Copil rău

Băiatul ţâşneşte pe uşa joasă a casei. E îmbrăcat într-un combinezon de pijama, cu mâneci şi pantaloni lungi, deşi sunt vreo treizeci de grade afară. Dar poate că înăuntru e frig. Aşa sunt casele astea întunecoase, de la ţară: friguroase.

Cel mic pare să se bucure că vede oameni. În special de mătuşă-sa pare încântat. Ridică din ţărână un căcăţel uscat, de pisică, şi i-l aruncă drept în obraz. Mătuşa se încruntă teatral:

– Băiat rău ce eşti! Răule!

Schimb de priviri rapid cu fiică-mea. Până şi ea, la şapte ani, ştie că e o mare greşeală să îi spui asta unui copil şi o văd cum îmi cerşeşte ajutor din ochi, pentru cel mic:

– Nu cred că e rău, zâmbesc eu tatonând terenul.

– Ba da! E rău! E tare rău!

Şi începe să râdă, luându-l cu foc în braţe. Râd şi ceilalţi, amuzaţi, râdem şi noi, jenate.

Copilul nu stă prea mult la mătuşa lui. Se smulge din braţe şi aleargă peste tot, pune mâna pe tot ce vede, încearcă să rupă tot ce atinge. Acum o trage de coadă pe pisică, iar mătuşa îl ceartă iar, lung, cu explicaţii şi ameninţări care îi trec pe lângă urechi celui mic:

– Ar fi mai bine dacă i-ai spune un simplu „Nu!”, încerc eu să ajut cu un sfat necerut, ca de obicei. Scurt şi hotărât, repetat de multe ori, de fiecare dată când face ceva nepotrivit. La fel şi cu „Da”, atunci când are voie să facă ceva.

– Ba nu! Că el nu înţelege aşa, cu una, cu două.

– Păi tocmai de-aia nu înţe…

Mă opresc. Copilul face iar o poznă şi toţi sunt ocupaţi să îl certe. Mă ridic să îi caut jucării prin sacii cu lucruri aduşi pentru copiii din sat. Sunt mai mult lucruri de fetiţă, rămase de la fiică-mea, dar ea a avut gusturi amestecate, aşa că scot la iveală un Spiderman mare, de pluş. Copilului îi sclipesc ochii. Îl ia, se bucură şi îmi zice un cuvânt, repetat.

– Nu prea înţeleg ce spune, mă scuz eu, jenată, la adulţii din jur. Cât are, vreun an jumate?

– Nu, are doi ani deja. Dar a avut un accident şi acum are o sârmă la dinţii de jos, că altfel nu-i mai stăteau bine. De-aia nu vorbeşte clar.

– Un accident?

– A intrat unu’ cu maşina în ei. Era cu taică-său şi zob i-a făcut pe amândoi. Ǎsta mic a ieşit prin parbriz.

Acum chiar că mă enervez. Văd atât de des maşini cu copii vraişte pe bancheta din spate şi aud atât de des, în ultima vreme, despre accidente grave în localităţi, la viteze mici, cu copii nelegaţi în centuri, încât nu mă mai pot abţine.

– Nu avea centură, nu-i aşa?

– Nu avea. Dar mai bine că nu avea, asta a fost salvarea lui.

Şi începe o povestire mult prea detaliată pentru urechile unor copii, despre cum au fost loviţi din lateral, în plin, de o maşină care mergea cu 140 km/oră prin sătucul lor. Vechea lor Dacie s-a făcut praf, deci aşa s-ar fi făcut şi ăla mic dacă n-ar fi zburat prin geam. Şoferul vinovat nu a păţit nimic: este băiatul unui interlop cunoscut din zonă, nu a stat nici măcar o zi la poliţie. Se tot aşteaptă procesul, dar până o veni…

– Părinţii lui au plecat în străinătate deja, să facă bani. Îl creşte bunică-sa acum, la două case mai încolo. Şi îl mai luăm pe la noi din când în când. Uite, acum a venit singur, că îi place mult la noi, ne povesteşte mândră tânăra mătuşă.

De parcă ar fi ştiut că vorbeam despre ea, apare bunica. Are o şapcă pe cap („Scria BOY pe ea, ce ciudat, nu îmi plăcea deloc de bunica aia!”, mi-a mărturisit Luna după ce am plecat de acolo) şi pielea de sub ochi încreţită în modul acela unic în care numai alcoolul o poate face. De cum o vede, copilul începe să ţipe şi să dea cu picioarele în tot ce întâlneşte. Nu vrea la bunica.

– Ia să vedem, ce ai primit aici?, îi trage ea din mână jucăria. Aaa, Omul Păianjen! Foarte frumos! Da’ vezi că o să-l strici, nu mai pune mâna pe el!

Acum îmi dau seama ce tot zicea copilul când i-am dat jucăria. Mă ridic să plec. Pe drumul spre poartă încerc încă un sfat timid şi zâmbitor:

– Lăsaţi-l să strice jucăria, doamnă, că e a lui. Ce să faceţi cu ea, să o ţineţi de decor?

Bălmăjeşte ceva bunica, dar zău dacă îmi pasă ce anume. Urcăm în maşină. Copilul nu pare deloc speriat la vederea ei. Poate că era prea mic pentru o traumă, atunci când a avut accidentul. Poate că, într-adevăr, centura l-ar fi ucis, în loc să-l ajute. Poate că am învăţat prea multă teorie şi am trăit prea puţin printre ei, cei mulţi, cei reali. Le facem semn cu mâna tuturor şi pornim spre casă. O voce mică îmi răsună în urechi tot drumul:

– Stic, stic, stic, stic…

Publicitate

Să cumpărăm cărăşel!

Pe 14 februarie 2015, vor intra în vigoare câteva noi reglementări ale Codului Rutier, printre care şi unele referitoare la transportul copiilor.

Pe 11 februarie 2015, am oprit poliţia pe stradă. Şi nu invers.

Pe 12 februarie 2015 am citit cu multă răbdare unul dintre cele mai agramate texte pe care le-am văzut vreodată şi, culmea, mi-a plăcut.

Care este legătura între cele trei enunţuri de mai sus? Păi, hai să vă explic.

 

Pentru că am auzit din presă despre noile cerinţe din Cod, am crezut util să o aduc la cunoştinţa prietenilor de pe Facebook pe cea care stipulează clar că prichindeii mai mărunţi de 135 cm trebuie să stea neapărat în scaune de copii sau înălţătoare, ca să nu le vină peste faţă sau gât centura de siguranţă (obligatorie, bineînţeles). Adică nici să se bălăngăne în maşină, nici să stea spânzuraţi. Îmi exprimam atunci neîncrederea că va fi şi aplicată regula asta. Pe de o parte, românul verde are o mare rezistenţă la respectarea legilor, pe de altă parte, poliţiştilor noştri li se cam rupe de aplicarea acestora.

La doar câteva zile după aceasta, stând la stop la Piaţa Unirii, văd în maşina de lângă mine o fetiţă de vreo şase-şapte ani pendulând nestingherită pe bancheta din spate, în timp ce mânca cu poftă dintr-o şaorma. Două tragedii deodată, după părerea mea. S-a făcut verde înainte să apuc să îl claxonez pe tăticul de la volan, ca să îl rog să-şi lege, măcar, copilul în centură (mai fac din astea uneori şi încă nu m-a bătut nimeni). Dar, la nici o sută de metri mai încolo, tăticul inconştient a intrat în mica parcare de la fostul complex Kilometrul Zero, făcând dreapta chiar prin faţa mea. Şi prin faţa celor doi poliţişti care stăteau de vorbă acolo, lângă o maşină de-a lor. M-am oprit şi eu lângă poliţişti şi am lăsat geamul în jos:

– Vă rog să vă uitaţi în maşina aceea roşie. E un copil în ea, care nu e asigurat cu centura, poate îi atrageţi dv. atenţia tatălui.

– Ce spuneţi? Nu vă aud… Şi vedeţi că încurcaţi traficul!

Mă uit în spate. Nu ocupam mai mult din prima bandă decât şoferii de taxi opriţi ilegal chiar acolo, dar hai s-o fac şi pe asta: am tras şi mai pe dreapta, am coborât şi celălalt geam şi mi-am repetat rugămintea, arătând cu degetul spre maşina care încă nu se îndepărtase mai mult de zece metri de noi:

– A trecut chiar prin faţa dv., foarte încet. Aţi fi putut observa şi singur, dacă v-aţi fi uitat…

– Păi noi avem altă treabă. Supraveghem intersecţia!

Mă uit mirată la minuscula arteră care duce, din bulevard, spre parcare:

– Intersecţia asta?!…

– Aceea!

Şi îmi arată intersecţia de la Unirii. Care se află, după cum spuneam, tocmai la vreo sută de metri de locul în care era echipajul. Mirarea mea creşte şi chiar primeşte un nou avânt odată cu următoarea remarcă a poliţistului:

– Dumneavoastră sigur aţi primit cândva o amendă pentru asta, îmi arată el cu capul spre Luna, asigurată cu centura pe înălţătorul din spate, iar acum vreţi să vă răzbunaţi.

Cât de bine cunosc rânjetul ăsta ironic al atotştiutorilor imbecili, care nu sunt capabili să creadă că cineva poate să facă un lucru fără să aibă vreun interes personal!

Năucită de răspuns şi grăbită să ajung la ora de circ a Lunei (care părea că începuse, deja, la figurat), n-am mai insistat să discut cu peretele ăla în uniformă, care refuza să îşi mişte fundul cu câţiva metri mai încolo şi, poate, să salveze o viaţă nevinovată. Am plecat, cu întrebarea dacă n-ar fi trebuit să îi cer numele şi să îl reclam la şefii lui.

Câteva ore mai târziu, prietenul meu mi-a răspuns fără echivoc la întrebare:

– Ar fi trebuit să faci asta. Oamenii de genul lui nu acţionează decât de frică.

Şi mi-a povestit un incident asemănător în trafic, de zilele trecute, când a rugat un agent de circulaţie să intervină într-o situaţie care bloca circulaţia, dar acesta nu s-a sinchisit până în momentul în care prietenul meu l-a întrebat cum îl cheamă. În doar cinci minute, circulaţia a fost reluată.

Tare uimită şi bucuroasă am fost să aud aşa ceva! De ani de zile mă implic în tot felul de cauze pierdute, mai nici una care să mă privească personal, iar prietenul meu se mulţumeşte să mă asigure că mă lupt cu morile de vânt şi că ar fi mai bine să îmi văd strict de problemele mele. Cred că a ajuns şi el la limită, constatând cât de răi şi egoişti au ajuns cei mai mulţi dintre noi (probabil din cauza crizei financiare în care ne bălăcim cu toţii de mult timp).

Cât despre textul agramat care mi-a plăcut, spre surprinderea mea de filolog cu simţ critic exacerbat, acesta îi aparţine comentatorului unui articol referitor la împuţinarea peştilor din apele României. Ziaristul se lamenta la nesfârşit cu privire la cauzele prăpădului, erau multe comentarii ne-productive în urma lui, iar domnul cu pricina a pus punctul pe i, propunând implicarea fiecărui pescar frustrat, fie el sportiv sau nu, într-un proces de repopulare a apelor. Las la o parte faptul că am citit foarte greu textul, că respectivul comentator se descrie drept absolvent al Facultăţii de Litere şi de Limbi Străine din Bucureşti sau că şi-a postat propunerea pe pagina personală de FB şi nu pe pagina articolului (deşi se adresează direct autorului şi celorlalţi comentatori). Nici măcar faptul că habar nu am cum arată carasul nu contează. Doar îmi promit să cumpăr unul când voi avea ocazia. Şi să fac exact ceea ce propune domnul în textul de mai jos, pe care vi-l las drept desfătare.

Apoi vă rog să vă şocaţi prietenii inconştienţi (cu toţii avem aşa ceva) cu filmuleţul care urmează: e dur (deşi am văzut şi mai dure), dar arată precis ce se poate întâmpla, în caz de accident, cu un copil ne-legat în centură, aflat pe bancheta din spate a unei maşini.

Deci, mai întâi ne bucurăm un pic:

„Va sal eu sunt un iubitor de natura respect pentru ce este an apa si ce a creat bunul Dumnezeu,din pacate vorbele tuturor sunt irosite an fata nenorocitului de calculator ,dar nu e posibil altfel sa ne auzim decat cu ajutorul lui gata .eu am luat decizia cumpar carasel viu si ma duc la dunare ca nu am an alta parte si ai eliberez cred ca am sai dau si un pup sper sa nui anghit.M-am saturat sa vad pisi pisi cutu cutu ISUS A ANPARTIT LA SARACI PESTE ,dar daca am prins si am mancat acum trebuie sa pun si anapoi ,ce e prostia asta galati cu apa peste vedete hai domnilor e 2 roni un carasel cersesc si eu da si mie un carasel sai dam drumu an apa ca poate andeplineste o dorinta. Sunteti de isprava toti va urmaresc cu placere dar se poate sa populam singuri eu sunt hotarat doar asa se pote populand cu pestisori eu vor creste mari si ne bucuram cu totii daca nu ma citeste nimeni asta e.”

N.a.: Iată că eu v-am citit, domnule E.M.! Şi mă bucur să văd implicare personală în orice domeniu şi la orice nivel ar fi ea. Hai să schimbăm împreună lumea copiilor noştri, că a noastră pare să se fi dus de râpă!

Şi apoi ne întristăm mult: