Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 6

Unul dintre personajele mele literare preferate este tanti Raliţa. Dacă nu o cunoaşteţi, înseamnă că aţi ratat o distracţie pe cinste cu cărţile lui Vlad Muşatescu, un scriitor cam nedreptăţit de exegeţii români. Tanti Raliţa asta a lui era pasionată de enigme poliţiste, făcea raliuri la volanul unui Trabant şi, bineînţeles, fuma. Două-trei pachete de Mărăşeşti pe zi. Pentru că hotărâse să le rărească, odată trecută de pragul a şaptezeci de ani.

Cam aşa visam şi eu să ajung la bătrâneţe, metamorfozată din adolescenta cuminte acasă, conştiincioasă la şcoală şi novice în ale fumatului care eram. Îmi închipuiam că bolile îi ating doar pe unii oameni, că fumătorii sunt mai interesanţi decât ne- şi că destinul ne este scris în palmă (iar eu am linia vieţii lungă, lungă de tot). Parţial, viaţa mi-a dat dreptate. Am auzit de fumători înrăiţi care au bătut suta şi de tineri răpuşi de cancer pulmonar fără să fi pus gura pe vreo ţigară. Oamenii pe care i-am admirat sau plăcut în viaţă au avut cu toţii un simţ special al umorului, care includea o doză de nepăsare la adresa grijii pentru propria persoană, materializată şi prin fumat. Iar, colac peste pupăză, cercetările genetice din ultimii ani tind să ajungă şi ele la concluzia că destinul ne este hotărât înainte de naştere şi că în ADN-ul nostru scrie şi cam câţi ani vom trăi, şi ce boli putem face, ba chiar şi ce caracter o să avem, din moment ce s-a descoperit o genă a răului.

Doar că, acum câteva luni, am început să tuşesc. Şi m-am întrebat cum pot fi sigură că eu nu am gena aia a bolilor de plămâni. Apoi am început să obosesc de lucrurile pe care trebuie să le fac atunci când fumez: să mor de frig iarna şi de cald vara, pe motiv de geamuri deschise şi uşi închise, să am grija pachetului de ţigări şi a brichetei oriunde mă duc, să mă simt prost când fumez în spaţii publice sau în anturajul prietenilor (care, mai nou, sunt din ce în ce mai mulţi nefumători) şi, mai ales şi mai ales, să arunc o groază de bani pe viciul meu. În aceste condiţii, a picat la fix informaţia despre programul Stop Fumat. Şi am luat-o ca pe un semn că trebuie să îl încerc şi eu.

Totul a început cu un telefon de la bărbatu-meu:

– Am avut azi un client pneumolog.

Hait!, mi-am zis eu în gând. Ultima oară când a discutat cu un medic amator de bărci s-a hotărât să nu ne îngrijorăm că Luna e la a unşpea otită şi a învăţat-o să-şi împingă aerul cu presiune pe urechi. Ce minuni i-o mai fi spus şi ăsta de azi?

– Zicea că el s-a lăsat de fumat cu un medicament numit Champix. Cică îţi umple găurelele din creier unde se duce nicotina, iar nicotina nu-şi mai găseşte loc şi tu îţi pierzi plăcerea de a fuma. Iei medicamentul, mai fumezi o vreme, apoi te laşi fără probleme.

Nu suna rău. Îmi inspira încredere un pneumolog fumător. În plus, înţelegeam acum şi dependenţa mea de fumat: la câte găuri suspectez că am eu în creier, e loc berechet pentru nicotină acolo!

Am căutat pe net după medicamentul cu pricina şi am găsit următoarele: e singurul medicament creat special pentru aşa ceva, a beneficiat de cel mai amplu studiu făcut vreodată asupra efectelor vreunui medicament, iar rezultatele au fost foarte bune, şi – lucru foarte important pentru zgârcita de mine – e gratuit în România. Doar că, pentru a-l obţine, trebuie să demonstrezi că ai un dram de voinţă şi să urmezi paşii programului Stop Fumat. Ceea ce am făcut.

Acum sunt în a şasea zi de când iau medicamentul. De două zile am şi dublat doza, pentru că aşa e sistemul: în primele trei zile iei câte o pastiluţă după micul dejun, în următoarele trei adaugi una şi după cină, după alte trei dublezi cantitatea… Cică sunt oameni care nu au mai avut nevoie de pastile după două săptămâni de tratament şi alţii care au continuat două-trei luni. Vom vedea la mine cum e. Deocamdată, mă bucur că nu am resimţit efecte adverse. Nu mi-a fost greaţă şi nici nu am ameţit mai mult decât mi se întâmplă în mod normal, iar cel mai înfricoşător coşmar pe care l-am avut zilele astea a fost că trebuia să plec în concediu împreună cu fostul meu patron. Dar nu am apucat să plecăm, pentru că m-am trezit.

E drept, nici nu m-am lăsat încă de fumat, ceea ce, conform programului, va trebui să fac sâmbătă. Acum chiar mă duc să-mi iau ţigări. Sper să fie penultimul pachet pe care mi-l cumpăr, pentru că… AMR două zile.

 

CONTINUAREA AICI.

Publicitate

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 2

Inaugurez acum o nouă categorie pe blog, oarecum hors sujet (ştiu că există echivalentul în româna modernă – „off-topic” – dar eu sunt francofonă, sîc!). Încerc să mă las de fumat şi, judecând după reacţiile cunoscuţilor, cred că există mulţi oameni interesaţi de proces. Aşa că o să vă ţin la curent, în următoarele săptămâni, cu procedura, reacţiile adverse, nervii inevitabili şi, mai ales, cu reuşita sau nu a demersului meu.

Fumez de treizeci de ani. Voi regreta mereu clipa în care am acceptat să trag primul fum. Eram într-o excursie în jurul ţării, făcusem escală la Sighetu-Marmaţiei şi habar nu am cum ajunsesem în cimitirul local. O prietenă, care fuma mai demult, mi-a întins ţigarea ei:

– Ia şi tu!

Şi am luat. Nu aveam de unde să ştiu, pe atunci, că am o fire adictivă şi că îmi va fi foarte greu să renunţ la acest viciu. Din cele cinci fete care eram acolo, doar una nu s-a apucat de fumat după aceea, deci şansa de a rămâne agăţat, după doar o ţigară, este foarte mare.

Mi-a plăcut enorm să fumez. Nu ca să mă dau matură sau interesantă, pentru că eu oricum m-am crezut mereu aşa, chiar şi fără ţigări. Îmi plăcea, pur şi simplu, gustul ţigărilor. Şi am gustat multe… Snagov, Golf şi BT în copilăria dintr-un oraş de graniţă cu Bulgaria. Kent lung şi San, şutite din cartuşurile păstrate de mama în şifonier, printre haine, pentru situaţii speciale. Sunt curioasă câţi medici s-au mirat că li se termină pachetul prea repede, neştiind că nu mai avea douăzeci de ţigări, după ce îl prelucrasem artistic, cu fierul de călcat. A venit apoi facultatea, când vindeam în cămin ţigări sârbeşti, aduse de un văr vaporean, şi când încercam toate mărcile pe care le vedeam. Am avut perioade lungi de Lucky Strike, Camel şi Pall Mall, de preferinţă fără fitru, o mică pasiune pentru Viceroy, m-am răsfăţat cu dulcile ţigări cubaneze Popular şi H-Upman, pe care le găseam doar de la restaurantul Havana, şi am fumat Carpaţi în perioadele de sărăcie lucie. Singurele ţigări celebre care nu mi-au plăcut niciodată au fost Marlborro şi Mărăşeşti. Şi întotdeauna m-am întors la marea mea iubire – Kent-ul lung. Pe care îl fumez şi acum. Dar nu îmi mai place.

De câteva luni, mi-am pierdut pasiunea pentru fumat. Nu ştiu dacă de vină e vârsta mea sau gustul ţigărilor, din ce în ce mai mult contrafăcute pe piaţă. Dar simt că mai fumez doar dintr-o obişnuinţă mult exersată. Şi, când golesc scrumiera, seara, la culcare, îmi dau seama că am mai ars 15 lei doar pentru că nu mă pot aşeza la calculator fără să îmi aprind o ţigară, nu îmi pot bea cafeaua de dimineaţă fără trei ţigări şi nu pot termina o masă fără „desert” nicotinic.

Voinţă nu am deloc, acesta fiind un alt motiv pentru care nici măcar nu am încercat să mă las de fumat vreodată. Dar, când am auzit de un medicament-minune care, cică, ar facilita trecerea peste greaua perioadă de sevraj, m-am apucat să caut informaţii pe net despre el. Impresiile utilizatorilor erau bune, rezultatul studiilor era excelent, costul era zero – l-am luat şi eu. Ieri de dimineaţă. Şi am continuat să fumez, pentru că aşa e metoda. Va trebui să mă las doar în a opta zi de medicaţie.

Până acum, n-am simţit nici un efect. Nici o schimbare în apetitul meu pentru ţigări, nici o greaţă prevăzută la „Reacţii adverse” şi nici un vis intens, aşa cum avertizează majoritatea utilizatorilor că s-ar putea să am. Din contră, azi-noapte am avut un vis pe o temă recurentă la mine, şi anume că mă rătăceam într-un Paris nocturn şi întortocheat, din care, însă, au lipsit mafioţii, criminalii deghizaţi sau monştii obscuri care mă urmăresc de obicei în astfel de vise. Pentru că sunt o mare campioană a coşmarurilor, de când mă ştiu…

Mâine vă mai povestesc una, alta. Cu cât vorbesc mai mult despre încercarea mea de a mă lepăda de tutun, cu atât cresc şansele de a mă lăsa cu adevărat. Căci îmi va fi tare ruşine de voi să vă spun că am eşuat.

CONTINUAREA AICI.