainte. M-am uitat pe net, la câteva emisiuni înregistrate – parţial, adică, pentru că nu puteam privi mai mult de câteva minute – apoi m-am sfătuit cu restul familiei. Fiică-mea a sărit imediat în sus de bucurie că m-ar putea vedea la televizor şi m-a rugat să mă duc. I-am explicat motivele mele etice pentru care nu aş face asta şi entuziasmul ei a scăzut.

– Pur şi simplu, nu mă văd pe canapeaua aia, i-am spus eu.

– Mda, cred că ai dreptate, m-a aprobat ea. Nu prea e genul tău. Dar du-te măcar să prezinţi emisiunea aia, te rog! La asta sigur te-ai pricepe foarte bine. Şi ar ieşi mai frumos. Te roooog….

Sfântă inocenţă de copil! 🙂

Până la urmă, am refuzat invitaţia, iar doamna de la Antenă s-a cam supărat (cică de ce nu vor oamenii mişto să vină la emisiuni dintr-astea, doar pentru ca apoi să spună că sunt de proastă calitate?!). Dar conştiinţa mea a fost mulţumită cu această decizie.

Cu totul altfel a stat treaba acum câteva luni, când am fost invitate, fiică-mea şi cu mine, să apărem la defunctul Jurnal pentru copii de la Digi 24. Aceea chiar era o emisiune la care ne uitam cu plăcere şi, în plus, urma să vorbim despre ceva din zona noastră de interes: o carte. Trebuia să prezentăm o carte de dezvoltare personală apărută la Pandora M. E drept că nici  acest gen de literatură nu face parte din preocupările noastre, însă după ce am răsfoit cartea, am acceptat. În plus, mi-am dat seama şi că nu puteam să o refuz pe prietena care ne invitase şi care are cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată… Aşa că am acceptat provocarea de a citi ceva ce nu citim de obicei şi a susţine o scurtă prezentare televizată.

Cartea se numeşte „Codul încrederii pentru fete” şi este scrisă într-un limbaj accesibil copiilor pre-adolescenţi şi adolescenţi, cărora li se adresează. Conţine multe povestiri exemplare, ale unor fete care au reuşit în situaţii în care păreau să nu aibă vreo şansă, e organizată eficient pe capitole şi secţiuni, astfel încât să fie uşor de observat şi reţinut anumite cuvinte-cheie şi le dă cititorilor sfaturi concrete pentru dezvoltarea încrederii în ei înşişi, gata de pus în practică în situaţii de zi cu zi. Nu numai că ne-a prins bine să citim cartea, dar ne-am şi distrat foarte tare la filmări. O atmosferă senină, de după-amiază de weekend, în minunata mansardă a librăriei Cărtureşti Verona, femeia cu cel mai generos şi molipsitor zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată, o echipă de filmare cu mult simţ al umorului şi o altă echipă mamă-fiică (genială fiica!) invitată să vorbească despre carte împreună cu noi, cu care ne-a făcut plăcere să facem cunoştinţă. Am râs foarte mult la acea filmare. Iar rezultatul final a arătat cam aşa:

Din păcate, aceea a fost ultima ediţie a Jurnalului pentru copii. Mă bucur că am apucat să o filmez cu camera telefonului, atunci când au dat-o la televizor, pentru că pe internet nu au mai pus înregistrările, aşa cum făceau pe vremuri. Apoi au desfiinţat emisiunea cu totul – victimă a schimbărilor de management de la Digi 24, din primăvară. Acum se dă Agrojurnal în locul ei, probabil că e mai potrivită o astfel de emisiune pentru ţara noastră.

De ce povestesc abia acum toate acestea? Pentru că ne-am propus să organizăm un atelier pe tema încrederii în sine, la aceeaşi filială pentru copii, Emil Gârleanu, a primitoarei Biblioteci Metropolitane Bucureşti, la care facem regulat ateliere de lectură. I-am cerut prietenei mele de la Pandora M să ne dea şi o carte asemănătoare pentru băieţi, publicată de ei, „Băieţii sensibili – Cum să devină mai puternici”, ca să putem discuta şi cu celălalt sex (deşi principiile după care trebuie să ne ghidăm în acest domeniu sunt aceleaşi indiferent de sex, doar poveştile personale diferă). M-am gândit că le-ar prinde bine unor copii aflaţi în pragul începerii şcolii să discutăm despre încredere în sine, mai ales celor care se pregătesc pentru intrarea la gimnaziu, etapă importantă şi dificilă în evoluţia lor.

Fiică-mea este în aceeaşi situaţie, din toamnă va merge la o şcoală nouă, va avea numai colegi noi, mai multe materii şi mai mulţi profesori, iar emoţiile unei astfel de schimbări sunt absolut inerente. Însă ea mi-a demonstrat în nenumărate situaţii că este mult mai tare decât mine, mai ales decât mine la vârsta ei de acum, şi cred că ar avea ce să le povestească altor copii din experienţele ei.

Ca de exemplu acea întâmplare cu bretonul, din clasa întâi. Începuse de curând şcoala, o mutasem la o altă clasă decât cea la care fusese în pregătitoare, iar aici nu cunoştea decât o singură fetiţă – o fostă prietenă de-a ei de la grădiniţă. Ne-am bucurat degeaba că avea în noua clasă pe cineva de care fusese apropiată, sperând că o va ajuta să se integreze în colectiv. În ziua în care Luna s-a dus la şcoală cu o tunsoare nouă, cu un breton cam drastic, tuns foarte drept, la jumătatea frunţii, colega ei a fost prima care a râs de ea, spunându-i:

– Ce urâtă eşti cu bretonul ăsta!

Luna mi-a povestit întâmplarea, aşa cum îmi povestea totul. Nici mie nu îmi prea plăcea cum îi stătea cu acel breton, aşa că i l-am prins în părţi, cu câteva agrafe, şi am sfătuit-o să se ducă pieptănată aşa a doua zi la şcoală.

– Ca să nu mai râdă nimeni de tine, i-am spus eu. Într-adevăr, e un breton cam special…

A doua zi, copilul meu de nici şapte ani împliniţi mi-a dat o lecţie de încredere în sine pe care nu o s-o pot uita vreodată: şi-a pieptănat bretonul şi mai accentuat, aşa cum era el, „cam special”, şi a plecat la şcoală cu fruntea sus, punându-l în evidenţă. Nu a mai încercat niciodată să se apropie de acea fetiţă, şi-a făcut repede o altă prietenă, nouă în clasă ca şi ea, şi a rezistat un an întreg în acel colectiv care s-a dovedit, în timp, şi mai toxic decât precedentul. Iar eu am fost nevoită să recunosc că a reacţionat mult mai corect decât mine, care o sfătuisem să plece capul în faţa unei judecăţi răutăcioase.

Deci, la atelier, îmi propun să vorbim, în amuzantul stil al casei, despre experienţele noastre, să citim din experienţele altora şi să încercăm să găsim împreună metodele de adaptare cele mai potrivite fiecărei personalităţi în parte. Am pregătit câteva jocuri simpatice şi o listă cu mici trucuri utile copiilor mai timizi sau celor aflaţi în situaţii mai dificile, iar la sfârşitul atelierului voi lăsa cele două cărţi bibliotecii, ca să poată fi împrumutate de micii cititori. Sau de cei mari, pentru că aceste cărţi pot fi la fel de utile părinţilor care simt nevoia unor îndrumări. Pagina evenimentului este aici. Dacă aveţi (oricât) peste 9 ani, vă aşteptăm cu drag 🙂