Alt atelier cu oală. De data asta, despre probleme

Dacă tot vorbim despre cărţi frumoase şi utile copiilor, să vă povestesc şi despre atelierul pe care l-am ţinut la biblioteca Emil Gârleanu, pe baza cărţii “Ce poţi face cu o problemă”, de Kobi Yamada. Nu de alta, dar au trecut aproape două luni de atunci şi risc să uit chiar tot-tot din ce s-a întâmplat acolo. Şi ar fi păcat, pentru că a ieşit un atelier pe cinste.

Atelierul acesta a fost o urmare firească a celui ţinut cu o lună înainte, pe baza primei cărţi din seria de autor a lui Kobi Yamada: “Ce poţi face cu o idee” (despre care am povestit aici). Cartea cu problema nu mi s-a părut la fel de impresionantă precum cea cu ideea. E scrisă pe acelaşi calapod, cu un băieţel care întâlneşte o problemă şi nu ştie nici ce anume este, nici ce să facă cu ea, iar până la urmă învaţă nu numai să o rezolve, ci şi să o privească drept oportunitate de dezvoltare. Dar subiectul mi s-a părut foarte educativ, aşa că m-am pus pe treabă.

Mai întâi şi mai întâi, am tradus-o, dat fiind că această carte nu a apărut încă la noi. Vă las aici traducerea, în caz că vă ajută la ceva (cartea se găseşte la noi în limba engleză, inclusiv la biblioteca metropolitană la care am fost):

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o zi am avut o problemă.
Nu am vrut-o. Nu am cerut-o.
Chiar nu îmi place deloc să am o problemă, dar iată că ea era acolo.
––
“De ce este aici? Ce vrea?
Ce poţi face cu o problemă?”, m-am întrebat.
––                                                                                              
Voiam să o fac să plece.
––
Am uşuit-o. Uş-uşşş! M-am încruntat către ea.
Am încercat s-o ignor. Dar nimic nu a funcţionat.
––
A început să mă îngrijoreze problema asta a mea.
––
Dacă mă înghite?
––
Dacă se furişează problema mea, şi pune mâna pe mine?
––
Dacă îmi răpeşte toate lucrurile?
––
M-am îngrijorat foarte tare. M-am îngrijorat pentru ceea ce urma să se întâmple. M-am îngrijorat pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. M-am îngrijorat pentru o groază de chestii.
––
Şi cu cât mai tare mă îngrijoram, cu atât mai mare problema mea se făcea.
––
Îmi doream să dispară, pur şi simplu. Am încercat tot ce puteam ca să mă ascund de ea. M-am şi deghizat. Dar tot m-a găsit.
––
Şi cu cât o evitam mai mult, cu atât o vedeam mai mult.
Problema mea era peste tot!
––
Mă gândeam tot timpul la ea.
Şi nu mă simţeam deloc bine.
––
Până când nu am mai suportat.
“Toate astea trebuie să înceteze!”, am declarat eu.
––
Poate că eu eram cel care făcea problema asta mai mare şi mai înfricoşătoare decât era de fapt.
La urma urmei, nici nu m-a înghiţit, nici nu m-a atacat.
––
Mi-am dat seama că trebuie să o înfrunt.
––
Aşa că, deşi nu prea voiam asta, deşi mi-era de-a dreptul frică, m-am pregătit şi mi-am abordat problema!
––
Dar atunci când am ajuns faţă în faţă cu ea, am descoperit ceva. Problema mea nu era ceea ce crezusem.
––
Am descoperit că avea înăuntru ceva minunat.
––
Problema mea ascundea o ocazie!
––
Era o ocazie pentru mine, să învăţ şi să cresc.
Să fiu curajos. Să fac ceva.
––
Mi-a arătat cât e de important să te uiţi cu atenţie, pentru că unele ocazii apar doar o singură dată.
––
Acum văd problemele cu totul diferit.
Nu-mi mai este teamă de ele, pentru că acum le cunosc secretul…
––
Fiecare problemă poate fi o ocazie de a face un lucru bun. Trebuie doar să îl cauţi.
–––––––––––––––––––-

Înainte de a citi împreună cartea, i-am rugat pe copiii participanţi şi pe părinţii lor să scrie pe câte un bileţel o problemă pe care o au, prima care le vine în minte. Şi au scris. De la „Mă doare măseaua” la „Nu-mi place profa de engleză”. Am citit împreună fiecare bileţel şi am discutat care dintre probleme poate avea rezolvare şi care nu, care dintre ele poate fi rezolvată de ei singurei, la care trebuie ajutorul părinţilor şi pentru care apelăm la specialişti (de ex., dentistul), care problemă e grea, care e uşoară şi care nici măcar nu merită să i se dea atenţie. Pentru că aceasta mi se pare mie o calitate foarte utilă în viaţă, să decelezi cauzele pentru care merită să lupţi şi să ai capacitatea de a nu te implica acolo unde nu este cazul. Cam ca acea rugăciune a Alcoolicilor Anonimi pe care am văzut-o în filmele americane: „Dă-mi, Doamne, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”.

I-am rugat pe copii să mai scrie nişte bileţele, pentru că pare să fie o ocupaţie care le place mult. De data asta, i-am dictat fiecăruia câte un cuvânt (de ex. problemă, înfruntare, eşec, ocazie, evitare, curaj, teamă, lene, necunoaştere ş.a.), pe care apoi să îl pună într-o cutiuţă cu două separeuri: BINE şi RĂU. Atât de tare le-a plăcut să scrie, de la cel mai mic participant, de vreo patru anişori, şi până la băieţii mari, de zece, încât a trebuit să mai scot pe loc cuvinte, pe care nu le pregătisem de acasă (i-am cam debusolat cu procrastinarea – cuvânt care încă nu există în DEX, dar sunt sigură că va exista – însă când le-am explicat ce înseamnă, evident că s-au distrat). Au pus la BINE cuvinte precum curaj sau oportunitate, şi la RĂU eşecul sau teama.

Apoi am citit cartea.  Cred că le-a plăcut, pentru că au ascultat cu atenţie şi fără să se foiască sau ceva. Iar după ce am terminat, i-am rugat să aşeze din nou bileţelele cu cuvinte din cutie. Doar foarte puţine au rămas în separeul de RĂU (lenea şi sinonimele ei), restul trecând în partea cealaltă – semn că cei mici au înţeles foarte bine mesajul cărţii, şi anume că problemele, eşecurile şi chiar teama nu sunt lucruri rele în mod absolut, ci depind foarte mult de împrejurare şi de lecţiile pe care le putem învăţa cu ajutorul lor.

Şi cam până aici mi-a fost. Pentru că a urmat mult-aşteptatul moment al oalei. Dacă data trecută îmi umplusem oala cu invenţii interesante sau utile, de data asta am umplut-o, bineînţeles, cu probleme. Şi prima problemă a fost că nu aveam suficiente probleme care să poată intra într-o oală. Apoi am găsit câteva, iar la bibliotecă mi-a completat golurile Ioana, una dintre cele mai isteţe şi eficiente persoane pe care le cunosc. De-abia am apucat să le prezint vreo două probleme copiilor. Mai întâi le-am arătat o bluză pătată de-a fiică-mii, pe care cineva nu o curăţase la timp (nu ştiu cine, că e luată de la second hand) şi rămăsese aşa – pentru că o problemă se agravează, de obicei, dacă amânăm rezolvarea ei. Apoi le-am arătat o bluză curată, tot de-a fiică-mii, pe care scăpase nişte ketchup, dar o pusese imediat la înmuiat, aşa că pata se curăţase complet. Şi apoi le-am arătat lipsa unei bluze. Adică le-am povestit că îmi cumpărasem de curând o bluză neagră care îmi lăsase pielea albastră după folosire; am spălat-o bine de tot, în mai multe ape azurii, dar degeaba, tot mai continua să lase vopsea. Aşa că am aruncat-o. Pentru că, după cum spuneam, sunt unele probleme care trebuie rezolvate imediat, altele care pot suferi amânare şi unele care pur şi simplu nu au rezolvare, şi atunci e mai înţelept să le dai la o parte.

Le-am arătat şi nişte cartofi copiilor. Un cartof sănătos, unul un pic stricat şi altul moale de tot. Şi asta a fost o mare problemă: să găsesc un cartof stricat. M-am dus la piaţă cu o zi înainte de atelier, să le cer vânzătorilor de cartofi un exemplar stricat. Ei bine, a fost imposibil să găsesc. Ba că n-au ei aşa ceva, ba că tocmai au aruncat gunoiul… Degeaba le-am explicat că e pentru un experiment, poate fi în orice hal, nu am reuşit să-i conving. Nici nu vreau să mă gândesc cu câte grade mi-o fi scăzut reputaţia printre tarabagiii mei, eram deja nebuna aia care se ceartă cu ei când îmi dau punguţe de plastic pentru o legătură de pătrunjel, deşi le arăt că am sacoşă de cumpărături şi le spun că vreau să fac economie de plastic, vă daţi seama acum, dacă m-am dus şi să caut cartofi stricaţi? Până la urmă, am stricat eu un cartof: l-am înţepat fără milă cu o furculiţă, l-am împachetat într-o pungă de plastic transparent şi l-am lăsat pe balcon, în soare, o zi întreagă. Am obţinut un cartof un pic moale şi un pic mai mult mirositor. Exact ce îmi trebuia. Le-am arătat deci copiilor cartoful sănătos mai întâi, apoi pe cel puţin stricat, iar la urmă pe cel moale, pentru a exemplifica aceeaşi idee, şi anume că unele probleme sunt mici şi rezolvabile (poţi îndepărta partea stricată dintr-un cartof şi consuma restul), altele, nu (unii cartofi trebuie pur şi simplu aruncaţi).

Intenţionam să le mai vorbesc copiilor şi despre temele „procrastinate”, care nu dispar ca prin magie dacă amână să le facă ci, din contră, devin din ce în ce mai stresante, şi despre specialişti, şi despre alte câteva lucruri, dar nu am mai apucat. S-au aruncat toţi deasupra oalei şi şi-a luat fiecare din ea câte o mică pradă, sub formă vreunui joc de puzzle mai greu sau a vreunui lacăt şmecher de deschis.

M-am simţit iar foarte bine să fac atelierul acesta. E drept, am beneficiat de ajutorul organizatoric al Ioanei, care mi-a uşurat mult sarcina. Şi mai ales, am avut din nou noroc de nişte copii foarte drăguţi. Deşi setasem intervalul de vârstă la 7-10 ani, au venit şi câţiva mult mai mititei, dar foarte atenţi şi isteţi, care au participat la activităţi aproape în egală măsură cu prietenii fiică-mii. Şi fetiţa Laurei Frunză s-a dovedit de ajutor prin cunoştinţele ei culinare şi simţul organizatoric, şi băieţii mari mi-au plăcut pentru că s-au implicat în jocuri, deşi era clar că ei ar fi făcut mai degrabă cu totul altceva la ora aia, şi fiică-mea a fost, ca de obicei, cuminţică şi m-a ajutat logistic… Iar despre cele trei fetiţe mai mititele care m-au îmbrăţişat cu mult entuziasm şi în timpul, şi mai ales la sfârşitul atelierului, ce pot să spun decât că m-au topit complet? Acum am înţeles ce recompensă sufletească poate să primească o educatoare sau o învăţătoare atunci când face activităţi pe placul copiilor. Oare de ce nu le-or face mai des, multe dintre ele?

Am mai apucat să le dau copiilor, la plecare, semne de carte legate de tema cărţii. Să o ţină minte:

Erau făcute de noi, ca şi data trecută. Sper să existe şi o dată viitoare. Biblioteca Emil Gârleanu este în proces de renovare în această vară şi ne aşteaptă din toamnă cu câteva săli special amenajate pentru întâlniri, ateliere şi discuţii pentru toate vârstele şi subiectele. Eu, una, am deja câteva idei pentru o următoare întâlnire cu copiii mici, cum ar fi să le pregătesc mai multe activităţi pe care să le facă ei, pentru că sunt dornici de interactivitate, sau să nu mai iau oala cu mine, pentru că îmi sabotează planurile de acasă. Dacă doriţi să ne vedem la o astfel de întâlnire, urmăriţi pagina de Facebook a bibliotecii sau a mea. Şi vă aştept cu drag.

Reclame

Ateliere cu idei la oală

Acum câteva luni, într-o librărie, am dat de o carte extraordinară: Ce poţi face cu o idee, de Kobi Yamada. I-am citit-o Lunei în şoaptă (e foarte scurtă, se citeşte în câteva minute), mi s-au umplut ochii de lacrimi de emoţie la sfârşit şi am decis la unison să o cumpărăm. Apoi i-am dat-o la şcoală, să o citească colegilor, şi am avut marea surpriză să aud că toţi au ascultat-o atent, inclusiv cei care refuză cu obstinaţie să citească ceva, orice. Deşi erau un pic mai mari decât pragul de vârstă sugerat pe site-ul editurii (şi pe care eu îl consider eronat). Apoi am făcut-o cadou unor prieteni şi am avut şi de acolo o impresie pozitivă. Apoi i-am sugerat-o cuiva care pregătea un atelier de lectură cu copii şi am aflat că s-a bucurat de succes. Ce s-o mai lungim: părea o carte din acelea cu limbaj universal, care ajunge imediat şi fără greş la sufletul tuturor cititorilor ei.

Aşa se face că, atunci când mi s-a propus să ţin şi eu un atelier de lectură la Biblioteca Metropolitană “Emil Gârleanu”, m-am gândit exact la această carte. Şi se pare că bine am făcut. O să vă povestesc un pic, în caz că v-aş putea inspira să organizaţi astfel de întâlniri şi în familia sau comunitatea voastră.

Mai întâi şi mai întâi, am invitat la bibliotecă prieteni de-ai Lunei pe care îi cunoşteam ca fiind deschişi şi vorbăreţi, ca să mă simt şi eu în siguranţă cu astfel de participanţi, la prima mea manifestare publică de acest gen. Şi le sunt foarte recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo deşi le era cam peste mână, obosiţi după serviciu şi pe o rupere de nori. S-au dovedit cu toţii un public minunat, la fel ca şi copiii necunoscuţi care au venit acolo, şi care au participat împreună la discuţii, cu entuziasm, dar foarte civilizat.

Şi copiii, şi părinţii, au primit post-it-uri colorate, pe care să scrie numele unor invenţii importante după părerea lor, şi pe care le-am citit ulterior cu voce tare. Evident că, pe lângă nave spaţiale şi telefoane, au fost mămici care au scris despre maşina de spălat şi copii care au notat “unicornii şi sirenele”. Am căzut de acord că toate sunt invenţii importante în felul lor, inclusiv “unicornii şi sirenele”, care le fac viaţa mai frumoasă copiilor. Apoi, uşor încălziţi de acest mic exerciţiu comun, am trecut la lectura cărţii.

Pe scurt, în carte este vorba despre un băieţel căruia îi vine o idee. La început, nu o bagă în seamă, pentru că e mică şi neînsemnată, iar el se crede la fel. Dar ideea nu-i dă pace, se ţine scai de el, şi el începe să se gândească mai serios la ea, iar ideea creşte, şi creşte, până când… Nu, nu vă spun sfârşitul, pentru că este cu adevărat o carte minunată şi mi-ar plăcea să o citiţi.

Copiii au înţeles perfect mesajul cărţii şi am discutat o vreme pe marginea textului şi a tuturor simbolurilor sale: cât de important este să nu ne fie ruşine cu ideile noastre, cum trebuie să le “creştem” cu grijă şi atenţie înainte de a le da drumul în lume, cum îndrăzneala pozitivă este de obicei recompensată ş.a. Iar după ce am epuizat critica literară, am trecut la artileria grea şi am scos… oala.

Am primit oala aceasta cadou de ziua mea, de la bărbatu-meu. Un fel de ofrandă pentru ritualul nostru de luni seara, al meu şi al fiică-mii, când este musai să facem paste (aşa cum a anunţat ea şi public, în interviu televizat, să ştie toată ţara că noi mâncăm paste în fiecare luni şi îi mai dăm şi câinelui). Este o sculă foarte isteaţă, cu un capac găurit, pe care îl poţi fixa pe marginea puţin ovalizată a oalei, astfel încât să scurgi apa direct prin el, fără să mai apelezi la o strecurătoare. Nimic savant, dar foarte bine gândit totul. Din categoria lucrurilor aparent simple şi neimportante, dar care ne uşurează viaţa. Am umplut oala cu alte astfel de lucruri de prin casă şi, când i-am scos capacul, evident că cei mici s-au înghesuit, curioşi, să vadă ce era înăuntru. Şi era aşa: un scărpinător de spate cu coada telescopică, ca o furculiţă uriaşă, o cutiuţă cu dopuri din ceară specială, pentru urechi, un dispensor de scotch, un suport de scobitori kitsch-os, dar fascinant, un sul de hârtie igienică în punga de ambalaj, câteva piese de Lego, un curăţitor de legume, un minutar de bucătărie… Practic, am luat la puricat toate sertarele bucătăriei, plus câteva dintre jucăriile preferate ale Lunei. Am vrut să le arăt copiilor că nu e neapărat necesar să viseze la invenţii măreţe, la popularea planetei Marte sau descoperirea leacului universal pentru chelie, ci că e de ajuns să creeze ceva simplu, dar foarte util pentru viaţa noastră de zi cu zi. Şi că lucrurile care nouă ne par inutile pentru alţii pot însemna enorm. De exemplu, pentru un om singur, scărpinătorul de spate e o invenţie genială, pentru cineva născut acum o sută de ani, hârtia igienică e un lux, iar pentru mine faptul că cineva s-a gândit să pună un mic mâner din plastic pungii cu suluri de hârtie igienică este demn de laudă (pentru că aşa pot căra mai uşor cumpărăturile de la magazin). Scotch-ul, care a fost inventat din greşeală – ceea ce este un alt aspect interesant de spus copiilor, şi anume că unele lucruri bune pot apărea şi din greşeli – este în sine o invenţie foarte utilă; dar uite că cineva s-a gândit să o îmbunătăţească şi a inventat acele dispensoare cu lamă, care se pun pe mână şi care salvează o groază de timp şi de mişcări celor care au de ambalat mai multe pachete odată. Şi apropo de invenţii făcute din greşeală, la fel a fost şi cu folia de plastic cu bule, aceea în care se pot împacheta pentru protecţie obiectele fragile. Am pus în oală şi câteva bucăţi de folie dintr-aceasta şi am bănuiala că ar fi fost de ajuns şi atât pentru a capta interesul general, deoarece nu cunosc om să reziste să nu spargă măcar o bulişoară atunci când vede aşa ceva! Copiii şi-au apropriat, de altfel, câteva din obiectele din oală şi cam până aici a fost atelierul nostru ideatic. Au început joaca împreună, folosindu-se de o minge găsită în bibliotecă şi de jucăriile de pe peretele senzorial realizat la iniţiativa Emiliei şi s-a încins o distracţie pe cinste, pentru câteva minute, înainte de închiderea bibliotecii. După atâta efort intelectual, trebuia consumată cumva şi energia fizică, nu-i aşa?

Mi-a părut rău că nu ne-a mai rămas timp şi pentru fişele de desenat idei pe care le pregătisem – pun aici modelul, poate le foloseşte altcineva la activităţi pe tema cărţii acesteia (dar doar dacă nu râdeţi de ilustraţia desenată de mine…):

Făcusem şi un PowerPoint cu invenţii celebre, de rezervă în caz că participanţii nu vor fi interesaţi de cărţi, dar vor fi de un ecran. Dar nu a fost cazul, ba chiar doi sau trei dintre copii şi-au făcut permise de bibliotecă la plecare şi au luat cărţi acasă, ceea ce mi se pare că putem adăuga la realizările serii. Luna le-a dat tuturor semne de carte improvizate de noi, ca să le amintească mereu să fie îndrăzneţi cu ideile lor, şi ne-am propus ca următorul atelier să îl ţinem pe generosul trotuar din faţa bibliotecii, cu o minge, pentru că părea că s-ar distra foarte tare aşa.

Dar bineînţeles că planul pentru următorul atelier era cu totul altul. După cartea aceasta cu ideea, Kobi Yamada a mai scris două, pe acelaşi calapod: Ce poţi face cu o problemă şi Ce poţi face cu o ocazie. Toate trei sunt ilustrate similar, de către aceeaşi foarte inspirată Mae Besom, o chinezoaică ce îşi ia cu ea, dintr-o carte în alta, culorile şi animăluţele preferate, care să îl însoţească pe eroul principal în căutarea marilor adevăruri ale vieţii. Am sperat ca la târgul de carte Bookfest care urma să aibă loc în curând să găsesc publicată în română măcar una dintre ele, dar asta nu s-a întâmplat. Aşa că săptămâna viitoare vom face totuşi atelierul pe baza următoarei cărţi din serie, What Do You Do With a Problem?, chiar dacă o avem doar în engleză, pentru că nu mi se pare un text dificil de tradus, pot s-o fac şi eu. Intenţionez să îmi pregătesc un plan similar pentru discuţii cu copiii, despre problemele lor şi despre felul în care trebuie să ştie să le recunoască şi să le rezolve, atunci când e cazul. Şi pentru moment am şi eu o problemă: nu prea ştiu încă cu ce probleme să îmi umplu, fizic, oala. Pentru că e clar că o voi lua cu mine şi de data aceasta. Dar găsesc eu ceva până miercuri, pentru că, nu-i aşa, majoritatea problemelor sunt făcute pentru a fi rezolvate!

Pentru doritori, detalii despre atelierul următor sunt aici.