Nu ştiu cum se face, dar reuşesc să amân scrierea unor articole care mi se par foarte utile până când devin inutile. Am zeci şi zeci de drafturi, ciorne şi schiţe de texte, unele începute chiar acum câţiva ani, pe care nu apuc să le finalizez. Acesta despre Muzeul Ciocolatei, de exemplu, zace în calculator din noiembrie, de când a fost fiică-mea în vizită acolo. De fapt, planul iniţial era să public filmul în care îi povestea ea lui taică-său, la telefon şi deosebit de plastic, despre cum s-a desfăşurat vizita cu clasa în acest muzeu. Însă relatarea ei a fost întreruptă în mod repetat de anumite… accidente, să le zicem – probabil datorate îngurgitării unei cantităţi neobişnuite de ciocolată într-un timp foarte scurt. Apoi a început şi pisica să miorlăie de mama focului (pe atunci era încă un pui amărât de vreo lună, şi plin de micoză). Apoi s-a apucat şi câinele să-şi ronţăie bobiţele din castron… Aşa că filmarea a devenit de nepublicat şi a trebuit să pun mai jos doar transcrierea acelei conversaţii.
Aş fi vrut ca aceste impresii să folosească şi altora, înainte de a se decide dacă organizează o vizită în acest muzeu, de exemplu în cadrul Săptămânii Altfel, care a început azi în multe dintre şcoli. Însă între timp, din noiembrie, când a fost clasa fiică-mii, şi până azi, muzeul acesta s-a mutat din locul unde era atunci (pe strada Lipscani) într-un sediu nou, lângă Carrefour Orhideea. Deci nu ştiu exact dacă mai sunt valabile aceste impresii. Ştiu doar că numele a rămas acelaşi (Choco-Museum) şi că statuile din ciocolată de pe site par şi ele aceleaşi, deci îmi pot închipui că şi obiceiurile casei tot aceleaşi sunt 😉
––
Şi Luna a zis:
– … şi am intrat într-un bar, Barul de Ciocolată, în care era o doamnă şi erau tot felul de vinuri, alcooluri şi alte lucruri. Şi am urcat sus cu doamna aceea şi primul era un stand cu multe alimente de-astea care costau 40 de lei minim. Sau 30. Sau 20.
– Adică de genul bomboane de ciocolată?, a vrut să ştie taică-său.
– Da. Bomboane, trufe, vinuri… Dup-aia intrăm într-o cameră unde vedem o fântână de ciocolată de vreo juma de metru, aşa, din care ne dă la fiecare câte-o linguriţă.
Şi aici a arătat cu degeţelele cam cât de mică (spre foarte mică) era linguriţa aceea cu care primiseră ciocolată din fântână.
– A fost foarte bună linguriţa aia. Eu mai voiam una, da’… Apoi era o masă mare, cam de doi metri aşa, unde erau tot felul de obiecte din ciocolată: un cântar şi nişte unelte. Şi mai era o masă, cam de un metru, unde erau nişte statui din ciocolată. Dar nu gigantice, şi nimic special. Astea erau toate exponatele din ciocolată, vreo trei-patru. Apoi am intrat într-o sală mică (tot locul era mic, de altfel), unde era un cinema şi vorbea cineva în română cum a fost făcută ciocolata. Nu înţelegeam nimic din ce spunea bătrânul ăla, dar na… După, am mers în atelier şi ne-a zis să ne alegem câte-o bucată de ciocolată pătrăţoasă şi ne-a dat un pix cu ciocolată albă să scriem ce vrem noi pe ea. Am scris. Apoi ne-a arătat încă un raft de exponate, că nu se putea, trebuia să mai luăm încă ceva, şi cam asta a fost. Super-scump şi prost. Pe o bucăţică de ciocolată 10 lei am dat. Colegii mei şi-au luat nişte lucruri foarte scumpe şi, când ne-am întors la şcoală, le-au desfăcut să vedem cum sunt. Băieţii le-au scuipat, iar mie mi-au plăcut la nebunie.
– Şi cât a durat totul?
– Juma’ de oră. Deşi în program scria că vom sta două ore…
––
Aceasta a fost conversaţia. Confirm că bucăţica de ciocolată pătrăţoasă, pe care Luna scrisese, cu alb, „Love” şi pe care ne-a adus-o acasă a fost de nemâncat.
Mama Aluniţă 