Mă uitam aseară cu fiică-mea la un film. Dat fiind că, data trecută când am făcut aşa ceva, s-a lăsat cu confuzii fiziologice majore în căpuţul ei, am ales mai cu grijă subiectul de astăzi: un amestec de poveste de dragoste adolescentină, misterul unei dispariţii şi anchetă detectivistică cu indicii. Filmul nu mi-a plăcut. Nu m-am ataşat de nici un personaj, nu m-a surprins intriga şi nici nu m-a impresionat jocul vreunui actor. Doar titlul (Paper Towns) mi-a spus o poveste frumoasă, pe care nu o ştiam şi pe a cărei simbolistică presupun că regizorul putea broda mult mai interesant: cică autorii de hărţi obişnuiesc să insereze în lucrările lor câte un oraş fictiv, un nume inventat de ei, în scopul de a se proteja de plagiatori – dacă cineva le copiază harta, cu tot cu oraşul fictiv, atunci ei pot dovedi că este un furt intelectual. Oraşe inventate, în care unii visează să trăiască. Oraşe de hârtie.
Un câştig tot am avut, însă, după această vizionare. Ceva tare preţios! Protagonistul filmului, un puşti aflat în pragul absolvirii liceului, se hotărăşte peste noapte, la propriu, să plece în căutarea iubitei lui fugite de-acasă. E un elev bun şi conştiincios, care nu a lipsit niciodată de la şcoală până acum, iar prietenii îl întreabă miraţi:
– Şi ce faci cu cursurile?
– Sar peste câteva ore, nu e mare scofală!
Şi o aud atunci şi pe fiică-mea întrebându-mă mirată:
– Cum adică, „sare” peste ore?
Să-i spun? Să nu-i spun? Să-i dau idei?
– Adică lipseşte de la ore, fără să anunţe. Se numeşte „chiul”.
Oripilată. Acesta este atributul cel mai potrivit pentru a descrie expresia Lunei la auzul unei astfel de îndrăzneli. Am mai văzut o faţă asemănătoare la ea acum câteva zile, atunci când a aflat că bărbaţilor le plac pozele cu femei goale (poveste lungă, poate altădată!) şi, în general, când vine vorba de ceva oricât de vag legat de sex, pupat pe gură sau decolteuri un pic mai îndrăzneţe. Chiar şi la filmul acesta boscorodise, ceva mai devreme, la vederea unor adolescenţi îndrăgostiţi care se sărutau destul de cast:
– Sper că voi nu aţi făcut la fel, tu şi cu tata, când eraţi adolescenţi!, mă avertizase ea ameninţător.
– Nuuu, o liniştisem eu.
– Super!
– Când eram adolescenţi nu eram prieteni. Am început acum vreo zece ani…
Nu vreţi să ştiţi ce ghionturi puternice trage fiică-mea. Pur şi simplu, nu îşi poate închipui normalitatea, darămite necesitatea, unor „aberaţii” dintr-astea, de oameni mari.
Revenind la faza cu chiulul, acum nici măcar să vorbească nu mai poate, de stupefiată ce este…
– Luna, ţi-am mai spus eu ţie, există o vârstă pentru toate, încep eu grijulie. Multe dintre lucrurile care îţi par anormale acum ţi se vor părea normale peste zece ani, să zicem. Şi m-aş îngrijora dacă nu ar fi aşa.
– Dar DE CE să lipsească de la ore?
– Din multe motive. Şi eu am chiulit în liceu. Dar eram tot aproape de sfârşitul lui, mă grăbesc eu să minimalizez exemplul negativ pe care i-l dau inocentei mele fetiţe. Şi am chiulit extrem de rar, doar de la vreun profesor mai rău.
Nici măcar nu mint. Am fost un copil tare cuminte, până, hăt, pe la şaptesprezece ani, când a început să mă bântuie conştiinţa filosofică.
– Şi unde te duceai?
– La o colegă de clasă sau în parc. Eram mai multe fete, vorbeam aiurea, uneori fumam pe ascuns…
– Bleah! Eu nu o să fac asta NICIODATǍ!
Să râd sau să profit? Aceasta e întrebarea. Decid să profit:
– Îmi dai în scris?
– Da! Îţi dau!
– Cu semnătură, ca oamenii mari?
– Imediat!
Şi s-a dus năpârstoaca mea hotărâtă să caute o bucăţică de hârtie, pe care a scris, dintr-o singură încordare de poignet, următoarele:
Trebuie să-mi cumpăr un seif. O asemenea comoară se păstrează cu sfinţenie şi se scoate, la şantaj, în momentul necesar. Adică tot peste vreo zece ani, sper…
Mama Aluniţă 