Cămăşile albe

Suntem în drum spre serbarea şcolară de sfârşit de an a fiică-mii. Bineînţeles că riscăm să întârziem, ca de obicei. Cu un tată care cu greu s-a dat dus din faţa televizorului, la ora la care juca Halep finala de la Roland Garros, cu o mamă care nu mai încape în nicio haină din dulap suficient de prezentabilă după gustul ei şi cu un copil–sac de nervi din cauza emoţiilor teribile, e mai greu să te încadrezi în timp. Fugim, deci, spre metroul de la Tineretului (cu o mică escală la covrigii lui Paul, că deh, oameni suntem!), când îi vedem sosind: un şir lung de tot de bărbaţi în cămăşi albe, curgând dinspre sud spre gura metroului. Mulţi dintre ei au steguleţe, câţiva au stindarde mai mari, toţi sunt foarte, foarte veseli. E clar o excursie pentru ei, o aventură pe care n-ar fi avut-o fără această ocazie. Coborâm împreună scările şi ne oprim cu mult înainte de uşile staţiei, pentru că până acolo ajunge coada. Fiică-mea se sperie, e la un pas să intre în panică (“N-o să ajungem niciodată la timp!!!”), dar taică-său ne arată că aproape toate automatele de taxare sunt libere, cu excepţia celui la care stau oamenii. Sunt zeci de oameni care nu au văzut niciodată o cartelă de metrou şi care par să aibă doar una, aşa că durează infinit să intre pe rând în staţie. Paznicul staţiei repetă ca o placă stricată:

– Cu partea cu dunga aia neagră în sus! Nu aşa, la stânga!

Acum înţeleg de ce au plecat atât de devreme spre Piaţa Victoriei, e de-abia cinci şi jumătate, dar probabil că va dura mult să ajungă acolo…

Pe peron, se adună la fel, într-un singur loc, grămadă. Ne ducem mai departe. De când cu acele accidente oribile de la metrou, prefer să păstrez distanţa şi faţă de şine, şi faţă de alţi oameni. Fricile ne mănâncă uşor-uşor libertatea. Tot sper să vină metroul mai repede, să nu întârziem prea mult, dar acesta nu apare, iar cămăşile albe afluiesc (!) necontenit. S-a format iar o grămadă mare, gălăgioasă şi veselă, ca şi la intrare. Se vede clar că sunt oameni extrem de simpli, de la ţară, nu au nici pic de obrăznicie în ei, doar lipsă de maniere civilizate. Se uită intimidaţi în jur, la uriaşa groapă de sub pământ în care se află, la oamenii care trec pe lângă ei, la tot.

Când vine trenul, intrăm în vagon, undeva spre capătul mai îndepărtat al peronului. Şi aici sunt multe cămăşi albe, oriunde te uiţi în jur vezi alb. Şi fiică-mea are una, pentru că aşa e costumul de spectacol. Chiar glumim pe tema asta, că ar trebui să se ducă la miting în loc de teatru. Nu apreciază gluma. Iar uşile nu se mai închid. Aşteptăm, aşteptăm… la un moment dat, se aude o voce în difuzorul metroului:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Nici nu trebuie să vedem ca să ne dăm seama că iar s-o fi făcut o coadă lungă la o singură intrare…

La următoarea oprire, de la Piaţa Unirii, aşteptăm din nou mai mult decât ar fi normal. Şi auzim din nou:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Apoi iar aşteptăm. Ne uităm înspre peron şi observăm că un grup de cămăşi albe a coborât acolo şi pare complet dezorientat. Au steaguri, dar n-au conducător. Şi oamenii aceştia râd, dar e clar că sunt şi un pic speriaţi că nu ştiu încotro să o ia. Din difuzorul trenului se aude:

– Trenul de la linia doi merge la Piaţa Victoriei!

Mă mir că încă nu a coborât conductorul să îi ia frumuşel de mână pe oamenii ăia şi să îi bage la loc în metrou, că au coborât la staţia greşită. Fac un schimb rapid de priviri cu o pasageră:

– Săracii de ei, par pierduţi…

– Eh, lăsaţi…

Şi ne pufneşte râsul. Suntem răutăcioase, desigur, dar nici ei nu sunt buni.

La Piaţa Universităţii coborâm şi noi. Alte grupuri albe şi dezorientate şi acolo. Şi o aud pe fiică-mea spunând:

– Eeee, dacă era un chinez pe-aici, altfel stătea treaba!

Sunt uimită. Pe lângă faptul că habar nu am de ce spune asta, tocmai mi se păruse că văd o asiatică în metrou, cu coada ochiului. Întorc capul să văd dacă într-adevăr aşa este, şi asiatica este fix în spatele meu, zâmbindu-mi larg. Îmi închipui că a înţeles ce a zis copilul şi încep să râd, ea îmi spune “Bonita!” arătând înspre Luna (într-adevăr, este foarte drăguţă îmbrăcată aşa, cu tutu şi pălărie negre, pe lângă problematica cămăşuţă albă), eu îi răspund “Xiexien” (care nu înseamnă nimic, am vrut să îi mulţumesc cu puţina chineză pe care mi-o amintesc – se spune “xiexie” – dar nu mi-a ieşit) şi o luăm fiecare în direcţia ei.

– De ce ai spus că ar fi trebuit să fie un chinez pe aici?, o întreb pe Luna, care e şi ea foarte încântată de coincidenţa asta.

– Păi nu ştii că ei sunt foarte pricepuţi la organizări de defilări dintr-astea? Nu s-ar fi întâmplat niciodată haosul ăsta dacă era un chinez pe-aici!

Ce de obicei, perlele unui copil sunt pe jumătate diamante de adevăr.

Serbarea a fost un succes, aşa cum sunt mereu serbările şcolare în ochii părinţilor piticilor de pe scenă. Succes a fost şi ieşirea de după, cu colegii, la o terasă din Centrul Vechi. Cu excepţia acelui mic incident când un comesean ne-a zis cu obidă (şi prejudecată) că “îi creşteţi de mici nesimţiţi şi pesedişti”, arătând înspre mica gaşcă de cămăşuţe albe. Ajungem din nou la metrou, să ne întoarcem acasă. La Piaţa Unirii, surprinzător de multe cămăşi albe. Steagurile au rămas mai puţine, multe au fost probabil aruncate pe drum, şi sunt toate şifonate în mâini. Oamenii sunt tot veseli, dar au şi regrete:

– Ce păcat că nu a durat mai mult “mitingul” ăsta!

– Daaaa, şi mie a început să îmi placă aşa, să nu plătesc nimic, nici la dus, nici la întors!

Mă uit la ceas: e cu puţin trecut de ora nouă (seara!). Oare atât de scurt să fi fost totul? Şi de ce sunt la Piaţa Unirii oamenii ăştia, şi nu mai înspre Victoriei? Şi atunci îmi dau seama că mulţi nici n-or mai fi ajuns la mitingul pentru care fuseseră mânaţi la Bucureşti. Au profitat de faptul că cineva le-a plătit drumul şi s-au plimbat şi ei puţin la Capitală. Mitingul este încă departe de a se fi terminat. La fel cum este şi minciuna asta în care trăim ca popor, de o vreme încoace. O minciună inconştientă şi din ce în ce mai neruşinată, care profită de lipsa crasă de educaţie a majorităţii oamenilor, în special de la ţară, pentru a-i manipula în direcţia intereselor lor personale. Sunt atât de uşor de convins aceşti oameni, de fapt! Un discurs pe limba lor, de la oameni dintre ei, câteva promisiuni mincinoase, cum că o să plouă cu bani dacă votează într-un anume fel, ameninţări că o să li se taie din drepturi, dacă nu votează în acel fel – şi gata, au fost convinşi. Opoziţia va avea o şansă să schimbe ceva în ţara asta doar atunci când va învăţa să nu se mai lamenteze sau oripileze de tacticile Puterii, ci să coboare în stradă, sau şi mai bine, în uliţă, să vorbească în termeni simpli, nu intelectuali şi savanţi, să îşi fixeze puncte de lucru în teritoriu, aproape de oamenii ăştia care nu aşteaptă decât ca cineva să îi asculte şi să le promită ajutor ca să găsească drumul potrivit. Oamenii care cer să fie călăuziţi un pic pe acel drum, până învaţă să meargă şi singuri. Pentru că nu toţi avem norocul să ne naştem conducători, nici măcar deştepţi, dar toţi avem dreptul să fim conduşi cinstit. Iar din vârf de mouse nu se poate schimba mai nimic.

Reflectez amar la toate acestea în timp ce metroul întârzie să plece din staţie. Suntem toţi în acelaşi tren şi depindem unii de alţii. Îi lăsăm cu atâta uşurinţă să ne mănânce din timpul vieţii, deşi atât de preţios…

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!, se aude din difuzorul metroului.

Ne trebuie un chinez.

Reclame

O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…