Ca pe vremuri?

Diseară, la Arenele Romane din Bucureşti, va avea loc un concert numit Ca pe vremuri. Nu voi merge acolo, nu mi-am dorit asta, dar nu am cum să nu îmi amintesc acum, cu emoţii amestecate, de ceea ce a fost odată o parte importantă şi foarte spectaculoasă a tinereţii mele: acel „pe vremuri”.

„Pe vremuri” înseamnă, de fapt, o perioadă de câţiva ani, de la mijlocul anilor ’90, în care compania Philip Morris a sponsorizat lungi turnee ale celor mai tari formaţii rock de atunci. Totul era Marlboro în jur: afişe, tricouri, şepci, prosoape de plajă, ochelari de soare, walkman-uri (pentru cine mai ştie ce e aia), ceasuri, cronometre şi, bineînţeles, ţigări. Doar eu mă încăpăţânam să fumez Lucky Strike ziua şi Kent seara, conform unui obicei ciudat pe care mi l-am păstrat pentru multă vreme… În primul an, alături de Holograf şi de Iris, în concertele comune a cântat Direcţia 5. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, parcă solistul trupei („Guriţă”) s-a pocăit peste noapte sau s-a apucat de un biznis cu chiloţi, cert este că în următorii ani, în turneul Marlboro, i-a luat locul formaţia Compact – marea mea slăbiciune dintotdeauna – şi aşa s-a ajuns la formula care se află astăzi pe afişul spectacolului Ca pe vremuri.

Dar pentru a mai fi acum ca pe vremuri, ar trebui ca spectacolul să aibă loc la mare, acolo unde se desfăşurau turneele cu pricina. Erau vreo două, trei concerte pe săptămână, în teatrele de vară de la Mamaia, Costineşti şi Neptun, despre care mă întreb dacă or mai fi rămas în picioare de atunci. Trupele, tehnicii, impresarii, familiile şi căţeii erau cazaţi de-a lungul întregii veri într-un complex cu circuit oarecum închis de la capătul staţiunii Mamaia, care cuprindea hotelurile Mercur şi Minerva. Hotelurile încă există, sub denumirea de Complex Mediteranean şi, sper eu, sub o formă renovată, pentru că nu erau chiar în cea mai bună stare acum douăzeci de ani. Dar asta nu conta prea tare. Atmosfera din acea incintă era una teribil de luminoasă, cu oameni tineri şi veseli, iubitori de muzică şi distracţie, un du-te vino de artişti, femei frumoase şi paparazzi de la încă timida revistă Vip, care se tot băgau în vorbă în căutare de senzaţional.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să-mi mai trăiască bichonii de care eram nedespărţită pe atunci. Mamă şi fiu, zulufaţi şi jucăuşi, îi luam aproape peste tot cu mine (inclusiv pe plajă, pe atunci nefiind încă interzis accesul cu câini acolo, ca acum). Erau familia mea. Şi i-am iubit cum nu cred că voi mai putea să iubesc vreodată vreun animăluţ. Mămica s-a stins în 2007, băiatul ei în 2010.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi basistul de la Compact, Teo Peter, a cărui moarte violentă, la doar 50 de ani, în 2004, într-un taxi lovit de un soldat american, nu a fost niciodată răzbunată de Statul nostru impotent. Teo era un povestitor cu har, un ardelean care vorbea mult dar niciodată prea mult, un bun prieten şi un om uriaş, care mă săruta părinteşte pe creştet şi care râdea mai mereu. Făcea pereche de Muppets cu campionul absolut al umorului din Compact (şi nu numai, probabil că din toată industria muzicală de la acea vreme), bateristul Leluţ Vasilescu. Spre deosebire de Teo, pe Leluţ doar nevastă-sa – femeie aprigă – îl putea opri din vorbit, glumit şi petrecut.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Emil Laghia, încruntatul chitarist de la Compact. Pe el l-a înjunghiat amanta, la 37 de ani, într-o seară din 2005, după care l-a mai ţinut câteva zile în casă, lăsat pe jos acolo unde se prăbuşise, înainte să se predea poliţiei. Acea femeie mititică şi tăcută, cu aspect de gospodină şi cu un băieţel mereu atârnat de mână, care îşi trăgea bărbatul spre casă de la orice distracţie. Nu i-am auzit vorbind niciodată, pe niciunul din acea familie nefericită.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui ca Leo Iorga să mai cânte cu Compact. La primele turnee Marlboro, încă era el solistul trupei, apoi a apărut din senin Paul Ciuci, care îşi lăsase baltă colegii şi plecase în străinătate în urmă cu vreo opt ani. Iar Leo a fost aruncat afară. Deşi Paul era cel care lansase multe dintre hiturile trupei pe care le iubeam atât de mult, în acea situaţie mi s-a părut un uzurpator şi am regretat ce i se întamplase lui Leo. Şi acum îmi pare rău pentru el, tocmai am auzit că problemele lui cu cancerul continuă şi că TVR-ul a început o campanie masivă de strângere de fonduri pentru tratamentele lui. E un om bun Leo, şi are doar 52 de ani, dacă vreţi să îl ajutaţi, aveţi detalii aici. După întoarcerea lui Ciuci au mai plecat din trupă şi Adi Ordean, un om de muzică mult prea modest pentru valoarea lui extraordinară, şi Vlady Cnejevici, un clăpar genial, un om dintr-o bucată şi un comesean de cursă lungă, care a rămas prin zonă şi după aceea, pentru că a continuat să cânte cu Pasărea Colibri – trupă care stătea şi ea în complex.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Florian Pittiş (mort în 2007), care făcea parte tot din Pasărea Colibri. Contrar aparenţelor de pe scenă, era cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi şi cam lipsit de simţul umorului. Avea o iubită cu care semăna la păr până la confuzie şi se retrăgea devreme în camera lui. Colegii săi, în schimb, făceau deliciul nopţilor nesfârşite de la Acapulco, acea terasă mică şi cu etaj de pe plajă, ce ne găzduia până târziu (sau devreme, depinde cum vreţi să consideraţi zorii zilei): Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, două surse de umor bun de neegalat – unul expansiv şi fermecător, celălalt hâtru şi înţepător.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Laura Stoica, sufletista naivă cu voce imensă care avea şi ea cântări pe litoral şi venea des pe la noi. Mi-era dragă Laura. Şi era o încântare să se alăture băieţilor la jam-session-urile ce se încingeau uneori seara, în micul amfiteatru din complex. Mai varia un pic repertoriul de la deja arhicunoscutele Van Hallen ale lui Bittman, Soldier of Fortune a lui Minculescu sau You’re Wonderful Tonight a lui Jolo ăl mic de la Philip Morris. Laura a murit la 39 de ani, într-un accident de maşină în 2006, fix atunci când părea că îşi găsise, în sfârşit, iubirea, rostul şi fericirea, împreună cu iubitul ei şi cu copilul lor nenăscut.

Şi de Doru Căplescu îmi amintesc că a trecut odată pe la mare în timpul unui turneu. Un muzician extrem de talentat şi un om de o mare fineţe, care locuia pe atunci în Olanda şi care a murit la 46 de ani, în 2003, la doar trei zile după ce se întorsese în România. Oameni cu care ţara asta nu a ştiut ce să facă.

Şi cu formaţia Timpuri Noi ne intersectam uneori pe la concerte; nu mai există acum, cel puţin nu în formula de atunci. Nici de Edgar Surin nu am mai auzit nimic, deşi era un nume foarte important pe piaţa spectacolelor de la noi, de după Revoluţie; pe vremuri, ne trimitea limuzina lui ca să nu întârziem la vreun concert, azi doar o scrumieră mare cu numele lui pe ea îmi mai aminteşte de el. Iar înaintea lui, fusese celebru în branşă Sergiu Băhăian (mai ştie cineva de Sabina Product S.R.L.?), cel care a escrocat mii de oameni şi chiar a ucis, în stil mafiot, vreo patru, în anii care au urmat. O lume colorată, trebuie să recunoaştem…

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să stau în sală la momentul Compact şi să cânt de fiecare dată fiecare melodie şi fiecare cuvinţel cu ei. Să merg la o cafea cât cântă Iris, care nu m-a impresionat niciodată, dar ai cărei fani erau absolut impresionanţi. Să văd o mare de brichete aprinse la Floare de iris. Nu telefoane mobile, pentru că încă nu existau pe atunci… Să stau în culise la Ochii tăi – singura piesă Holograf pe care am iubit-o vreodată (şi care continuă să îmi placă şi acum, în ciuda celor care s-au întâmplat) – în aşteptarea singurei note de bas a ei, din final. Să mă emoţionez la Umbre pe cer şi să mă oripilez la Stai în poala mea – era un fel de începutul sfârşitului pentru era rock a Holografului, care s-a îndreptat din ce în ce mai tare spre pop dulceag şi comercial după asta. Şi neapărat să fug în sală la Banii vorbesc, ca să mă conectez la nebunia inexplicabilă a publicului pentru acea melodie, niciodată apărută pe vreun disc până atunci, şi totuşi cea mai populară dintre toate.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai văd puştoaice dezvelindu-şi pieptul în cabine, pentru ca băieţii de la Holograf să le dea autografe pe sâni. Sau să mai am naivitatea să cred că eu eram printre foarte puţinele „oficiale” care nu erau înşelate, aşa cum vedeam în jur că li se întâmplă celorlalte, fără nicio jenă. Apăreau mereu alte şi alte amante pe acolo, unele celebre, altele nu, mai toate cu păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Acum ştiu că ele erau şi mai multe atunci când eu nu eram.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să am iar 25 de ani şi toată viaţa înainte. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată.

26 iulie 1995. Ziua mea
Anunțuri

Alienare în doi

Ea ţine un smartphone în mâna cu unghii foarte lungi, vopsite în negru. Mă întreb cum poate tasta pe el, cu unghiile atât de mari. Nu aflu răspunsul, pentru că nu se atinge de telefon decât rar, doar deschizându-l într-o pauză, două dintre melodii, pentru a verifica dacă a primit vreun mesaj. Lui, în schimb, nu-i stau deloc buricele degetelor. Tastează, glisează şi ciocăne uşurel, de mai mult de o jumătate de oră, de când ne sprijinim de aceeaşi barieră din Piaţa Constituţiei. Vedem de aici doar o bucăţică din scena marelui spectacol Forza Zu, dar măcar auzim acceptabil. Dacă facem câţiva paşi mai încolo, înspre mulţimea bulucită de pe bulevard, muzica dispare şi lasă locul unei înşiruiri trepidante de bătăi grave, de başi. Păcat că nu avem şi cântăreţi care să cânte bine pe scena aia, dacă tot ne-a târât copilul la concert! De când stăm aici, nu am auzit nici o voce capabilă să susţină un show live. Din mai mult de zece.

Ea îşi mai mişcă uneori picioarele în ritmul muzicii, dar se vede că nu îi place acel stil de muzică uşoară manelizat, atât de la modă acum. Nici nouă nu ne place. Îi aşteptăm pe băieţii de la Carla’s Dreams şi tot sperăm să cânte mai repede, ca să putem pleca acasă. El continuă să hoinărească pe Facebook. La un moment dat, îi arată şi ei ceva de pe telefon. Ea se bucură şi caută febril o replică în aparatul propriu. Îi arată şi ea lui ce a găsit – două ecrane pâlpâind unul spre altul, în noaptea târzie de sâmbătă. Apoi el îşi întoarce telefonul la loc, înspre el, iar ea şi-l închide pe al ei. Singura interacţiune. Îi suspectez că sunt fraţi.

Când apare Andra pe scenă, ea se însufleţeşte. E clar că acum îi place ce aude. Se unduieşte din şoldurile mai mult decât generoase pentru o liceancă şi cântă cu voce tare. Îl roagă să stea la un selfie. Îşi apropie capetele şi zâmbesc amândoi înspre telefonul ei. Clic. Singurul zâmbet. Se şterge la fel de brusc precum înflorise pe feţele lor. El îşi reia textingul, ea trimite poza. Ea îi e recunoscătoare pentru generozitate: îşi aşează capul, pentru o secundă, pe umărul lui, iar el plusează şi îi dă un pupic fugar pe creştet, cu ochii în ecran. Ea e fericită. Nu sunt fraţi.

Ştii că iubirea schimbă tot
N-aş fi crezut că am să pot
S-accept să fiu altcineva
De teamă c-ai plecaaaa

Multe evenimente de primăvară în Bucureşti, haideţi cu noi prin oraş!

De multă vreme nu mai cred în prognozele meteo. Având mai mereu o sursă de ştiri, radio sau tv, ca fundal sonor pentru activităţile mele zilnice, pot afirma cu mare siguranţă că vremea a devenit atât de imprevizibilă încât meteorologii nu mai au cum să o prezică cu acurateţe, nici măcar de azi pe azi. Iar ultima lor tendinţă este de a exagera cu pesimismul, colorând cât mai închis codurile acelea de avertizare, pentru orice eventualitate – dacă vine potopul, să nu zică nimeni că ei nu şi-au făcut datoria, dacă nu vine potopul, nu ne mai pasă că ei s-au înşelat. Ceea ce nu e chiar adevărat. Când mizezi pe starea vremii pentru a organiza sau participa la un eveniment în aer liber, acea prognoză devine extrem de importantă. Mai ales acum, la mijlocul primăverii, când nu-ţi ajunge timpul pentru a bifa toate manifestările culturale, artistice şi sportive pe care ţi le oferă Bucureştiul. Pentru că urmează cea mai bogată în evenimente perioadă a anului, aprilie-mai, în care ar fi bine să ştim din timp cum va fi vremea (sau din vreme cum va fi timpul), ca să ne organizăm programele.

De aceea, dacă sunteţi în căutare de cât mai multe modalităţi de petrecere a timpului liber şi de a le oferi copiilor activităţi cât mai variate (şi gratuite, dacă se poate), am două sfaturi pentru voi: 1. abonaţi-vă la două, trei newsletter-uri de evenimente şi 2. cumpăraţi mantale de ploaie subţirele, pe care să le aveţi mereu în geantă. Pentru orice eventualitate.

Referitor la primul sfat, eu primesc anunţuri despre evenimentele pentru copii de la Gokid, Agenda Culturală pentru Copii şi Roata Mare, iar programul weekend-urilor mi-l organizez şi în funcţie de ce citesc pe Blog de Bucureşti, Vin şi eu, CineMagia şi mai nou descoperitul Umblat.ro.

Despre spectacole aflu, de obicei, din mesajele primite de la Eventim, Bilete.ro, Badsintown sau InfoMusic (cred că vă puteţi abona la orice site serios care vinde bilete, sunt destul de multe). De fapt, mesajele astea mai mult îmi fac sânge rău, decât să mă ajute, dat fiind că nu pot merge mai nicăieri cu copilul după mine şi cu bărbatu’ cu gusturi diferite. Dar în iunie vom încerca marea cu degetul: mergem la Queen. O să fie primul concert mare pentru Luna. Nu puteam rata una dintre cele mai tari trupe de vreodată, cât a mai rămas din ea, împreună cu adorabilul de Adam Lambert, a cărui evoluţie la American Idol m-a impresionat teribil acum câţiva ani. În schimb, voi rata, voluntar sau nu, concertele Muse, Iron Maiden, Maroon 5, Rihanna, Nigel Kennedy, Hollywood Vampires, Scorpions şi multe altele. Va fi înghesuială mare de vedete la Bucureşti vara asta!

Următoarele două săptămâni vor fi cu siguranţă pline de ateliere şi târguri de Paşti şi de Florii, mai ales că urmează Săptămâna Altfel şi vacanţa de primăvară. Cred că e de ajuns o căutare Google ca să le găsiţi pe toate. În plus, eu am o listă întreagă de evenimente care mă tentează în perioada următoare, vi-o înşir şi vouă mai jos, pentru inspiraţie:

  • Teatrul Ţăndărică ne surprinde anul acesta cu o deschidere timpurie (14 aprilie) a stagiunii „Teatru, stradă şi copil”, cu bilete la preţul (electoral, probabil) de doar un leu;
  • azi intră în cinematografe Cartea Junglei, o nouă versiune a minunatei poveşti a lui Kipling, care pare să îmbine o animaţie impresionantă şi modernă cu farmecul melodiilor din vechiul film al tinereţilor noastre; tot azi e premiera unui lungmetraj de animaţie românesc, pare interesant, dar nu cred că voi merge să le văd pe nici unul (după minunatul Zootropolis, singurul film pe care îl mai aştept cu nerăbdare este Ice Age 5, promis în iulie); apropo de filme de animaţie, sâmbăta trecută am fost cu Luna la festivalul Next pentru copii, unde un bilet a costat doar 5 lei şi toate filmuleţele au avut câte ceva foarte plăcut; cel care ne-a amuzat cel mai tare a fost Hey, Deer!, pe care, din păcate, nu l-am găsit online, dar poate aveţi voi norocul ăsta; în schimb, am găsit un altul amuzant şi duios, la care vă invit să vă uitaţi: Muştar;
  • mâine se desfăşoară în Parcul Tineretului Crosul pădurii, la care nu am reuşit să participăm anul trecut din cauza ploii (apropo de vreme) şi la care nu vom merge nici anul acesta, pentru că am înscris-o pe Luna, în acelaşi interval orar, la Laboratorul de ştiinţe Bayer; dacă la cros nu se mai fac înscrieri azi, la laboratoare cred că se mai găsesc locuri (şi sunt gratuite);
  • duminică este un spectacol de teatru gratuit, Povestea pizzei, care pare simpatic; o singură temere am: oare podul casei La Scena, unde se ţine spectacolul, este renovat sau tot nesigur, aşa cum părea acum mulţi ani, când am fost acolo ultima dată?
  • de luni începe Festivalul de muzică clasică la metrou, altă manifestare culturală gratuită care se desfăşoară anual în câteva staţii de metrou din centrul oraşului;
  • miercurea viitoare e meci mare pe Arena Naţională; ştiu că e cam târziu, la 21:30, dar în Săptămâna Altfel elevii pot merge mai târziu la şcoală (cred), stadionul acela este impresionant pentru un copil, iar atmosfera îmi închipui că va fi una specială, cu petarde şi alte ilegalităţi spectaculoase, având în vedere că este ultima ocazie de a vedea în Cupa României 2016 pe una dintre cele două mari echipe de suflet ale noastre: Steaua sau Dinamo;
  • weekendul următor este Weekendul galeriilor (a nu se confunda cu Noaptea muzeelor, care va avea loc abia pe 21 mai);
  • tot începând cu weekendul următor, cei de la Basme cu cai prezintă un spectacol nou, la care nu ştiu dacă vom merge sau nu, după experienţa cu spectacolul vechi;
  • pe 5 mai începe ediţia 2016 a festivalului de lumini Spotlight, pe care de-abia îl aştept (v-am mai spus cât de mult mă bucur la spectacolele de muzică şi lumini?);
  • din 7 mai, Biblioteca Metropolitană îşi extinde oferta de activităţi oferite copiilor, adăugând şi ateliere de creaţie la ora de lectură care se desfăşoară deja în prima sâmbătă a fiecărei luni;
  • şi ultima, dar nu cea din urmă activitate pe care îmi propun să nu o ratez, este seria de ateliere educative „Povestea sunetului – Călătorie fantastică în lumea muzicii”; am fost la al doilea episod, cel în care doi artişti talentaţi, Cătălin Milea şi Alex Man, „ajutaţi” de o marionetă-bufniţă şi o fetiţă dansatoare de step, au prezentat copiilor clarinetul şi chitara, după ce, în primul episod, prezentaseră saxofonul şi contrabasul; de fapt, cred că mie mi-a plăcut ceva mai mult decât fiică-mii la respectivul atelier, am aflat lucruri interesante despre instrumente chiar şi pentru venerabila mea vârstă şi pentru experienţa mea de absolventă a unei şcoli de muzică (secţia Pian, ca să am, totuşi, circumstanţe atenuante); e mult jazz la atelierele acestea, iar Luna nu e (încă) atrasă de acest gen muzical; am sperat să o pot prinde în capcană la spectacolul de jazz pentru copii din cadrul Jazz in Church Festival, de acum două săptămâni, însă organizarea a fost deficitară şi ne-am trezit fără locuri, până la urmă; dar voi persevera în a încerca să îi deschid copilului uşa cunoaşterii acestui minunat tip muzical care este jazzul, în zona sa populară şi agreabilă, evident, potrivită pentru o fetiţă de şapte ani, fană Smiley, Delia şi heavy-metal – subiect pe care, de altfel, îmi propun să îl abordez în curând pe blog…

În speranţa că nu v-am ameţit prea tare şi nici nu am ratat vreo informaţie preţioasă pentru doritorii de distracţii bucureşteni, vă urez un weekend plin şi plăcut alături de cei mici! Desigur, şi însorit!

Iar dacă ştiţi şi alte locuri în care merită să ieşim, vă rog să ne povestiţi şi nouă, nu le ţineţi doar pentru voi!

Prin ce locuri am mai fost şi pe unde am vrea să mergem

Se apropie sfârşitul anului şi simt ca pe-o datorie nevoia de a vă povesti pe unde am mai umblat în toamna asta şi ce ne-a mai plăcut prin oraş, continuând astfel şirul articolelor din Activităţile noastre.

Deci.

Baschetul a rămas o activitate regulată pentru fiică-mea, la acelaşi club şi cu acelaşi super-antrenor ca şi anul trecut. Doar numele li s-a schimbat, cică sunt Wolves acuma. Luna a făcut progrese evidente, datorate şi vârstei, desigur, şi chiar a participat la o competiţie duminica trecută. S-a făcut o echipă de pitici – un fel de lupuşori, aşa – ca să vadă şi ei ce înseamnă un meci adevărat. A fost dureros, din punct de vedere sportiv şi al scorului, dar foarte amuzant pentru noi, părinţii spectatori. Iar pentru mine a fost şi emoţionant să aud aplauze atunci când Luna nimerea coşul – fiind cea mai mică de-acolo şi singura fetiţă din echipa ei, dar mare luptătoare, o susţinea toată lumea.

Apelul meu disperat către părinţii de băieţi, cum că să îi trimită la dansuri, nu a funcţionat, iar grupa Lunei (care era, de fapt, pentru băieţi, cu excepţia ei) s-a desfiinţat. Judecând după multitudinea de pliante pe care le tot primim pe la poarta şcolii, am zis că e uşor să găsim un club nou de dans, dar nu a fost aşa. În apropierea noastră sunt două zone aparent bogate în cluburi. Prima, fosta fabrică Pionierul, a ieşit din discuţie după ce am văzut cât de prăbuşită este clădirea (vorba Lunei: „cădoasă”) şi cred că va ieşi din discuţia tuturor acum, după nenorocirea întâmplată la Colectiv. A doua, strada Lânăriei, oferă şi ea, teoretic, locuri pentru activităţi cu copiii, dar nu am reuşit să şi vedem pe viu vreun club de dans pentru că ba nu ni se potrivea orarul, ba nu aveau ei grupă formată. Aşa că ne-am extins aria căutărilor până la Piaţa Sudului, la clubul Viva. N-am avut noroc nici acolo. Îl luasem cu noi şi pe prietenul Lunei, un maaaare dansator şi el, iar la intrare mi s-a dat spre completare câte un formular pentru fiecare copil, cu CNP şi alte rubrici atât de birocratice de parcă intenţionam să imigrez la ei în club. Când a auzit că nu sunt mama naturală a băieţelului, fătuca de la recepţie m-a anunţat că e imposibil să intru cu el acolo, trebuie să vină unul dintre părinţi în persoană. Pentru o oră de dans. Atât de buimăcită am fost de răspuns încât m-am limitat la a le spune tuturor că sunt proşti, pe tonul meu teatral obişnuit în astfel de situaţii năucitoare, din ce în ce mai des întâlnite de când şi proştii s-au înmulţit îngrijorător. Şi am dus copiii, pentru consolare, unde altundeva, decât la mall-ul alăturat, să mănânce ce altceva, decât Happy Meal. De-abia după încă vreo săptămână am descoperit un club unde Luna a fost încântată să o înscriu: Triumph, vizavi de mall-ul Vitan. Fac acolo exact ce nu îmi place mie deloc, dar deloc, şi anume dans sportiv, dar la nivelul grupei lor de vârstă, când încă li se spune să se întoarcă la stânga şi ei se întorc la dreapta, nu se cunoaşte că ar dansa ceva organizat.

Am continuat să mergem şi la Palatul Copiilor. Nu la Atelierul Fanteziei, unde Luna a fost în ultimii doi ani, ci la cele de Machete Construcţii, Lego şi Teatru de Păpuşi. Primele două (sunt grupate în aceeaşi zi) au fost intens dorite de Luna, care este într-o perioadă de adoraţie a puzzle-urilor Lego de vreun an încoace, cel de-al treilea a fost un mic compromis între dorinţa mea şi refuzul ei de a face teatru. Am încercat să o conving că teatrul ar putea-o ajuta să îşi remedieze micile probleme de dicţie, să îşi gestioneze emoţiile şi să îşi exerseze memoria. Se pare că nu a fost destul de tentant pentru ea, deoarece a continuat să se opună cu mare încăpăţânare. Într-o zi, am zis să strecor un apropo interesant, credeam eu, doar, doar îi trezesc curiozitatea pentru această artă. Tocmai se chinuia să bâzâie pe stradă, pentru nu ştiu ce moft, dar nu reuşea să scoată nici o lacrimă:

– Ştii cum fac actorii ca să plângă pe scenă atunci când rolul le cere asta?, am intenţionat eu să o ajut, vrând să-i povestesc despre rememorarea unor amintiri triste şi despre trucaje diverse.

– Îşi iau transpiraţia, aşa, şi şi-o pun pe faţă!, a sărit Luna cu un zâmbet larg, convinsă că are dreptate.

Şi şi-a trecut mâna pe la subraţ, după care şi-a şters-o pe faţă, spre oroarea trecătorilor care nu ştiu cum e să ai la uşă un copil cu multă imaginaţie. N-o să-i arăt niciodată filmuleţul acela care a circulat pe net acum câţiva ani, cu actorul de telenovele care rezistă cu stoicism să i se dea un şut în ouţe fix înainte de a turna scena sfâşietoare, în care se prăbuşeşte, în lacrimi de durere, la căpătâiul soţiei lui muribunde. Nu risc să o încerce cu prietenii ei. Ea e o fire săritoare, s-ar putea gândi că îi ajută.

Deci fără teatru, din păcate. A renunţat, după o lună, şi la teatrul de păpuşi, unde i se părea plictisitor să repete, de două ori pe săptămână, aceleaşi cântecele simple. Drept răzbunare, nici eu nu i-am căutat profesor de harpă. Pentru că Luna îşi doreşte să înveţe să cânte la harpă (!!). Ochi pentru ochi…

Am descoperit, însă, de curând, o îndeletnicire care ne-a plăcut destul de mult pentru a recidiva din când în când: olăritul. Când spun „ne-a plăcut” mă refer la toată familia şi când spun „olărit” mă refer la modelat şi pictat decoraţiuni de Crăciun din lut. Am fost toţi trei la un atelier Clay Play Ceramica şi intenţionăm să încercăm şi unul în care să folosim roata olarului. Trebuie să recunosc că cel mai doritor este bărbatu-meu, el fiind o fire mai abscons-romantică, pe care filmul Ghost pare să-l fi marcat pentru totdeauna.

Şi am mai fost undeva unde ne-a plăcut tuturor: la un spectacol de magie al lui Robert Tudor. Cei care s-au uitat anul trecut la Românii au talent şi-l amintesc cu siguranţă, o voce enervantă ca a lui nu poate fi uitată, odată ce ţi s-a înfipt în creier. Spectacolul pentru copii a fost de-a dreptul mortal, noi, părinţii, am râs tot timpul, iar ei, copiii, au fost fascinaţi. Urmăriţi-i programul şi duceţi-vă să îl vedeţi, vă garantez că vă veţi distra.

În schimb, nu am reuşit să ajungem în câteva locuri care par interesante şi nici nu cred că vom mai apuca, până la anu’, de aceea vă las aici lista (un fel de wishlist, aşa), poate vă ajută în selectarea activităţilor din noianul de oferte ale perioadei:

– ateliere de făcut decoraţiuni în echipă (părinte-copil) la Art & Hobby Studio; pe Carmen o cunoaştem de la serile de quiz din Aprozar, fostul ei local, şi este o persoană caldă şi tare drăguţă cu copiii;

– Regatul lui Moş Crăciun din Pipera, unde Luna s-a simţit minunat anul trecut; i-am putea revedea acolo pe cei de la Ludio, ale căror activităţi din primăvară ne-au plăcut mult; ca să nu mai zic că, săptămâna viitoare, vine şi un Moş din Finlanda acolo, cu barbă veritabilă, care colecţionează scrisori şi dorinţe de la copii şi i le duce fratelui său imaginar, the one and only Santa Klaus!

– ateliere de bricolaj Eematico şi Tekoneko; îmi par interesante activităţile propuse de cele două cluburi pentru copii în care s-a împărţit răposatul Ikedoo; din păcate, au moştenit de la „părintele” lor şi preferinţa pentru tarife mari, deci ne gândim de două ori înainte de a merge la ei…

– teatru de umbre la Mărţişor; par frumoase piesele propuse copiilor, biletul de intrare e doar 5 lei, iar în weekendul acesta au program special cu Vicleimul; mi-a fost imposibil să găsesc un link pe net să vi-l dau, dar vă puteţi interesa de program şi locuri la telefon 0724883343 sau la adresa ateliere.literare@gmail.com;

– duminică va fi şi o lectură de autor a frumoasei cărţi „Ziua în care a fugit somnul”; noi nu vom putea ajunge şi îmi pare rău, mie pentru că Victoria Pătraşcu e o fostă colegă de facultate pe care îmi face plăcere să o revăd, iar Lunei pentru că mansarda de la Cărtureşti e unul dintre locurile ei preferate din Bucureşti; şi mai e şi intrarea liberă…

Oraşul este plin, în perioada asta, de distracţii gratuite, mai peste tot fiind aprinse beculeţe colorate şi apărând din senin Moşi şi spiriduşi care îi bucură pe copii. E de ajuns să o iei la pas pe bulevard ca să te simţi bine. Noi aşa am făcut, acum câteva zile. Ceea ce se anunţa o zi încărcată, cu drumuri lungi ba după bilete de concert (la vară vin Queen şi adorabilul de Adam Lambert pe la noi, ştiaţi?), ba după cadouri şi cutii de cadouri greu de găsit, s-a transformat într-o zi minunată pentru amândouă. Am intrat în trei librării (uraaa!), locuri în care pierdem, de obicei, ore întregi; cel mai mult ne place, după cum spuneam mai sus, la Cărtureşti în mansardă, unde Luna se aşează la măsuţa de Lego, iar eu îi citesc câte o cărticică. Apropo, ne-am întâlnit acolo cu Marian Râlea a.k.a. Magicianul, dacă îl mai ştiţi, voi ăştia mai bătrânei, şi ne-a invitat la Teatrul Naţional, unde are spectacole pentru copii în fiecare duminică la ora 11:00.

Ne-am distrat foarte tare de mirarea oamenilor din magazine atunci când au auzit-o pe Luna urându-le „Crăciun fericit!” (ea oricum salută din uşă, cu voce tare, oriunde am intra, dar acum a plusat cu urarea asta şi a avut mare succes). Apoi am căscat ochii la Târgul de Crăciun de la Universitate şi, spre surpriza mea tare plăcută, nu am fost nevoită să casc prea mult portofelul, Luna neavând pretenţii decât la un porumb fiert de 5 lei. Am plusat şi eu, pătrunsă de spiritul generos al Sărbătorilor şi de nostalgia propriei copilării, şi i-am luat o păsărică de lut, tot de 5 lei. A fost bucuria vieţii ei să fluiere nestingherită tot drumul spre casă. La un moment dat, i-am zis că ar putea fi agent de circulaţie, cu ţignalul ăla. Drept pentru care domnişoara s-a aşezat fix în mijlocul trotuarului şi, după ce a tras un fluierat crunt, a declamat:

– Toţi pasagerii să iasă din maşini!

pasarica

La întoarcerea acasă am avut parte şi de un moment tare emoţionant, la metrou. Lunei îi place foarte mult să meargă cu metroul. Prima dată, am învăţat-o să-i facă cu mâna conductorului când întră în staţie, iar ea s-a confirmat cu candoarea unui copil de doi-trei ani, cât avea pe atunci. Norocul a făcut ca acel prim conductor pe care îl vedea să fie unul amabil, care a claxonat-o în semn de răspuns. Atât de tare a încântat-o claxonul ăla, încât Luna a rămas cu acest obicei şi salută de fiecare dată. Dar nu am mai întâlnit nici un conductor care să claxoneze, nici măcar să schiţeze un zâmbet, ceva. Ea se bucură, însă, şi numai dacă îi vede că au observat-o, aşa cum s-a întâmplat prin vară, când a început să ţopăie de bucurie pe peron, la o întoarcere acasă:

– Uraaaa! Azi e ziua mea norocoasă! Amândoi m-au văzut, şi când am venit, şi acum!

Cât de puţin le trebuie copiilor ca să fie fericiţi, dragi conductori de metrou!

Să revenim la momentul emoţionant. După cum spuneam, ne întorceam spre casă, când am realizat că:

– Ar putea fi ultimul tău drum gratis cu metroul, Luna. Nu cred că mai luăm metroul până de ziua ta, iar de la şapte ani trebuie să plăteşti bilet.

Ni s-au umezit toţi cei patru ochi pe care îi posedăm împreună. Am fetiţă mare, care, după cum o cunosc, va fi tare mândră să îşi valideze primul bilet de metrou din viaţa ei. E un fel de buletin al vârstei de şapte ani, un semn de maturizare pentru ea şi de îngrijorare pentru mine – de-acum încolo, multe lucruri care înainte erau gratis vor trebui plătite…

Dar e, bineînţeles, şi un moment de mare bucurie pentru mine, faptul că azi fiica mea împlineşte şapte ani. Să creşti frumos şi să rămâi raza mea de soare, Luna! La mulţi ani!

Pur şi simplu, nu (se) poate!

Sunt zile în care mi-ar plăcea să fim protagoniştii unui reality-show, gen The Osbournes sau Keeping Up with the Kardashians (a trebuit să caut pe Google numele corect al emisiunilor, că doară nu m-oi fi uitat la aşa ceva). Şi asta nu pentru că am fi vreo familie de ţicniţi sau pentru că am (mai) avea funduri de excepţie, ci pentru că se petrec atâtea momente amuzante sau emoţionante încât n-am cum să le transform pe toate în cuvinte memorabile.

Weekend-ul acesta, de exemplu, am „bifat” multe locuri şi am zâmbit cum nu credeam că mai sunt în stare. Doar dacă vă povestesc că Luna s-a dus sâmbătă la biserică şi deja simt că zâmbiţi şi voi, imaginându-vă cum se simte o mamă atee practicantă văzându-şi copilul de şase ani plecând dis-de-dimineaţă la slujbă, la cererea lui insistentă. Sau dacă vă spun că aseară am fugit de nişte clovni care încercau să mă buşească pe stradă şi că am plecat de frică de la un spectacol impresionant de la Piaţa Universităţii, în timp ce fiică-mea i-a caftit pe clovni şi s-a supărat că nu am rămas la piesa aceea de teatru, care, ei, îi plăcea foarte mult. Diferenţa dintre generaţii a fost ieri mai evidentă decât oricând, dar nu ştiu sigur în favoarea cui.

Am profitat şi azi de distracţiile moca în care abundă Bucureştiul în ultima vreme. De dimineaţă, am fost la Roaba de Cultură, unde Luna a pictat cu dăruire pe hârtie igienică, iar seara am recidivat la B-Fit in the Street, în speranţa că vom vedea şi trupele pe care nu le prinsesem ieri. Şi le-am văzut: nişte acrobaţi pe monociclu care şi-au strivit discret ouţele, încercând să sară pe băncile din Centrul Vechi şi nişte comedianţi englezi care ne-au stropit cu apă şi au lins picioarele unei doamne din public, spre încântarea puzderiei de copii învineţiţi de râs. După cum spuneam: zâmbete şi emoţii din plin!

În plus, de parcă două ore în parc, două ore de baschet şi alte două ore de spectacole stradale nu erau de ajuns, Luna a vrut şi la concertul din Parcul Colţea, unde a baletat de zor pe muzică de operetă şi mi-a prezentat a cincea nouă prietenă pe ziua de azi. Pentru că, dacă nu ştiaţi, fiică-mea are obiceiul de a ochi vreun copil mai pe gustul ei, de a se duce la el cu întrebarea: „Vrei să ne împrietenim?” şi de a mi-l aduce imediat spre prezentare. Mi-e şi groază când mă gândesc cum va face peste vreo zece ani, când îi va plăcea câte un băiat pe stradă. Ştiu că sunt optimistă când spun „zece” ani, dar lăsaţi-mă să mai visez şi eu o vreme!

După cum spuneam, e păcat că două zile atât de pline în momente demne de aducere aminte vor fi şterse în curând de buretele Alzheimer-ului meu incipient. Şi tare mi-e teamă că voi rămâne doar cu amintirile a două mari uimiri. Prima ar fi că atrag nebunii ca un magnet. Mi se întâmplă des, probabil pe principiul „Cin’ se-aseamănă se-adună”, dar mă miră de fiecare dată. Astă-seară, în înterval de o jumătate de oră, au venit la mine doi. Ţintiţi. Mai întâi, din toată Piaţa Universităţii, fix pe mine m-a ales o doamnă despletită artistic să mă întrebe, cu mare patos:

– Dar Anglia unde e? Unde e Anglia?

Spre ghinionul meu, ştiam. I-am răspuns că Anglia e acolo. Adică şi noi aşteptam tot spectacolul trupei din ţara respectivă, care urma să înceapă. Aşa că doamna m-a considerat de încredere şi a rămas lângă noi pe tot timpul reprezentaţiei, manifestându-se atât de teatral încât nici nu ştiam la care show să mă uit mai întâi. Iar vizavi, la concert, tot lângă mine a ales să se desfăşoare un tânăr graţios, cu bicicletă rablagită şi costum alb, elegant, care m-a întrebat cu speranţă în glas:

– Fata dumneavoastră ştie vals?

Săracul, cred că se plictisise să se rotească singur pe pajişte. Dar pe el nu l-am putut ajuta: deşi părea paşnic în rătăcirea lui, Luna chiar nu nimereşte un-doi-trei-ul paşilor de vals, aşa că…

A doua uimire pe care mi-o voi aduce aminte, probabil, peste ani, este cea a impotenţei lingvistice a fiicei mele – carne din carnea mea de filolog. Am mai scris eu pe-aici cum mă umplu, uneori, de disperare, la vreo discuţie tematică cu Luna. Dar cum, oare, să nu ating culmi cioraniene când ea citeşte pe româneşte cuvântul „diamond”, eu i-l silabisesc, tot pe româneşte, de câteva ori, iar ea contină să spună că habar nu are ce poate însemna? Sau când vede o firmă mare, „Etage”, eu îi spun că se pronunţă „etaj”, iar ea bombăne:

– Ce nume ciudat pentru un magazin! Cred că înseamnă „etajeră”, nu?

Sau astă-seară, când vine vorba de „La dolce vita” şi avem următorul dialog:

– Ai idee cum se traduce în română, Luna?

– Nu.

– Hai să încercăm pe cuvinte. Pe unul dintre ele cu siguranţă îl ştii, pentru că e ceva ce îţi place foarte mult.

– La… nu. Dolce… nu. Vita… nu, îşi dă ea silinţa meditativ.

– Hai, măi, Luna! Chiar adineauri ai mâncat aşa ceva, încerc eu să o ajut, cu gândul la paiul de zahăr colorat pe care îl supsese cu doar vreo zece minute mai devreme.

– La… nu. Dolce… nu. Vita… Da! Vita!, exultă fiică-mea, de parcă numai în antricoate argentiniene ar ţine-o pe străzile Capitalei.

– Uf, nu e ăsta, îi tai eu elanul, mâhnită. Era celălalt.

– Dolce?, se miră ea. Daaaa! Ştiu! Dolce Sport! Nu-i aşa, mama?

Presupun că am greşit când am izbucnit în râs. O fi luat-o ca pe o încurajare că, totuşi, a zis bine ce-a zis. Dar, pur şi simplu, nu (se) poate!

Pay it forward sau pay it back – cum vreţi voi, dar nu uitaţi să plătiţi binele cu alt bine!

Povesteam mai demult cum ascultăm noi în maşină muzică mai mult sau puţin potrivită cu vârsta Lunei. CD-urile înnoite cam o dată, de două ori pe an cuprind compilaţii eclectice de cântece pentru copii şi hard-rock, pop şi folk, pe care le punem în buclă de zeci, poate chiar sute de ori. Fiică-mea le învaţă repede pe dinafară şi le cântă cu un entuziasm molipsitor (iar de o vreme încoace, chiar şi corect, spre bucuria mea că nu mai am copil afon).

Uneori, alegerile mele muzicale îi contrariază pe cei din jur, ca atunci când Luna a cântat „Noi trei la femei, la femei, la femei”, în gura mare, într-un supermarket, sau ca atunci când un vecin a făcut ochii cât cepele ascultând-o în lift cu „Vara asta toată lumea poartă căciuliţă!” Poate că şi o melodie teribil de profundă, cum este „Ceva se întâmplă cu noi” a Alexandrei Uşurelu, ar fi considerată o alegere nepotrivită pentru un copil de şase ani. Numai că Luna a adorat acest cântec de prima dată şi a decretat că e interpretat de „cea mai frumoasă voce din lume” – afirmaţie cu care tind să fiu de acord.

Aşa că nu puteam rata ocazia de a merge la un concert de-al Alexandrei la Giurgiu, în chiar restaurantul de la colţul străzii noastre. De vreo două săptămâni, de când făcusem rezervarea, Luna număra zilele până la marea întâlnire. Am îndemnat-o să-i facă o felicitare, pentru ca Alexandra să afle de bucuria pe care a adus-o, cu minunata ei melodie, chiar şi în sufletul unui copil atât de mic. Am crezut mereu în puterea unui „Mulţumesc” sau a gesturilor de recunoştinţă, cât de mărunte, dar făcute cu sinceritate. Şi nu m-am înşelat nici de data aceasta. Luna a desenat concentrată o „felicitare” care arăta aşa:usurelu

În seara concertului am ajuns primii la restaurant, odată cu echipa tehnică. Copilul era un ghem de nerăbdare şi emoţie, ceea ce a provocat ţopăieli de nestăvilit prin sala goală şi ruperea dresurilor bej, „de domnişoară”, pe care le îmbrăcase pentru prima dată. Pur şi simplu nu a putut fi oprită să ţâşnească spre Alexandra Uşurelu, de cum a intrat. Cu două mere roşii în loc de obrăjori, i-a dat felicitarea (fără să uite să sublinieze: „Eu am făcut-o!”) şi i-a întins albumul nostru pentru autograf. Apoi seara a decurs liniştit, cu Luna ascultând cot la cot cu oamenii mari tot concertul acela minunat, în care o tânără cu o voce caldă şi perfectă şi-a cântat sufletul în faţa noastră. Şi în faţa bunicului ei – ocazie cu care am aflat că interpreta e născută în Giurgiu -, un bătrân parcă scos din filme hollywoodiene, demn, cu pălărie albă, de fetru, pe cap şi cu multă mândrie iubitoare în ochi.

Dar marea surpriză a venit abia la sfârşit, când Alexandra a făcut un gest deosebit de mărinimos: a invitat-o pe Luna pe scenă, să cânte împreună melodia ei preferată. Bineînţeles că Luna s-a instalat cu mare bucurie pe scaunul solistei şi că a cântat cu hotărâre, deşi topită de emoţie, absolut toate versurile, chiar şi pe cele pe care le greşeşte dintotdeauna: „o vară în deplin” şi „sufletul nostru cu ale sale nehoi„. Şi bineînţeles că eu am bâzâit, tăticul a filmat, iar comesenii au aplaudat ineditul duet zâmbind generos.

Deci sfatul meu de astăzi este să nu uitaţi gesturile mici, de mulţumire, care pot aduce înapoi mulţumiri şi mai mari. O simplă felicitare desenată de mâna unui copil ne-a oferit tuturor o amintire de neuitat. Iar Lunei cu siguranţă i-a mărit şi mai mult sufleţelul ei bun, cu cărămida pusă acolo de acest om frumos, darnic şi talentat, pe care vă îndemn cu mare drag să mergeţi să îl ascultaţi în concerte.

P.S. Pe ultimul disc de maşină am pus şi o melodie de-a trupei Rammstein, o altă mare pasiune de-a mea. Dacă auziţi de vreun concert de-al lor prin apropiere, vă rog să ne anunţaţi, să-i cumpăr Lunei din timp costumaţie de scenă potrivită 😉

Ce se întâmplă cu noi, după cincisprezece ani de „molizare”?

Dacă cineva mi-ar fi spus, acum câţiva ani, că voi ajunge să petrec jumătate de zi într-un mall, aş fi râs şi cu fundul, ca să folosesc o expresie dragă mamei mele. Dar nici profeţia că o să fac copii la bătrâneţe n-aş fi crezut-o. Şi, cum un copil schimbă tot, dar absolut tot, din viaţa pe care o cunoşteai înainte să îl ai, iată că azi, din motive de vacanţă şcolară şi de vreme urâtă, am fost pentru vreo cinci ore în Mall Vitan. Iar după astea cinci ore, simt nevoia să fac publice următoarele:

  1. Nu vă duceţi la filmul „Boxtrolls”. Nici nu îmi aduc aminte de când am mai ieşit din sală la vreun film, în general sunt prea zgârcită ca să o fac. Uneori mai adorm acolo, ca să nu zic că am dat banii chiar degeaba pe bilet, aşa cum mi s-a întâmplat la „Stăpânul inelelor” (şi după mărturisirea asta probabil că nimeni nu va mai avea încredere în gusturile mele cinematografice). Azi am plecat, după o scurtă negociere cu Luna, care poate că ar fi rezistat până la sfârşit, dar cu siguranţă ar fi avut coşmaruri multă vreme de acum încolo. Trailerul este atât de abil făcut, cu scene emoţionante, încât nu mi-aş fi putut închipui că e un film în care nu doar personajele rele, care mănâncă brânză puturoasă, sunt urâte, dar şi cele pozitive, care mănâncă gândaci, sunt dezgustătoare. În nici un caz nu este un film pentru copii. Iar Tim Burton poate părea autor de comedii romantice prin comparaţie.
  2. Mă simt proastă. Nu înţeleg şi pace cum poate o vestă să coste mai mult decât un salariu minim pe economie sau o prăjitură cât un pui (hormonizat). Sau de ce sunt cozi la Starbucks, Paul şi alte firme de-astea cu preţuri care îmi depăşesc puterea de înţelegere, în timp ce bătrâna de la colţul străzii mele, care vinde trei legături de pătrunjel la un leu şi un buchet de crizanteme din grădina ei e fugărită zilnic de Poliţia Locală. Şi nu cred că aş fi înţeles nici dacă aş fi lucrat şi acum pe salariul ăla foarte mare din fosta mea viaţă.
  3. Oi fi eu proastă, dar nesimţită nu sunt. Ceea ce nu e neapărat de natură a mă ajuta să trăiesc bine în societatea modernă, dar asta e o altă discuţie. Motivul pentru care am lălăit-o câteva ore în Mall a fost că Luna voia să vadă concertele Deliei şi al lui Smiley, ocazionate de împlinirea a cincisprezece ani de la deschiderea acestui prim mall din Vitan, Bucureşti şi sud-estul Europei. Din păcate, iubitul ei şi al tuturor fetiţelor mai mari de trei ani, presta abia spre nouă seara, aşa că a trebuit să ne mulţumim, de la şase, cu Delia, pe care Luna o ştia doar ca jurat (uşor penibil) la „X Factor” (şi mai penibil). Şi care chiar cântă bine! Am ignorat cu succes gerul şi piciorul fost rupt care încă mă mai doare, ascultând o voce bună, o trupă talentată şi o mulţime de melodii cunoscute re-aranjate în stiluri atât de surprinzătoare încât până şi nesuferita aia de „Happy” a lui Pharell mi-a plăcut azi, în varianta hard-rock a Deliei. Ce legătură au toate astea cu nesimţirea? Ei bine, dintre cele vreo două sute de oameni din public, am avut bizara impresie că am fost singurele care am aplaudat. După trei melodii fără nici un feedback de la spectatori, Delia a făcut chiar un comentariu elegant, rugându-şi trupa să aplaude publicul care îndură frigul pentru a-i asculta. Credeţi că s-a simţit cineva să îi aplaude şi pe ei după asta? Ei, aş! Lumea a continuat să se distreze, să cânte şi să danseze, fără să dea absolut nimic în schimb (pentru că, să nu uităm, spectacolul era gratis). Dar eu am insistat ca Luna să îşi scoată mânuţele reci din buzunare după fiecare cântec, repetându-i ceea ce îi spun la fiecare manifestare artistică la care mergem: „Aplaudă, Luna! Artiştii se hrănesc mai întâi din aplauzele noastre şi abia apoi cu mâncare.”

Am început articolul acesta cu intenţia de a scrie doar o postare pe Facebook – ceea ce explică stilul mai rapid şi mai neglijent, pe care nu îl am când mă aşez la scris serios pentru blog. Dar iată că m-am lungit cam mult pentru FB. Şi m-am gândit şi că subiectele pot fi interesante pentru mai multă lume. Nu c-aş avea aici vreo hoardă de abonaţi fanatici care abia aşteaptă să îmi citească gândurile, dar, după ce-am văzut cu câtă indiferenţă răsplăteşte publicul actul artistic gratuit al unei vedete celebre, cu o prestaţie şi un comportament impecabile, nici că mă mai întristez văzând cum statisticile mele de trafic nu reuşesc să treacă de mia de vizualizări lunar. Puţini, dar buni, aş zice, cu satisfacţie şi recunoştinţă, despre cititorii mei.