Ghid pentru o îndepărtare eficientă a elevilor de plăcerea cititului

Fiind o mamă întârziată, între mine şi fetiţa mea este o generaţie lipsă. Astfel, dacă eu am fost catalogată ca făcând parte din generaţia X, generaţia sacrificată a idealiştilor decreţei, fiică-mea se spune că ar fi sărit peste Y şi s-ar fi înscris direct în generaţia Z, una puternic tehnologizată şi mult mai ancorată în realitate decât cea a părinţilor lor. Printre multe alte diferenţe, normale, aş spune eu, între cele două leaturi, se înscrie şi cea a chemării către lectura cărţilor: foarte mare în cazul meu, mică spre deloc în cazul Lunei. Şi nu cred că se datorează numai asaltului tehnologiei moderne, mult mai ofertantă din punct de vedere al distracţiei decât o biată legătură de foi de hârtie, ci şi unei predispoziţii genetice pe care, întâmplător, eu am avut-o, iar ea pare să nu o posede.

În mod paradoxal, deşi cu lectura propriu-zisă nu se omoară, Luna adoră locurile cu multe cărţi: librăriile frumoase, în care se poate juca în timp ce îi citesc câte ceva la întâmplare, şi bibliotecile de unde îşi poate alege ce cărţi doreşte ea, pentru a le lua, gratis, acasă. Îmi voi aminti toată viaţa prima carte pe care i-am citit-o într-o librărie Diverta, Copacul cel darnic, a lui Shel Silverstein, din cauza căreia nu m-am putut opri multă vreme din hohote de plâns, iar copilul, pe atunci un boţ de om de vreo trei-patru ani, care nu înţelesese nimic din dramatismul teribil al poveştii, m-a consolat înţelept, într-o inversare de roluri surprinzătoare pentru cei din jur. Şi văd că Luna îşi aminteşte şi ea de prima carte pe care şi-a ales-o de la o filială a Bibliotecii Metropolitane, Viaţa, o enciclopedie pentru copii de la Rao, pe care m-a pus să i-o citesc cap-coadă de două ori, cu un interes mult mai mare decât dacă ar fi fost o carte impusă de mine.

Speranţele mele în şcoală ca ajutor în a-mi atrage progenitura pe calea cititului s-au năruit rapid. Clasa pregătitoare, care ar fi trebuit să fie, aşa cum şi numele sugerează, doar o pregătire pentru şcoală, a fost, de fapt, un hei-rup abuziv către performanţă matematică, cu manuale, teme, concursuri şi doar sporadice „scăpări” de lectură agreabilă şi potrivită cu vârsta copiilor. După ce m-am convins că de la învăţătoare nu pot avea pretenţii de mai bine, îmi mai rămăsese speranţa în biblioteca şcolii, ca loc magic de unde ar putea veni impulsul de a citi al copilului. Care copil tare s-a mai bucurat când respectiva învăţătoare (fostă, deja, pentru că am schimbat clasa anul acesta) le-a promis copiilor o vizită la biblioteca şcolii, în Săptămâna Altfel. Promisiunea nu a fost ţinută, la fel ca multe altele, nici măcar Săptămâna Altfel nu a prea fost ţinută, iar Luna a rămas cu dorinţa arzătoare de a vedea biblioteca.
Anul acesta, noua învăţătoare şi-a dus elevii la bibliotecă încă din primele zile, spre marea bucurie a fiică-mii. Iar acum vreo lună, copiii au avut chiar marele privilegiu, mult aşteptat şi acesta, de a împrumuta cărţi pentru acasă. Nu pot să descriu în cuvinte cât de fericită era Luna la ieşirea de la şcoală:
– Uite ce carte am luat!, s-a lăudat ea. Numai eu am ales-o pe asta, restul copiilor au luat cărţi de-ale lui Cişpirilă!

În timp, am aflat că mulţi colegi de-ai ei au fost fericiţi de-a dreptul să iasă din rutina zilelor de şcoală şi să pătrundă în bibliotecă şi că au fost şi alţii care au împrumutat, ca şi Luna, povestirile lui Andersen. Singurul lucru pe care nu l-am aflat nici până în ziua de azi este cine naiba e Cişpirilă (un mare autor român, cică), dar nici nu mi se pare important în context. Mai important mi se pare faptul că Luna nu a putut citi nici măcar un paragraf întreg din cartea împrumutată. O carte veche, fără ilustraţii colorate, cu text abundent şi dens, plin de cuvinte grele şi de imagini de groază pentru un copil atât de mic (avem, de exemplu, povestirea despre „micuţa criminală” care îşi ameninţă ostatica, o fetiţă de câţiva anişori, ca şi ea, că îi taie gâtul, cu cuţitul cu care doarme neabătut sub pernă) – o astfel de carte, deci, nu are cum să atragă un copil născut la începutul mileniului trei. I-am citit eu Lunei, cu chiu, cu vai, prima povestire din carte, dar nu am insistat şi pentru restul; îmi aduc aminte cu mare neplăcere de povestirile lui Andersen, nepermis de crude, în care tot timpul murea sau suferea îngrozitor câte cineva, deci pentru care motiv mi-aş supune propriul copil, la fel de sensibil ca şi mine, unei astfel de traume?

Nici lecturile şcolare obligatorii nu par a fi fost selectate după criterii de atractivitate pentru categoria de vârstă a elevilor şi epoca istorică din care fac parte. Anul trecut am intrat în conflict cu fosta învăţătoare pentru că am refuzat să îmi oblig copilul să înveţe poezia cu ursul de pe foaia aceasta:

poezii-pregatitoare

A se remarca lipsa diacriticelor, a semnelor de punctuaţie corecte sau chiar a predicatului din prima propoziţie – nu am de unde şti exact, deoarece se poate remarca şi o totală lipsă de sens acolo.

Caietul de lectură de anul acesta este un pic mai breaz, dar parcă tot nu e ceea ce ar trebui. A început cu poezii frumoase, ale unor autori cunoscuţi, cu jocuri de vocabular şi cu desene colorate. Dar prima proză din carte este povestea arhicunoscută a Albei ca Zăpada, care nu poate decât plictisi nişte copii deja de clasa întâi. Iar pe părinţii lor îi poate enerva, atunci când copiii îi întreabă:

– Ce înseamnă „trufaşă”?

– Mândră.

– Şi de ce scrie aici „pe atât de mândră şi trufaşă”, atunci? Înseamnă că e „mândră şi mândră”?

Este impardonabil să ai orice fel de greşeală într-un manual de şcoală, dar să ai o astfel de scăpare grosolană de vocabular într-un text propus tocmai pentru a-l îmbunătăţi pe al tău e deja incalificabil. Şi uite-aşa s-a făcut că Luna nu a citit nici povestea asta, rămânând să înveţe cuvinte noi (?) din alte texte, precum cel de mai jos:

cocorii

Este o poveste frumos scrisă, nu bănuiam că Cezar Petrescu, ale cărui romane le-am devorat în tinereţea mea, a scris şi bucolice din astea. Dar atât de desuetă… Ce bine îi va prinde Lunei, când va fi mare, în conversaţiile ei de prin anul 2030, să zicem, să strecoare câte-un „brazdă”, „holdă” sau „canaf”, spre intimidarea interlocutorului! Şi m-am asigurat că reţine doar sensul de „plânset” al „tânguirii”, din lista arhaică propusă de autorii cărţii, ca să nu se trezească cumva că se duce la cabinetul medical, de exemplu, şi începe cu:

– Am şi eu o tânguire cu piciorul stâng, dom’ doctor, mă doare când îl pun în pământ.

În fine, tânguirile mele ar putea continua mult şi bine. Aproape că nu e zi să nu descopăr greşeli de ortografie, de exprimare sau de logică în manualele Lunei. Nimeni nu pare a lua în serios importanţa deosebită pe care o are fiecare cuvinţel de acolo pentru copiii aflaţi la începutul relaţiei lor cu şcoala, cu viaţa şi cu cunoaşterea organizată. De fapt, şcoala toată parcă este gândită în scopul de a îndepărta copiii de la dorinţa de cunoaştere şi de a dărâma şi bruma de educaţie pe care unii dintre părinţi încercăm să le-o fixăm cât mai bine alor noştri, în perioada preşcolară. Iar ultima întâmplare exemplară în acest sens este proaspătă, proaspătă, de ieri, când fiică-mea mi-a povestit la ieşirea de la şcoală:

– Azi m-am dus să împrumut o carte de la bibliotecă.

Emoţii, desigur, de mamă impresionată, din partea mea.

– V-a trimis doamna?

– Nu, m-am dus eu aşa, într-o pauză. Era cam coadă, că erau mulţi copii mari acolo. Şi când am ajuns şi eu am zis că vreau o carte şi bibliotecara m-a scos afară din rând.

– Cum aşa?

– Păi ăia mari doar aduceau cărţi înapoi. Doar eu voiam una nouă. Şi, în loc să-mi spună ce carte să iau, să îmi recomande ceva, a tăcut şi nici nu m-a mai băgat în seamă, a vorbit cu următorul la rând.

– Şi tu ce ai făcut?

– M-am dus să mă uit la rafturi, unde vedeam că sunt cărţi pentru copii mici, să îmi aleg ceva.

Ce-mi mai place atitudinea Lunei! De multe ori îmi dă adevărate lecţii de comportament, deşi am trăit cu aproape patruzeci de ani mai mult decât ea.

– Dar când să pun mâna pe o carte, bibliotecara a ţipat la mine: „Alea nu sunt de luat acasă!”. Şi atât. De ce le mai ţine acolo dacă nu sunt de dat?!, m-a întrebat fiică-mea, retoric.

– Nu ştiu, Luna, or exista nişte reguli acolo… Dar ai dreptate că ar fi trebuit să ţi le explice şi să te ajute, nu să se poarte aşa…

– Atunci am plecat. Nu cred că o mai plac pe doamna bibliotecară.

Ţineţi-o tot aşa, dragi angajaţi ai sistemului care ar trebui să ne educaţi copiii, cu pregătire şi dăruire! Continuaţi să dărâmaţi în loc să construiţi, să îndepărtaţi în loc să atrageţi, să inspiraţi revoltă în loc de respect! Să duruie morile de creieraşe, zic! Praf să le facă!

Publicitate

Pe scurt şi la grămădă, despre bebeluşi, cărniţă şi rezultatele la simularea evaluării naţionale într-o şcoală „bună”

În ultimele zile, după cum am promis în articolul precedent, am încercat să mă lămuresc ce este cu „noile scheme de diversificare” pentru bebeluşi, despre care ne-a informat că ar exista doamna doctor Bălgrădean, de la spitalul Marie Curie. Nu am reuşit. Am întrebat câţiva nutriţionişti şi unii dintre ei mi-au răspuns deja, indicându-mi link-uri ale unor organizaţii respectate din străinătate, unde rămâne recomandată vârsta de 6-8 luni ca minimă pentru introducerea cărnii:

https://www.nutrition.org.uk/healthyliving/nutrition4baby.html

https://www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/article/002455.htm

http://m.hopkinsmedicine.org/healthlibrary/conditions/pediatrics/feeding_guide_for_the_first_year_90,P02209/

http://www.webmd.com/parenting/baby/baby-food-nutrition-9/baby-food-timeline

Nu am reuşit să o găsesc pe doamna doctor Rodica Nanu, un pediatru cu experienţă care a recomandat mereu, inclusiv în spaţiul public, consumul de carne la şase luni, în scopul evitării anemiei. Cică suntem o ţară de anemici… Nici Ministerul Sănătăţii nu mi-a răspuns, nici nutriţionişti mai celebri (eu am întrebat în toate cele patru zări). În schimb, Prinţesa Urbană mi-a răspuns, la fel de mirată ca şi mine, şi caută şi ea acum informaţii de la sursele ei, vom auzi probabil veşti şi de pe blogul ei în curând.

Până reuşim să ne lămurim (pentru că vom reuşi noi la un moment dat, sunt optimistă), ard de nerăbdare să vă arăt o dovadă proaspătă a unui alt articol al meu care mi-a adus mulţi cititori, dar şi o porţie zdravănă de înjurături de la vajnicii apărători ai Învăţământului nostru naţional şi nociv: Cum stă treaba, de fapt, cu şcolile „bune”. Scriam acolo, printre altele, că în şcolile cu reputaţie există, de cele mai multe ori, doar o învăţătoare, două pe serie care bagă carte serios în elevi, pe stil comunist, furnizând o clasă, două de roboţei buni la concursuri şi cam atât. La restul claselor, şansa de a nimeri cadre didactice responsabile sau bine pregătite este absolut la fel ca la orice şcoală, inclusiv la cele slab cotate, deci nu merită efortul de a încălca legea, a cheltui bani şi a risipi timpul preţios al copiilor înscriindu-i la şcoli îndepărtate, de care nu aparţin din punct de vedere legal.

În fotografiile de mai jos se află rezultatele de la simularea evaluării de clasa a opta de la una dintre cele mai căutate şcoli din Bucureşti. Ştiu, ştiu, şi subiectele de la simulare au fost teribile, la fel cum sunt majoritatea subiectelor de examene de la noi, care par făcute să prindă elevul pe picior greşit şi nu să îi verifice ceea ce are, cu adevărat, în cap. Dar nu despre asta este vorba acum. Vă rog să priviţi comparativ la cele patru clase, să vedeţi cum mi se confirmă teoriile. Că mie aşa mi se pare:

simulare_evaluare_8A

 

simulare_evaluare_8B

simulare_evaluare_8D

Anul acesta, s-au înscris deja şi din nou aproape 300 de copii la această şcoală. Vor fi iar, probabil, nouă clase pregătitoare şi doar una, două învăţătoare cu renume şi experienţă. Străduţa şcolii va fi şi mai blocată dimineaţa, se vor auzi şi mai multe înjurături acolo, de la părinţi-şoferi ce vin de departe şi vor fi şi mai mulţi copii obosiţi, pentru că se va învăţa în trei schimburi. Plus muuulte alte efecte negative pe care le are acest fenomen şi care se vor vedea în timp. Şi pentru ce: pentru a obţine 5,41 la română şi 4,50 la matematică, la finalul şcolii? Pentru că atât dă calculul mediilor uneia dintre clasele de mai sus. De la o şcoală „bună”, desigur.

Cum stă treaba, de fapt, cu şcolile „bune”

Ştiu un băieţel care a schimbat trei învăţători până în clasa a treia. Cel mai mult i-a plăcut de domnul acela bătrân, pensionar de multă vreme, care s-a întors la şcoală special pentru ei, când nu s-a găsit nici un alt doritor pentru post. Avea multe cărţi şi le dădea şi lor, să citească. Pe învăţătoarea de acum nu o prea văd pe la şcoală. Are mai mereu treburi importante, ba la inspectorat, ba la judeţ, ba la… Pentru că ea nu este doar învăţătoare la clasele primare (mai multe deodată, că şcoala e mică şi se comasează), ci este şi directoarea şcolii. A fost promovată în acea poziţie după ce preotul din sat – persoană influentă şi însurată – a făcut o pasiune pentru ea. Înainte, era doar femeia de serviciu a aceleiaşi şcoli.

Aceasta este o şcoală proastă, evident. Ea poate fi găsită, cu mici variaţiuni, în marea majoritate a localităţilor rurale din România. Opusul ei ar trebui să fie şcoala bună, aflată, de obicei, prin centrul oraşelor mai mari. Dar oare este chiar aşa?

Într-o şcoală „bună”, există doar o învăţătoare, două, „bune” pe serie. La restul nu se înghesuie nimeni. Toată lumea din cartier cunoaşte numele învăţătoarelor „bune” şi, eventual, pe cineva prin care se poate ajunge în clasele lor. Învăţătoarele „bune” sunt, de multe ori, nişte doamne în vârstă, educate după modelul comunist, cu abordări pedagogice prăfuite şi rizibile pe alocuri, care şi-au clădit reputaţia pe numărul de copilaşi cuminţi şi ascultători care obţin rezultate bune la concursurile şcolare. Roboţeii. Clasele învăţătoarelor „bune” depăşesc întotdeauna numărul de elevi maxim admis de lege. Cu mult. Iar părinţii care ajung acolo cotizează la greu. La presiunea mămicilor semidocte şi ambiţioase, cu afaceri mai mici sau mai mari, care înţeleg să compenseze cu bani lipsa lor din viaţa copiilor sau nepriceperea în a-i educa frumos, fondul clasei devine uriaş, serbările copiilor, costisitoare, iar cadourile pentru doamna, scumpe.

La restul claselor sunt învăţători ori slabi, ori noi în şcoală. Cei slabi sunt cunoscuţi de ani şi ani, unii au fost chiar recuzaţi de către părinţi, în trecut, alţii au un lung istoric de eşecuri şi incidente, pe care cadrele didactice şi părinţii mai vechi în şcoală îl cunosc foarte bine. Dar sistemul nu ştie (sau nu vrea) să penalizeze contra-performanţa, aşa că astfel de învăţători rămân la nesfârşit în şcoală, ca să mai strice nişte minţi în formare şi să mai rănească nişte sufleţele proaspete. Cam la fel cu medicii care ucid din neglijenţă un bebeluş, doi, trei, iar spitalul le ia 10 % din salariul (oficial) pe trei luni. O dată, de două ori, de trei ori. De fiecare dată.

La învăţătorii noi, e o loterie. Cu cât e şcoala mai aglomerată, cu atât numărul lor creşte. Dar şansa de a da peste unul bun scade, în mod paradoxal: cantitate multă, calitate puţină – principiu valabil şi pentru educaţia care li se dă copiilor. Tot loterie e să nu nimereşti o învăţătoare în prag de a-şi fonda o familie. Când lucrul acesta se întâmplă, învăţătoarea intră în concediu de maternitate şi e puţin probabil să se mai întoarcă până termină copilul clasele primare. În locul ei vine, de urgenţă, ori o suplinitoare, ori o pensionară.

Indiferent de situaţie, şcoala „bună” îşi apără personalul şi nu dă doi bani pe dorinţele copiilor sau pe criticile părinţilor. Ar fi o mare ruşine să recunoască vreo greşeală, să creadă mărturia vreunui copil nevinovat sau să îşi îmbunătăţească serviciile la sugestia vreunui părinte. Şcoala „bună” îşi e auto-suficientă, ce nevoie mai are ea de progres, când, iată, părinţii dau năvală să îşi înscrie plozii la ea?

De atâta năvală, şcoala „bună” devine rapid supra-aglomerată. Toate clasele ajung să aibă mai mult de 30 de copii, pe care nici un cadru didactic nu reuşeşte să îi ţină în frâu. Sunt copiii de azi, cei crescuţi acasă fără reguli, limite şi sancţiuni. Copiii cărora nimeni nu îndrăzneşte să le aplice aşa ceva nici la şcoală, dar la care se ţipă. Se ţipă la greu în şcolile „bune”. De parcă ţipatul nu ar fi o formă de agresiune faţă de copii…

Se practică şi alte metode de agresiune într-o şcoală „bună”, mult mai subtile decât un luat de ciuf cinstit sau o palmă la fund. Copiii sunt etichetaţi, ameninţaţi, jigniţi, mereu comparaţi cu cei mai isteţi decât ei, cadorisiţi cu buline negre şi cu calificative greu de explicat altfel decât subiectiv. Colţul clasei e tocit de atâta folosinţă. Uneori mai cade şi câte o carte în capul vreunuia mai perseverent în a deranja orele. „Şi-o merită”, zic la unison învăţătoarele şi colegii amărâtului. În timp, rezistenţa la ameninţări a copiilor creşte până la nesimţire, iar rezistenţa la critici scade până la criza de nervi. Zero dezvoltare personală, zero model de viaţă: educaţie pentru eşec.

Din cauza numărului mare de clase, se transformă în săli de curs toate încăperile şcolii: laboratoarele, biblioteca şi cancelaria. Elevii sunt înghesuiţi în spaţii improprii, fără acces la dotările fostelor laboratoare. Profesorii sunt şi ei frustraţi de lipsa unui spaţiu al lor. Se face şcoală în trei schimburi, total împotriva legilor firii şi a ceasurilor biologice.

Orele de sport se ţin la comun, în singura sală disponibilă, împreună cu alte două, trei sau chiar patru clase. Copiii sunt mulţi, sala e numai una, toţi ţipă, profesorii nu se fac auziţi, copiii se lovesc. Multe accidente se întâmplă la orele de sport. Şi pe multe dintre ele nici măcar nu le observă profesorii. E mai greu, când sunt cu ochii numai în telefon în timpul orelor. Da, da, la o şcoală „bună”!

Nici de vreo festivitate nu poate fi vorba, pentru că nu există suficient spaţiu pentru o deschidere sau închidere de an. Diplomele copiilor se dau în cadrul unor evenimente private, organizate în afara şcolii, pe banii părinţilor. La fel şi cadourile de Crăciun, la clasele unde părinţii cad de acord să ţină astfel de serbări.

Apropo de diplome, şcolile „bune” sunt ahtiate după ele. Îndopaţi cu teme, încă de la clasa pregătitoare (deşi legea interzice), copiii ajung în gimnaziu sătui de obligaţii, obosiţi de şcoală şi porniţi împotriva tuturor adulţilor. Dar sunt buni la matematică, trebuie să recunoaştem. Au participat, doar, la toate concursurile de matematică ce s-au inventat vreodată, fie ele gratuite sau nu, începând tot din clasa pregătitoare, când nu erau pregătiţi emoţional pentru teribila presiune pusă pe umerii lor mici. Numai aşa vor avea şansa de a intra la un liceu „bun”, în care să înveţe şi mai multă matematică, să colecţioneze şi mai multe diplome şi să urască şi mai tare sistemul. Eventual, să se şi târască în genunchi.

În concluzie, nu există şcoală bună. Există doar şcoli considerate bune, după criterii absconse, pe care nimeni nu ar şti să ţi le explice, dar toţi se înghesuie să se înscrie la ele, cu vize de flotant cumpărate şi minciuni declarate în acte. Şcoli „bune”.

Şi mai există omul potrivit la locul potrivit: dascălul care să îţi facă copilul să iubească şcoala, să îi descopere înclinaţia nativă şi să considere suveran interesul lui de a ajunge un adult împăcat cu viaţa. Nu trebuie să încalci legea pentru a-l găsi, nici să baţi jumătate de Bucureşti, la ore de vârf, pentru a te bloca în ambuteiajul de pe străduţa şcolii „bune”, risipind ore preţioase din viaţa ta şi a copiilor tăi. Ai putea avea surpriza să-l găseşti în mica şcoală de la colţul străzii tale, ia încearcă! Deşi eu nu ştiu dacă am avut norocul ăsta: sunt arondată la o şcoală „bună”.

Ana are multe mere. Eu am unul singur

A fost odată un Băieţel, căruia i-a venit vremea să meargă la şcoală, deşi n-ar prea fi vrut. Avea tristeţile lui, de care nu era el responsabil, şi care îl făcuseră să se închidă în sine. Vorbea puţin şi zâmbea rar, mult prea rar pentru vârsta lui. La şcoală nu s-a integrat la fel de uşor ca cei mai mulţi dintre colegii lui. Nu şi-a făcut prieteni, nu răspundea la ore, iar după primul concurs şcolar a încercat să-şi păcălească mama că nu se mai ţin cursuri.

Singurul om de care se apropiase era Învăţătoarea, pe care o simţea protectoare. În ziua în care aceasta a lipsit pe neaşteptate de la şcoală, Băieţelul a plâns tot timpul încetişor: „Cu cine o să mă ţin eu de mână la plecare?”

Spre sfârşitul anului şcolar, problemele Băieţelului nu numai că nu se rezolvaseră, ba chiar s-au adâncit. Se apropiase de doar doi colegi, în rest, respingea comunitatea şi începuse să îi agreseze verbal pe ceilalţi. Învăţătoarea nu găsise de cuvinţă să discute cu mama lui, să afle de ce este aşa şi să îi propună un plan de intervenţie. Se mulţumea să îl certe pe Băieţel că desenează urât, de parcă el ar fi fost vinovat că îşi arăta suferinţa în mâzgălituri cu creionul negru. Sau să îl mustre că întârzie dimineaţa la ore, de parcă el ar fi putut hotărî la ce oră să plece de acasă ca să ajungă la timp.

Într-o zi, nervoasă, Învăţătoarea le-a spus copiilor o poveste:

– Imaginaţi-vă că aveţi zece mere într-un coş. Unul singur dintre ele este putred. Aţi zice că nu e grav, dar de la el vor putrezi şi merele care se află alături.

Învăţătoarei acesteia îi plăceau parabolele cu mere, mai făcuse şi altele în trecut. Iar asta era o pildă reală, cu tâlc uşor de înţeles de către nişte copii de şase-şapte ani. Numai că Învăţătoarea a continuat:

– Mărul putred eşti tu, Băieţelule. Iar cei doi prieteni ai tăi se vor strica şi ei dacă mai stau în preajma ta.

Şi i-a numit pe singurii lui prieteni.

Băieţelul s-a dus şi mai trist acasă. Nu i-a povestit nimic mamei lui, la fel cum niciodată nu îi povestea nimic din ce i se întâmpla. Poate că aşa înţelegea el să o protejeze, ca să nu putrezească şi ea. Iar în ziua următoare, la şcoală, a fost din nou foarte singur.

Desigur că nu e vorba despre fetiţa mea în această poveste. Dar îl cunosc pe Băieţel. El nu e doar un măr dintr-un coş, ci un copil care are nevoie de ajutor, de prieteni şi de o învăţătoare care să nu îl mai rănească.

Şi poate că te întrebi de ce îmi pasă mie. Îmi pasă. Pentru că azi a fost rândul Băieţelului, aşa cum ieri a fost al altui Băieţel, dar mâine poate veni rândul oricărui alt măr: al lui, al meu, al tău…