Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.

A fost bărbatu-meu la conferinţa Oanei Moraru despre vârsta adolescenţei

Şi articolul s-ar putea opri deja aici, pentru că titlul este el însuşi o ştire atât de surprinzătoare, încât nu ar mai fi nevoie de continuare. Bărbatul meu e acel gen de om de afaceri cu picioarele pe pământ, cu inteligenţă mult peste medie şi sensibilitate autentică, dar bine mascată, care la începutul relaţiei noastre obişnuia să ia în râs cam orice discuţie legată de psihologie pe care încercam să o avem. Acum s-au mai schimbat lucrurile, deşi încă mă mai boscorodeşte când face Luna vreo fiţă, reproşându-mi “tu şi cu psihologia ta, uite ce ne face copilul ăsta!”. Dar per total cred că şi-a dat seama că prea rău nu este, şi speră şi el, odată cu mine, că adevăratele rezultate se vor vedea abia peste vreo zece, cincisprezece ani. Rezultatele care contează, adică, să crească un om onest şi implicat social, mulţumit şi încrezător în sine, cu respect pentru valorile morale fundamentale şi pasiune pentru cariera (bine) aleasă, dar şi cu bucuria de a trăi pe care ar trebui să o avem cu toţii, mai ales în tinereţe – vârsta marilor nebunii. Pentru că toţi am trecut pe acolo şi nu are sens să ne ascundem după deget, toţi ştim cum e.

M-a cam mirat, aşadar, atunci când bărbatu-meu a acceptat din prima să meargă la conferinţa asta. Şi i-am cumpărat repede biletul, pentru ca nu cumva să se răzgândească. Mi s-a părut mai bine să meargă el, şi nu eu, din mai multe motive. În primul rând, pentru că eu deja sunt “imersată” în lumea asta, a lecturilor şi discuţiilor despre creşterea copiilor, educaţie şi psihologie, de peste zece ani încoace, de când m-am apucat să studiez serios în domeniu. Asta nu înseamnă că nu e întotdeauna loc să mai învăţ ceva, dar mi s-a părut mai util să înveţe şi el un pic. În al doilea rând, pentru că îi cunoşteam angoasa legată de apropierea adolescenţei la Luna; şi mie mi-e tare teamă de acea perioadă (îmi aduc foarte bine aminte cât de antipatică am fost eu însămi la acea vreme, şi cât de conflictuală a devenit relaţia cu mama mea atunci), dar lui îi este de două ori pe-atât, în calitate de tată de fată. Şi în al treilea rând pentru că ştiam sigur că această conferinţă îl va “prinde”, fiind susţinută de Oana Moraru, pe care o urmăresc cam de când a apărut în spaţiul public şi îi cunosc talentul de a-şi capta publicul, indiferent de componenţa sa. Am fost la una dintre primele ei conferinţe din Bucureşti şi am ieşit un om mult mai fericit de acolo, unde mi se confirmase că nu sunt singură şi absurdă în lupta mea pentru un învăţământ mai normal pentru copiii noştri.

În fine, pe bărbatu-meu l-a captat doar pe jumătate, în sensul în care s-a întors acasă entuziasmat, cu zâmbet pe faţă şi cu complimente la adresa Oanei Moraru, dar la jumătatea conferinţei. După mai mult de trei ore de discuţii, a considerat că e suficient pentru o singură zi şi nu a mai rămas şi la următoarele probabil trei, în care accentul ar fi căzut pe experienţele adolescenţilor invitaţi la conferinţă şi pe întrebările din sală.

Eu regret că nu a stat, la fel cum regret că nu a luat mai multe notiţe. Dar a fost bine şi-atât. Pentru că a învăţat acolo despre:

• vârstele dezvoltării emoţionale a copilului, fiecare cu specificul şi importanţa ei;
• necesitatea absolută a sprijinului adulţilor la vârste mici, pentru construirea unei personalităţi echilibrate şi încrezătoare în forţele proprii; copiii au nevoie să se simtă înţeleşi mai mult decât să li se dea permanent lecţii;
• schimbările neuronale care se petrec înspre 12 ani – se rup, cică, legăturile existente, dar nefolosite dintre neuroni şi se formează unele noi, ceea ce duce la un pic de haos şi conflict interior, care se revarsă şi la exterior, sub formă de crize adolescentine;
• absurdul concursurilor şcolare în clasele primare, despre cât de mult le dăunează, de fapt, copiilor mici stresul acestora şi ierarhiile de “valoare” care sunt stabilite pe baza punctajelor obţinute; mult mai utile pentru copii ar fi competiţiile sportive şi mai ales cele de grup, pentru a construi încredere în sine şi coeziune cu semenii, şi pentru asimilarea conceptelor de succes şi eşec;
• importanţa sentimentului de apartenenţă la un grup, care este definitoriu pentru vârsta adolescenţei – adolescentul are ca nevoie primară fidelitatea, convingerea că este acceptat de grupul sau gaşca sa.

Iar lucrul cel mai important cu care a venit acasă a fost sfatul de a sprijini copilul în orice activitate pe care îşi doreşte să o facă, indiferent dacă este sau nu talentat pentru aceasta şi indiferent dacă ţie, ca adult, ţi se pare o prostie.

Coincidenţa face ca fix în această perioadă noi să fi fost uşor excedaţi de pregătirile Lunei pentru un concurs de dans. Din septembrie, o ducem la o şcoală de dans care pe noi nu ne încântă foarte tare: este departe de casă, nu fac propriu-zis lecţii de mişcare, aşa cum mi se pare mie că ar fi normal să facă, iar din când în când (şi din ce în ce mai des, în ultima vreme) organizează nişte concursuri de dans pentru care se face un hei-rup formidabil în ultimele şedinţe, cu stat peste program, costuri suplimentare şi stres organizatoric. Lunei, însă, îi place atât de tare, încât am continuat să facem toate aceste eforturi, e drept, bombănind-o mereu pentru asta.

Ei bine, după conferinţa de sâmbătă dimineaţă, nu numai că ne-am propus să nu o mai bombănim de acum înainte, dar am şi dus-o la repetiţii suplimentare şi la mama naibii (duminică, patru ore, pentru că vor avea un concurs internaţional duminica viitoare, iar stresul e cvadruplu!). Şi am şi rezistat eroic să ne arate de câteva ori coregrafia învăţată până acum, preponderent un dans tribal cu ţopăituri în jurul focului şi strigăte sălbatice, de bucurie, fără atributele de auz muzical, ritm şi graţie necesare unei dansatoare profesioniste.

Ca să nu mai zic de răbdarea generoasă şi înţelegătoare cu care am ascultat relatările ei asupra respectivei coregrafii:

– Şi la început intră în scenă turiştii, care de fapt sunt şi ei canibali, doar că îmbrăcaţi, dar apoi se dezbracă, şi noi tragem cortina, şi apar toţi canibalii, şi dansăm împreună cu dansatoarele hawaiiene, apoi aducem prada pe băţ, e o fetiţă mai mică pe care o s-o facem ciorbă în cazan, şi ne bucurăm în jurul focului, apoi ea ne roagă să o lăsăm în pace, şi dansatoarele dau din frunze pe margine, şi…

– Dar băieţii? Ei ce fac? Am înţeles că aveţi şi vreo doi băieţei pe-acolo, care se îmbracă cu alt fel de costume.

– Băieţii sunt avioane.

Atât 🙂

Concluzia ar fi că, dacă vă vedeţi copilul încântat să apară pe o scenă în rol de avion, e bine să îl încurajaţi să facă asta şi să îl ajutaţi să îşi îndeplinească acel rol cât poate el de bine. Pentru că va avea tot timpul mai apoi în viaţă să facă şi pe avocatul, şi pe contabilul, şi pe doctoriţa sau pe profesoara pe care va ajunge să le facă. Dar cărămizile construcţiei sale emoţionale se pun doar acum, la vârste mici, pre-adolescenţă. Şi atâta timp cât nu-şi doreşte să se ocupe cu plantatul marijuanei sau cu subtilizatul de portofele în tramvai, e bine să fie lăsat să facă fix ce îi place lui pentru a fi fericit. Iar un adolescent fericit = părinţi mult mai liniştiţi. Deci interesul este mutual.

Program gratuit pentru copiii care mănâncă prea mult sau prea puţin. Plus lamentări de adult pe subiect

Da, recunosc: am luat câteva kilograme de când m-am lăsat de fumat. Nu ştiu exact câte, pentru că renunţasem demult să mă mai cântăresc. De ani încoace mă învârteam în jurul lui 45 (de kile), cu un minim istoric la 43 şi bănuiala că, în vacanţele în care mâncam şi dormeam mai mult, urcam până pe la 46. În ianuarie, când am fost la Casa Experimentelor cu fiică-mea, am văzut un cântar şi m-am urcat într-o doară pe el, cu un zâmbet ironic pe faţă – doar nu aveam 80 de kilograme, cât e limita pentru cântatul cu picioarele (la propriu) la pianul de acolo:

– Sunt curioasă cât mai am… CÂT???!!!!

Aveam 52. E drept, îmbrăcată, că nu obişnuiesc să ies altfel în oraş. Dar mai mult de o juma de kil nu cred că aveau hainele de pe mine. Am făcut un calcul rapid: luasem aproape 3 kilograme pe lună, de când nu mai fumam. În ritmul ăsta, urma să împlinesc la vară 46 de ani şi 70 de kile. Ceea ce nu mi se părea o perspectivă atrăgătoare, aşa că, neputând să întineresc, m-am hotărât măcar să slăbesc.

Slăbitul, care unora li se pare foarte complicat, pentru mine este extrem de simplu. Cea mai eficientă metodă prin care dau jos kilograme nu este nici dieta, nici gimnastica, nici yoga, împachetările sau orice alte minunăţii de terapii, ci pur şi simplu nemâncarea. Mănânc? Mă îngraş. Nu mănânc? Nu mă îngraş. Simplu, deci. Am sărăcit spre deloc micul dejun care mi se îmbogăţise în lipsă de ţigară la cafeaua de dimineaţă şi am dat jos rapid două kilograme. Însă nu am putut renunţa şi la seminţele pe care le ronţăi în fiecare seară, ca ocupaţie constantă pentru mâna stângă, ex-responsabilă de dusul ţigării la gură. Şi nici nu fac vreun sport care să pareze cumva tendinţa normală de îngrăşare a majorităţii femeilor de vârsta mea. Aşa se face că sunt acum „fericita” posesoare a unei perechi de aripioare de toată frumuseţea şi că am aflat şi eu, în sfârşit, cum arată celulita. Oare de ce sună asta atât de rău în limba română şi atât de poetic în franceză, unde „aripioare” se spune „mânerele dragostei”, iar „celulită” – „coajă de portocală”? E nedrept!

Am mai fost grasă de două ori în viaţă. Prima dată în liceu, când hormonii îşi făceau de cap şi ajunsesem la 56 de kg repartizate pe 156 de centimetri lungime; eram mai uşor de sărit decât de ocolit, după părerea unor colegi răi de gură (sau practicanţi de bullying, cum s-ar zice azi). A doua oară, cu ocazia gravidităţii; am încetat să mă mai cântăresc prin luna a şaptea, când aveam deja 32 de kilograme noi-nouţe pe mine. Oi fi luat, probabil, vreun chintal până am născut, dar nu m-a deranjat. Ba chiar am avut vecini care s-au mirat să mă vadă cu căruciorul, cică nici nu-şi dăduseră seama că eram gravidă, atât de slabă fusesem înainte. Pentru că, în rest, am fost tare slabă. Având o conformaţie înşelătoare, însă, cu forme conturate deşi nu am mâncat niciodată mult, nu am părut schelet ambulant nici în copilărie, când trebuia să fiu anesteziată cu poveşti ca să accept un pic de mâncare, nici în ultimii 25 de ani, când am trăit preponderent cu aer (şi ăla afumat).

Oricât ar părea de ciudat celor care visează la siluete transparente, există şi dezavantaje în a fi slab: rezistenţa fizică bate spre zero, nu poţi ieşi din casă pe cod galben de vânt, trebuie să ţopăi în lift ca să-şi dea seama că eşti acolo şi să binevoiască a-ţi prelua comanda, e foarte greu să găseşti haine serioase, de adult, mărimea XS spre XXXS în zona taliei, nimereşti numai între jeturile duşului şi nu te poţi spăla convenabil, iar progenitura de nici şase ani se laudă că e mai voinică decât tine, ca atunci când Luna a desenat un tablou cu două inimioare:

– Ghici care sunt eu şi care eşti tu, mama!, m-a somat ea într-o zi.

N-am ghicit.

– Eu sunt cea din stânga şi tu eşti în dreapta. Da’ ştii de ce?

Nu ştiam.

– E simplu: tu eşti mai slabă.

La schimb, avantajele statutului de „slab” ar fi că te poţi adăposti de caniculă la umbra oricărui stâlp de pe stradă şi că stârneşti mila celor din jur:

– Mama, lasă-ne pe noi să ducem cumpărăturile. Eu sunt baschetbalistă, Andrei e kickboxist, numai tu eşti carne şi oase, s-a oferit Luna acum câteva luni, generoasă, să mă ajute cu sacoşa.

E drept, cumpărăturile acelea constau în două sticluţe de suc pe le cumpărasem pentru ea şi prietenul ei…

Ca să mă întorc de unde am început, prevăd că voi pierde în curând şi aceste umile avantaje. Chiar dacă mănânc în continuare destul de puţin, se pare că organismul meu a găsit soluţia de a se răzbuna pe mine pentru că l-am privat de nicotină şi a hotărât să păstreze tot, tot, tot, până la ultimul gram, din ceea ce îi ofer drept hrană. Şi să pună tot, tot, tot în zona şoldurilor, astfel încât deja nu mai intru decât într-o pereche de blugi ceva mai elastici din garderoba mea. Fiică-mii nu-i displace, presupun că a moştenit de la maică-mea gena aia de înţelepciune populară care spune că „la femeie trebuie să ai pe ce pune mâna”; prin toamnă, se privea în oglindă din faţă, spate şi profil, şi ofta nemulţumită:

– Mama, eu vreau să am fundul mare când o să fiu mare.

– De ce?, m-a bufnit pe mine râsul.

– Ca să fiu atrăctoasă, a hohotit şi ea, însă un pic ruşinată de un asemenea gând.

Nu era prima dată când se analiza şi hotăra că e ori prea slabă, ori prea grasă. Dar am avut grijă de fiecare dată să o asigur că e exact aşa cum trebuie să fie pentru vârsta şi înălţimea ei. Ştiu cât de importantă este imaginea de sine a unui copil şi cât de mare este presiunea socială a zilelor noastre, care poate duce la dezechilibre majore în dezvoltarea sa armonioasă. Orice influenţă nepotrivită din anturaj poate duce la obezitatea puiului de om şi orice cuvânt nelalocul lui poate provoca anorexia celor mici, în special a fetiţelor bombardate cu imagini Photoshop-ate (sau nu) de top-modele străvezii. De aceea am încetat să o mai duc pe Luna la cursurile de dans de la Triumph imediat după ce instructorul i-a aruncat, la o oră, „nevinovatul”:

– Hai mai repede, Luna! Hai, că te-ai cam îngrăşat!

Îmi displăceau multe lucruri de acolo, dar asta a fost picătura care a umplut paharul. Şi a fost şi Luna de acord că nu era un loc potrivit pentru ea. Nu ai voie să îi spui aşa ceva unui copil, cu fizic şi psihic fragil, în formare! Dacă ţi se pare că un copil este supra-ponderal, discuţi cu părintele şi îl sfătuieşti să ceară o părere avizată, de la un specialist în nutriţie, de exemplu. Să îl cataloghezi drept „gras” pe un copil care are doar o conformaţie ca a maică-sii, mai rotunjoară, dar care, de fapt, mănâncă îngrijorător de puţin şi consumă extrem de multă energie, fiind foarte sportiv – aşa ceva este periculos şi de neacceptat. Aşa se nasc anorexicii.

Sfatul meu ar fi să procedaţi la fel cu copiii voştri: nu aruncaţi cuvinte la întâmplare pe seama aspectului lor fizic, nu lăsaţi pe nimeni altcineva să o facă şi discutaţi cu specialişti dacă observaţi abateri de la media de greutate recomandată pentru vârsta lor. Orice afecţiune se repară rapid şi uşor dacă este tratată din timp, iar fluctuaţiile de greutate pot fi nu numai ele însele afecţiuni, ci şi semne ale unor disfuncţii interne mai serioase, cum ar fi cele de tip hormonal sau emoţional. Pentru această din urmă categorie, a copiilor care se îngraşă sau slăbesc din cauza neştiinţei de a-şi recunoaşte şi gestiona emoţiile, se organizează un program interesant şi gratuit, numit „Emoţiile nu sunt de mâncare”. În cadrul acestuia, părinţi şi copii învaţă împreună să identifice cauza mâncatului compulsiv sau, din contră, a anorexiei şi să combată eficient aceste efecte nedorite ale trăirilor lor. Programul este la a doua ediţie, prima bucurându-se de succes şi vă recomand cu căldură să intraţi pe site-ul asociaţiei S.U.P.R.A. şi să vă înscrieţi astăzi, deoarece este ultima zi când beneficiaţi de gratuitate. Găsiţi pe site toate informaţiile necesare, plus resurse utile despre riscurile dezechilibrelor ponderale şi soluţii de combatere a acestora, inclusiv diverse proiecte ale asociaţiei şi chiar reţete culinare pentru o viaţă sănătoasă.

Eu am păstrat link-ul asociaţiei S.U.P.R.A. la Favorite. Deocamdată nu am nevoie de terapie, dar nu se ştie unde voi ajunge continuând pe calea aceasta, a ronţăielilor în loc de ţigări. Acum sunt încă în faza în care sunt mulţumită de cum arăt. Şi, dacă m-ar întreba cineva cum cred că mi-ar sta mai bine, mai grasă sau mai slabă, aş răspunde: „Cu câţiva ani în minus. Nu mulţi. Vreo douăzeci, aşa…”

Recomandări de activităţi pentru copii. Şi Zootropolis. Neapărat Zootropolis!

Odată cu venirea primăverii, s-a deschis iar sezonul la activităţi pentru copii în Bucureşti. Larg. Oferte sunt multe, resurse de timp şi de bani, nu prea. Weekend-urile ne sunt în continuare sacrificate antrenamentelor de baschet, puse tare aiurea, în orele de odihnă de după-amiază, dar sportul acela pare să fie marea pasiune a fiică-mii, aşa că perseverăm. Uneori, Luna mai cere şi la patinaj, după două ore de alergare cu mingea de baschet. Este ciudat de sportivă, de parcă nu ar fi ieşit din leneşa de mine. Cred că, dacă i s-ar da posibilitatea, ar bate mingea toată ziua – acesta fiind, de altfel, şi unul dintre subiectele preferate de conversaţie cu prietenii ei:

– Ana, ştii cum se joacă fotbalul american?, am auzit-o pe Luna prin iarnă.

– Nu.

– Ca baseball-ul, numai că mingea e mai mare şi mai grasă.

Sau:

– Mie îmi place fotbalul, i-a mărturisit Andrei de curând. Eu votez cu Steaua!

– Şi eu tot cu Steaua! Doar că tatăl tău votează cu Dinamo!, i-a reproşat pacostea de fiică-mea.

Până şi pe tabletă a început să joace jocuri sportive (hochei de masă), bucurându-se într-un mod de-a dreptul îngrijorător atunci când câştigă:

– Uraaa! L-am bătut de două ori pe omul ăla din tabletă!, s-a lăudat Luna, mândră tare, acum vreo două luni.

„Omul din tabletă”??!!!! Cică ştie că nu locuieşte nimeni acolo. Oare?…

Şi nu mai demult de ieri mi-a ieşit mândră de ea de la şcoală:

– Azi am jucat hamster-beng şi am învins!

După ce m-am speriat o clipă, că şi-ar folosi muşchii pentru stropşirea vreunor şoricei nevinovaţi, am fost lămurită că e vorba doar de skandenberg, de fapt, sport la care l-ar fi umilit irevocabil pe unul dintre băieţeii din clasă.

Cursurile de dans, la care continuă să meargă, sunt tot de dans sportiv, la urma urmei, chiar dacă acum nu seamănă a nimic prea organizat. Doar ei îi place la cursurile acelea, mie mi-au displăcut mereu, profund, acele dansuri forţate, cu mişcări îndelung studiate şi nenaturale, la fel ca şi zâmbetele de pe feţele dansatorilor sportivi. După părerea mea, dansul trebuie să pornească firesc, din suflet şi nu din creier, să fie o stare de bine, relaxată şi personală, şi nu o înşiruire crispată de paşi mecanici. Deci cursurile de dans sportiv mi se par la fel de absurde ca şi cele de scriere creativă, de exemplu (adică cum, scrisul nu mai e un talent, ci o achiziţie, iar creativitatea trebuie să urmeze reguli învăţate la şcoală?!). Şi entuziasmul Lunei pentru acele ore pare a fi în scădere, în ultima vreme, aşa că s-ar putea să am noroc şi să renunţe singură într-o bună zi. Deşi tare mult i-a mai plăcut să înveţe un pas, doi de samba:

– Tata, tata, l-a sunat ea bucuroasă pe taică-său după o şedinţă de dansuri, azi am dansat iar tanga! E cel mai frumos dans din lume!

Nici la Palatul Copiilor nu ştiu câtă vreme va mai merge la atelierele de Machete Construcţii şi Lego. Mare lucru nu prea fac acolo, chestii mai interesante construind acasă, iar asta se vede şi în numărul copiilor care încă mai urmează aceste cursuri – din asaltul teribil, cu sute de înscrişi, din toamnă, acum abia dacă mai vin 2-5 copilaşi la ore.

Cam atât despre activităţile noastre regulate. Vă recomand în continuare să faceţi tot posibilul pentru a vă duce copiii, cât sunt mici, în special, la cele mai diverse activităţi. Până încep şcoala, au timp berechet şi predispoziţie naturală la a încerca orice, iar creieraşul lor în formare nu va avea decât de câştigat din cât mai multe experienţe, indiferent dacă îşi descoperă şi vreo pasiune sau nu.

Şi vă mai recomand următoarele trei activităţi de week-end, pe care noi le-am bifat şi ne-au plăcut tare de tot:

1. Târgul de handmade Bounty Fair. Se organizează frecvent, în frumoasa Casă a Universitarilor din Bucureşti şi oferă nu numai produse artizanale de bun gust, dar şi ateliere de creaţie pentru copii, într-o sală special amenajată. Luna a pictat pe apă – tehnică pe care o văzusem doar pe YouTube până acum – şi a făcut păpuşele din linguri de lemn, iar eu mi-am clătit ochii cu minunăţii ca bijuteriile Emily Ray, lemnul lucrat de I WooD Be şi rochiţele delicioase de la Kyrushka (ştiaţi că se poate face şi îmbrăcăminte „civilă” din neopren, care mai şi arată superb?). Un singur lucru aş cârcoti referitor la acest târg: dacă tot e la modă să ne entuziasmăm atât de lucrul de mână, îmbrăcămintea populară, originile ţărăneşti etc. etc., n-ar fi corect să începem să folosim din nou şi limba română? Să vinzi ii româneşti la un târg de handmade numit nu târg de artizanat, ci Bounty Fair mi se pare cel puţin ipocrit.

2. Atelierul de construit jucării de la Tekoneko. Recunosc că nu m-aş fi dus până la Băneasa Shopping City ca să participe Luna la un atelier pentru copii. Noi stăm în sudul Bucureştiului şi orice tentativă de a ajunge în nord, chiar şi în zi de weekend, se soldează cu cel puţin o oră petrecută într-un trafic enervant. Dar sâmbăta trecută am avut treabă la IKEA şi am ţinut neapărat să ajungem şi la Diverta, unde se organizează atelierul cu pricina. Mie mi s-a părut raiul pe Pământ acolo, cu o găleată mare cu vată pentru umplutură şi multe alte găletuşe mititele, pline cu năsturei, paiete, mărgele şi tot felul de alte accesorii pentru împodobit creaţiile. Luna a fost foarte mândră de creaţiile ei personale (deşi, în procesul de „fabricaţie”, a fost ajutată de fetele acelea tare drăguţe care stau cu copiii acolo) şi ni le-a dăruit cu generozitatea specifică marilor artişti. Acum suntem, cumva, chit: nu numai noi i-am cumpărat zeci de pluşuri de-a lungul anilor, ci şi ea, iată, ne-a furnizat unele, unicat şi purtând amprentele lipicioase ale autorului. Deci, dacă aveţi drum prin Băneasa, neapărat intraţi şi la atelierul acesta, veţi pleca cu amintiri frumoase, toată familia.

3. Filmul Zootropolis. Ar putea fi, de altfel, motivaţia suplimentară de a ajunge în Băneasa Shopping Center, unde au şi cinematograf. Pentru nimic în lume să nu rataţi filmul acesta la cinema! O mică reţinere aş avea pentru copiii mai micuţi, care s-ar putea speria la scenele mai agresive vizual, cu personaje mai fioroase şi efecte speciale voit impresionante (dar nu e vorba de violenţă, nici pe departe). Zootropolis a fost dorinţa mea bizară de cadou de 8 Martie (când vă spun eu că maternitatea m-a prostit de tot, nu mă credeţi!) şi l-am savurat din plin, toată familia, indiferent de vârstă şi de sex. Un blockbuster cu iepuraşi, acţiune alertă şi mult umor, desenat impecabil, cu un 3D impresionant, personaje inspirate şi mesaj educativ sănătos. L-am aşezat deja pe locul doi în preferinţele mele, după perfectul Frozen (realizat de aceeaşi echipă, de altfel), pe care nu ştiu dacă îl va detrona cineva vreodată.

În schimb, un personaj din Zootropolis l-a detronat pe Motanul din Shrek, a cărui privire rugătoare, cu ochi imenşi, era până acum scena mea preferată din toate filmele de animaţie. Expresia feţei leneşului Flash (leneş la propriu, adică animalul cu numele ăsta) care aude un banc bun este de acum înainte antidotul meu pentru tristeţe: mă uit la trailerul filmului şi îmi trece orice supărare. Unde mai pui că pică teribil de bine o astfel de scenă, în care se face mişto de funcţionarii de la ghişeu, acum, în plină perioadă de plată a impozitelor!

Cam atât cu recomandările de astăzi. Sper să aveţi un sfârşit de săptămână deopotrivă relaxant şi distractiv. Şi nu uitaţi că până diseară vă mai puteţi înscrie la concursul Nature’s Heart, la care puteţi câştiga, cu un simplu comentariu, un pachet de produse naturale format din săpun, cremă şi ulei de corp. Mult succes!