Diseară este Eurovision…

… România. Adică selecţia naţională Eurovision România 2018, în urma căreia se va stabili ce piesă ne va reprezenta la finala din Portugalia.

Am o mare slăbiciune pentru concursurile muzicale, am mâncat pe pâine Nouvelle Star din Franţa pe vremea când nu se adusese încă la noi X Factor, am văzut şi vreo două ediţii American Idol când am descoperit că era transmis de un canal sportiv (pe care, de altfel, nu m-aş fi gândit niciodată să mă uit), mă uit cu conştiinciozitate la toate episoadele din Vocea României şi votez la aproape fiecare Eurovision, atunci când simt că votul meu ar putea face diferenţa. Apoi mă uit şi la finala cea mare, nu numai pentru muzică – trebuie să recunosc că nu-mi plac nici măcar jumătate din piesele de acolo – cât mai ales pentru show-urile impresionante şi pentru bârfa pe care o încingem online, pe pagina mea de Facebook sau a altcuiva care comentează în direct costume, coafuri şi coregrafii, cu bune şi cu rele. Despre clasamentul final, ce să spun, ori eşti o ţară care chiar contează în peisajul geo-politic european, ori ai o piesă atât de bună încât să nu mai conteze ţările care contează. Lucruri care nu i s-au întâmplat niciodată României, din păcate.

Dar astă-seară avem câteva piese bune în concurs şi de-abia aştept să văd spectacolul. Am urmărit şi preselecţiile (parţial, pentru că au fost multe piese de nesuportat acolo), şi selecţiile parţiale, cinci la număr, din diverse oraşe ale ţării. Am rezistat cu stoicism la lipsa de charismă sau inteligenţă a juraţilor, la bâlbâielile şi orgoliile unor prezentatori lipsiţi de orice talent şi, în general, la o emisiune marca TVR, o televiziune care nu se va face bine niciodată, după părerea mea. Ca urmare a acestor spectacole, mi-am făcut propriul top pentru diseară:

Pe locul întâi văd piesa trupei Jukebox împreună cu Bella Santiago „Auzi cum bate”. Pe Jukebox îi ştiu (şi plac) de mult, de pe vremea când încă mă uitam la Cronica Cârcotaşilor, iar ei erau trupa live a emisiunii. Bella a concurat la Vocea României acum un an sau doi, a venit la noi din ţara ei natală, Filipine, şi se pare că bine a făcut, pentru că acum cântă aici, şi încă foarte bine. Piesa e puternică şi modernă, oamenii cântă bine live, doar faptul că este în limba română nu ştiu dacă este sau nu în favoarea ei.

Pe locul doi o văd pe Claudia Andas cu piesa „The One”. Despre vocea şi sufletul extraordinare ale Claudiei am mai povestit eu aici. Piesa de astă-seară mi-a rupt iar sufletul şi nu înţeleg şi pace de ce nu o aud deja pe radio-uri, la cât de bună este. O combinaţie de voce à la Tina Turner cu mesaj à la Adele cum nu am mai auzit pe la noi. Nu m-aş supăra deloc să se califice ea pentru Portugalia, deşi cred că mai multe şanse ar avea acolo cei de la Jukebox.

Iar ultimul loc al podiumului meu este ocupat de The Humans cu „Goodbye”, altă trupă rodată în platouri TV care cântă impecabil live şi care au scos o piesă cu mare personalitate.

Sunt nerăbdătoare să văd cât de mult vor diferi gusturile mele de ale majorităţii care va decide diseară. Deja şi de al fiică-mii diferă destul de mult: ne-am amuzat mai devreme să ascultăm pe repede înainte toate piesele şi să le dăm note, apoi să ne comparăm clasamentele. Cu excepţia primului loc (amândouă am dat punctaj maxim lui Jukebox), părerile noastre nu prea coincid. Locul doi al Lunei a fost ocupat de Mihai Trăistariu cu „Heaven”, ceea ce m-a mirat puţin, pentru că iniţial, când l-a văzut pe Mihai, a zis cu o uşoară desconsiderare:

– Wow, mama, dar ăsta e încă şi mai bătrân decât tine!

Am privit doar partea plină a paharului şi am continuat audiţiile, că doar nu era prima oară când fiică-mea mă făcea bătrână, n-o să mă (mai) supăr de la atâta lucru!

Pe locul trei la fiică-mea au fost mai multe piese la egalitate, aşa că n-o să mai zăbovesc asupra lui. Doar trei link-uri vă mai las spre judecată şi sper că nu vă veţi dezabona de la blogul ăsta după ce le veţi auzi:

  • piesa lui Feli, „Bună De Iubit”, care nouă ni s-a părut deosebit de slabă, dar tare mi-e teamă să nu fie votată doar pentru că Feli e deja o vedetă;
  • „La la la” a lui Vyros, despre care eu cred că e foarte originală şi că, dacă ar fi orchestrată mai bine şi cântată de cineva care chiar să aibă voce, ar fi o piesă trăznet pentru Eurovision (iar Luna crede că e o manea şi atât);
  • chestia asta a trupei Zoltan, „Dacă dragostea e oarbă”, care nu s-a calificat din preselecţii şi pe bună dreptate, dar care chiar cred că ar trebui, ca şi piesa de mai sus, preluată şi prelucrată de nişte muzicieni ceva mai talentaţi, pentru că are ceva foarte atractiv în ea (plus o foarte vagă inspiraţie de la Robert Palmer, cu femeile imperturbabile şi pe lângă ritm din clipurile sale).

Deci, ce ziceţi, ne distrăm sau nu diseară de la 21:00? Noi cu siguranţă o vom face, mai ales că mâine avem liber de la primărie şi probabil că nu ne vom trezi devreme pentru şcoală 😉

Notă: Toate piesele se află aici, în caz că nu mai aveţi răbdare până atunci.

Reclame

O Voce, două suflete şi o masă în trei

De aproape şapte ani încoace, Sfântul Valentin trece cam neobservat în familia noastră. S-a dus vremea petalelor de trandafir din pat sau a lenjeriilor sexi, acum luăm inexorabil cina în trei, pe fond de nesfârşite povestiri peltice, chicote de copil şi picioruşe pe umeri, cap şi, de ce nu, farfurii. Maximul de romantism pe care ni-l permitem e să aprindem o lumânare pe masă şi să bem o şampanie. De zmeură, fără alcool.

Anul acesta am luat taurul de coarne şi ne-am aventurat să ieşim, măcar, la un restaurant. Părea că găsisem locul ideal: aproape de casă, cu trupă de muzică live şi, mai ales, cu loc de joacă pentru copii (speram să apucăm măcar câteva minute de linişte în doi).

Cel mai bine s-a simţit fiică-mea. S-a împrietenit imediat cu o fetiţă şi s-au dus la joacă. După vreo oră, fetiţa a plecat, dar nu înainte de a o invita pe Luna la ziua tatălui ei:

– Vine mâine din Sârbia şi facem petrecere. Să vii şi tu, la numărul 17!

– Pe ce stradă?

– Nu ştiu. A… ba da: strada Bucureşti. Te aştept!

Ceea ce pot doar presupune că a şi făcut.

Luna s-a reorientat rapid spre o nouă prietenă şi s-au jucat împreună până când şi aceasta s-a retras spre casă:

– O să fie ziua mea. Nu ştiu când. Vii?

– Unde să vin?

– La etajul zece.

Şi a plecat, lăsându-ne râzând. Dar s-a întors după câteva secunde:

– Pardon, la etajul doi. Pa!

În timpul în care Luna se distra printre mingiuci colorate şi tobogane de plastic, colecţionând invitaţii abstracte la petreceri, bărbatu-meu bodogănea. Ce idee nebunească avusesem să venim pe jos la restaurant, prin ger şi zăpadă, aproape un kilometru! Ce lipsită de gust e mâncarea! Şi, mai ales, ce tare e muzica! Avea dreptate, dar eu eram hotărâtă să mă simt bine cu orice preţ. Şi-atunci am pus pe silent cârcotelile partenerului, ţipetele vesele ale copiilor, care răzbăteau dinspre locul de joacă, şi vociferările comesenilor abţiguiţi, lăsând doar muzica să îmi umple urechile. Cântece vechi de la Sting, Beatles sau Janis Joplin mă surprindeau plăcut, în reinterpretarea unei soliste cu voce generoasă, acompaniată de un asiatic micuţ, la clape. Nici o notă greşită, nici o floricică în plus, nici o piesă proastă. Şi nici un compromis de calitate făcut unui public care, în mod evident, ar fi apreciat un altfel de repertoriu. Pentru că nimeni nu aplauda.

Am asistat de multe ori la acest jalnic spectacol al mitocăniei. Oameni care au impresia că, în nota de plată pentru platoul de mici şi cele şapte beri băute, intră şi bucăţica de suflet pusă pe masa lor de către artiştii care cântă într-un colţ al cârciumii. Mi-am petrecut mult timp printre muzicieni şi ştiu că, pentru ei, recunoaşterea publicului este mai importantă decât banii. Şi mă întristez de fiecare dată când se termină o melodie, iar eu sunt singura din local care aplaudă. Aşa cum am făcut şi acum, primind înapoi mulţumirile solistei, zâmbetele clăparului şi, parcă, şi mai mult suflet în cântecele lor, ştiind că ele ating măcar un alt suflet.

O chelneriţă mai vorbăreaţă mi-a povestit că cei doi, o româncă şi un filipinez, sunt un cuplu întors de curând de pe meleaguri exotice şi proaspeţi posesori de bebeluş. Şi mi-a confirmat ceea ce răzbătea din cântarea lor: că sunt nişte oameni calzi, talentaţi şi modeşti.

Când am plecat, cu părere de rău că nu-i pot asculta mai mult pe motiv de copil somnoros şi bărbat ciufut, am trecut pe la masa lor. Le-am spus cât de mare a fost surpriza mea să întâlnesc atâta calitate muzicală într-un astfel de loc şi le-am mulţumit pentru bucuria pe care mi-au oferit-o. Meritau din plin.

Mi-am propus să mă întorc curând acolo, să le aflu povestea de viaţă şi să scriu despre ei, la fel cum îmi propun de fiecare dată când întâlnesc oameni speciali. Şi cum nu am făcut-o, încă, niciodată. Dar i-am revăzut de-abia aseară. La televizor. Solista, Claudia, a fost prima concurentă de la Vocea României, iar soţul ei, tot filipinez, mărunţel şi modest, o susţinea din culise. Am văzut-o din nou dându-şi sufletul pe o scenă, apoi recunoscătoare până la lacrimi pentru aplauzele publicului şi toate cele patru scaune de juraţi întoarse. Văzusem acea privire atunci când i-am mulţumit şi eu, o simplă trecătoare de o seară prin localul ei. Nu cred că are tot ce îi trebuie pentru a deveni Vocea României. Dar, pentru mine, ea a fost Vocea unei seri care a fost frumoasă datorită ei.