254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a patra şi ultima) )

După noaptea concertului, ne-am petrecut ziua de sâmbătă mai mult cu noul nostru prieten din „sat”, ca să zic aşa. Căsuţa lui din pădure era nu numai o oază de linişte şi de aer curat, dar avea şi coş de baschet, şi masă de ping-pong, şi căţel, şi ATV – practic puteam să ne facem o vacanţă mai frumoasă în curtea omului decât la hotel. Pe după-masă, băieţii s-au dus la un pescuit rudimentar, în apele unui pârâu din pădure, iar noi, fetele, am făcut o plimbare mai lungă prin zonă.

Seara am decis să ne-o petrecem la aceeaşi terasă a hotelului unde fuseserăm serviţi incredibil de prost, iar aşteptările noastre au fost întrecute de o servire încă şi mai proastă, după cum am povestit pe Facebook şi o să mă auto-copiez acum:

„Am avut curajul nebun de a comanda un Martini roșu în speranța că voi primi un Martini roșu, acelaşi bun de data treccută. Și chiar am primit un Martini roșu! Singurul necaz a fost că era mai mic și cald, fără niciun cub de gheață, și cu felia de lămâie, care ar fi trebuit să stea înfiptă pe marginea paharului, căzută înăuntru – ceea ce îi dădea un gust destul de îndoielnic, de băutură rămasă de la masa altora. Și poate chiar așa era, dat fiind că barmanul părea să fi încercat să mascheze aparențele, glazurând paharul cu… sare. O bandă generoasă, de vreo trei centimetri de sare fină, pe toată lungimea buzei paharului, cum nu am văzut niciodată în viața mea. Știu, ar fi putut fi și mai rău, să fie sare grunjoasă, de exemplu, dar mie mi s-a părut imposibil de băut și așa. Am trimis-o pe Luna după un șervețel (care nici acum nu ni se aduseseră la masă) și mi-am croit o cale nesărată către conținutul dubios al paharului.
Și restul serii a decurs la fel de palpitant ca precedenta. E drept că ni s-au adus mai repede meniurile și că ambele erau în română, nu unul așa și unul în engleză, ca data trecută. Însă suspiciunile că ceva nu e în regulă au început când am descoperit că ni s-au dat doar două furculițe și un cuțit la trei persoane. S-au întărit când chelnerița a revenit la vreun sfert de oră după ce comandasem și ne-a anunțat că avea să mai dureze ceva timp. Și s-au confirmat când a adus, în sfârșit, comanda mea și a Lunei – friptură și legume la grătar – și s-a aplecat înspre Edi:
– A dumneavoastră mai durează.
A avut dreptate: a mai durat. Vreo cinci minute, în care am făcut diverse supoziții asupra cauzelor pentru care o comandă de zacuscă poate dura mult mai mult decât un grătar. După care, chelnerița a revenit puțin jenată:
– Ne scuzați, dar zacuscă nu mai avem. S-a uitat bucătarul în frigider, dar nu mai e.
Deci nu se dusese fuga la cules de vinete și ardei, după cum suspectasem, ci doar se uitase lung în frigider. Cel mai lung. A treia oară chiar nu mai încercăm terasa aia.”

Apoi ne-am dus în cameră, ca pensionarii, deşi afară tocmai se aprinsese un foc de tabără şi păreau să se aprindă la chef şi nişte colocatari de-ai noştri, veniţi cel mai probabil la vreun team-building. În seara aceea oricum nu intenţionam să mai mergem la festival, nicio trupă de pe afiş nu ne atrăgea suficient de tare încât să luăm în piept drumul de costişă ce ducea acolo. A doua zi, însă, parcă-parcă mi-aş fi riscat genunchii pentru seara cu năbădăi a festivalului. Îmi place mult trupa lui Alex Calancea, un basist moldovean extrem de talentat, care nu numai că face minuni cu instrumentul său (practic, preferatul meu dintre instrumentele unei trupe rock), dar şi adaptează pe ritmuri moderne folclor românesc, ceea ce mi se pare preţios. Nu sunt deloc o consumatoare de muzică populară, cu câteva excepţii notabile de genul cântecelor Mariei Tănase şi alte câteva, dar aşa, cu aranjamente moderne şi cu instrumente electrice, ascult cu mare plăcere. Apoi mai cânta, duminică seara, Dean Bowman, un bluesman american trăitor pe la noi, care îi place lui bărbatu-meu, iar seara se încheia apoteotic cu ritmurile înfocat-balcanice ale orchestrei lui Emir Kusturica. Desigur, dacă am fi rezistat până la două noaptea, când era programat regizorul-muzician.

Numai că starea vremii a tranşat hotărât nehotărârea noastră. Înspre „Nu”. Duminică dimineaţă, ne-am trezit cu cerul întunecat de nişte nori nicidecum prietenoşi. Iar la meteo se anunţau furtuni de-a dreptul pentru după-amiază, aşa că am hotărât să ne facem bagajele şi să plecăm înspre Bucureşti. Am fost recunoscători că măcar dormiserăm ceva mai bine, nederanjaţi de başii de la discoteca din apropiere (la intrarea în Crivaia se află un complex, Ponton Casa Baraj, tot pe malul lacului, în care se ţine în fiecare weekend o discotecă atât de celebră, încât se pare că vin acolo petrecăreţi din toată Europa). La recepţie, am plătit un preţ mai mare decât cel promis la telefon, când am făcut rezervarea, apoi am plătit un băiat de pe-acolo să ne ajute cu bagajele pe scări în sus şi cred că am fi plătit tot fără discuţie şi ca să putem pleca mai repede de acolo, atât de puţin ne plăcuse totul. Ne-am mai oprit puţin în Reşiţa, unde am urcat la prietena mea de acolo ca să bem o cafea – ocazie cu care am descoperit cât de întins e acel oraş, de fapt, şi nu neapărat urât. Marele necaz al orăşelelor ăstora fost industriale este că s-au construit şi blocurile oribile, comuniste, care acum sunt lăsate de izbelişte ori din lipsă de locatari, plecaţi care-ncotro, ori din lipsă de bani, după ce întreprinderile au fost furate de către şmecheri. În rest, străzile Reşiţei păreau destul de curate, cu mult verde, nu era chiar ţigănia vizuală agresivă din Bucureşti, cu reclame, tarabe şi aglomeraţie la tot pasul, în jur se vedeau munţii, în general, era OK…

Apoi am plecat spre Bucureşti. Însă planul nu era să mergem direct acasă, ci să facem un mic ocol pentru ca Luna să poată vedea ceva ce îşi dorea de mult: operele lui Constantin Brâncuşi. „Brancuziii”, cum îi spun conaţionalii lui francezi, dintre care mulţi habar nu au că sculptorul s-a născut, de fapt, în România aceea a cerşetorilor cu mâna întinsă pe la colţuri de străzi pariziene. Am luat-o prin Defileul Jiului – drum despre care îmi aminteam că mă impresionase puternic acum aproape douăzeci de ani, când am mai trecut pe acolo, dar care acum nu m-a mai impresionat nici el. Da, se văd încă tunelurile, podurile şi viaductele spectaculoasei linii de cale ferată Bumbeşti-Livezeni şi da, natura este încă vie prin acele locuri, însă acea impresie generală de decrepitudine care planează asupra întregii ţării ăsteia îşi lăsase amprenta şi acolo. Şi nu am putut să nu mă întreb cum naiba se puteau face astfel de lucruri acum mai mult de o sută de ani, cu tehnica şi motorizările de atunci, doar pentru că era în interesul naţional să avem o cale ferată care să scoată cărbunele din Valea Jiului, iar acum, când am putea face toate lucrurile mult mai uşor, nu mai reuşim să finalizăm nimic, să construim ceva notabil în ţara asta care se duce, uşurel, de râpă.

Peisaje superbe ne-au însoţit şi după ce am ieşit dintre munţi şi am continuat drumul prin zona Haţeg-Retezat. Dacă ar fi fost după mine, aş mai fi făcut câteva ocoluri şi escale, locurile meritau un respiro şi mai erau şi câteva atracţii prin apropiere, de genul vulcani şi dinozauri pitici. Dar să nu uităm că, pentru bărbatu-meu, drumurile sunt o corvoadă şi singurul lor scop e să ne ducă dintr-un loc în altul. Acum doi ani, pe când ne întorceam din Belgia cu maşina şi i-am propus să ne oprim pentru câteva ore în Budapesta, în loc să îl ocolim pe centură, el m-a întrebat: „Dar ce să vedem acolo?”. Deci, dacă minunatul oraş pe care eu îl iubesc de-a dreptul nu i s-a părut suficient de tentant pentru o escală, cum să fi vrut să facă un ocol acum, pentru a vedea nişte locuri numite Sântămărie-Orlea, Grădiștea Muncelului-Cioclovina sau Ohaba-Ponor? (Apropo, de unde oare se găsesc numele astea ciudate şi cum se numesc locuitorii unor astfel de aşezări??!!)

Până la urmă, totuşi, am oprit undeva pe drum: la Sarmizegetusa. Ruinele cetăţii dacice se vedeau alături de şosea, ar fi fost şi culmea să nu facem o escală măcar acolo, să le vadă şi Luna (cu forţa, pentru că interesată nu era deloc). Aici mi s-a părut chiar că bărbatu-meu a dat în extrema cealaltă, luând bilete de intrare în incintă, deşi era suficient să ne uităm din exterior la pietrele acelea de acolo, rămăşiţe ale unor ziduri şi ale unei arene de acum două mii de ani. Dar e drept că aici intervine caracterul meu preponderent zgârcit şi neinteresat prea tare de trecut şi de lucruri vechi, în general.

Ne-am mai alinat regretele cu nişte mici gustoşi, mâncaţi la o terasă de la poarta cetăţii, adulţii şi cu nişte suveniruri cumpărate de la un chioşc de acolo, copiii. Adică fiică-mea, care este fan suveniruri. Nici nu ajungem bine undeva, oriunde, că ea deja caută din ochi locul de unde să ia suveniruri.

– Luna, „suvenir” înseamnă „amintire”. Nu poţi să îţi iei ceva care să îţi amintească de un loc în care nici măcar nu ai apucat să fii.

Dar degeaba o tot batem noi la cap, ea continuă să fie mult mai interesată de micile obiecte de pe la tarabe decât de obiectivul turistic propriu-zis. Să sperăm că, în timp, balanţa se va inversa…

La Târgu-Jiu am ajuns mai spre seară. Aleseserăm pe drum un motel pentru noaptea ce urma, după singurul criteriu că avea o piscină interioară. Ai mei de-abia aşteptau să poată înota puţin, probabil frustraţi după câteva zile pe malul unui lac unde nu putuseră să facă lucrul acesta. Eu nu înot şi am şi fobie de apă, aşa că nu eram nici frustrată, nici nerăbdătoare. Ca să nu mai spun că eram deja şi udă, pentru că ne opriserăm la o spălătorie de maşini pe drum şi, habar nu am de ce, alor mei li s-a părut interesant să ne spălăm şi noi odată cu maşina. Nişte glumeţi, deh.

 

Mie mi s-a părut interesant doar faptul că acel furtun se numeşte „lance”. O filoloagă, deh…

Motelul de la Târgu Jiu părea mic şi primitor. Cu excepţia recepţionerei, care nu era neapărat mică, dar cu siguranţă nu era primitoare. Genul acela care pare că o cam deranjezi când îi calci pragul locului de muncă. Mai mult, cât am stat în hol să îi aştept pe ai mei, am asistat la o scenă foarte grăitoare, cu un străin care scosese capul pe uşa de la piscină şi o întrebase, zâmbitor şi politicos, dacă nu cumva îi poate aduce şi lui cineva ceva de băut de la barul aflat în partea cealaltă a holului, ca să nu trebuie să se mai şteargă şi îmbrace el ca să iasă de acolo. Iar acritura bineînţeles că îl refuzase scurt, motivând că era ocupată. Deşi nu părea să aibă mare lucru de făcut în acel moment. Şi nici nu cred că ar fi fost prea complicat să îşi cheme colegii de alături, doar câţiva metri o despărţeau de bucătărie, restaurant şi bar. Dar aşa e ţara asta a noastră, primitoare nevoie-mare. Iar eu am decis că nu mai vreau să mă implic chiar în toate, că nu simt că se merită, vorba aia, aşa că am rezistat eroic impulsului de a îi aduce eu bietului turist băutura dorită.

Apoi am ieşit în oraş, în căutarea complexului Brâncuşi. Care se afla la doar o aruncătură de băţ. În cinci minute bifaserăm Masa Tăcerii (se pare că e ilegal să atingi operele, dar nu am ştiut până nu ne-a certat paznicul, să nu faceţi ca noi!), ne pupaserăm sub Poarta Sărutului (clişee, clişee) şi aflaserăm că Coloana Infinitului se află la ceva depărtare de parcul în care sunt celelalte două opere, aşa că am lăsat vizionarea ei pe a doua zi, în drumul spre Bucureşti. Oraşul părea deosebit de… pestriţ, să zicem, cu un termen politicos, şi nu ne tenta prea tare să îl vizităm mai aplicat.

Ne-am întors la motel (care se numeşte YMY şi despre care am aflat ulterior că şi el aparţine unui miliardar local, îmbogăţit din afaceri dubioase), am mâncat cele mai bune bruschette cu roşii şi usturoi de vreodată, ai mei s-au dus să se bălăcească în piscină, eu am zapat pe televizorul din camera cu design de o simplitate şi un bun gust mai rare pe la noi – ce mai, părea să urmeze o noapte tihnită şi odihnitoare. Numai că, după ora zece, ne-a ajuns în sfârşit din urmă codul ăla portocaliu promis de cu dimineaţă, de la Reşiţa. Şi dă-i cu găleata cu ploaie, cu tunete puternice şi, mai ales, cu fulgere spectaculoase, perfecte de urmărit de la geamul camerei. Ocazie cu care s-a dus naibii somnul nostru. Şi cum mini-barul din cameră era complet gol, am decis să ne îmbrăcăm la loc şi să coborâm la restaurant. Din păcate, şi acolo era complet gol şi închis cu lacătul, aşa că ghici cine stătea ca boschetarii înspre miezul nopţii, pe o terasă pustie de cârciumă, în jur cu o ploaie torenţială şi pe masă cu un PET de 5 litri cu vin de ţară? Ocazie cu care am descoperit că există şi vin de ţară care să-mi placă şi le mulţumesc încă o dată prietenilor de la Reşiţa pentru inspiraţia de a ne dărui acest plocon, folosit pe post de somnifer într-un moment de restrişte al vieţilor noastre (şi când zic „noastre”, mă refer la faptul că a băut şi Luna un căpăcel – la propriu, pentru că pahare nu aveam).

Noaptea care a urmat a fost mai scurtă decât ne-am fi dorit. Pentru că, atunci când e să ai ghinion, apăi ai ghinion până la capăt! În multe moduri am fost trezită în dimineţile vieţii mele de până acum, şi plăcute, şi neplăcute, însă cu avionul nu m-aş fi aşteptat în veci să fiu trezită. Şi totuşi, chiar asta s-a întâmplat: la ora şapte dimineaţa, un pilot hărnicuţ dădea ocoluri pe la geamurile noastre, obligându-ne să ne sculăm din pat la o oră la care aş mai fi lâncezit un pic.

Despre micul dejun de la acest motel am povestit deja aici, s-a întâmplat atunci ceva ce mi s-a părut demn de o invitaţie la meditaţie asupra felului în care ne tratăm copiii.

Apoi am plecat spre casă şi ne-am oprit, aşa cum ne propuseserăm, în parcul în care se află Coloana Infinitului, ca să o poată vedea copilul şi să facem câteva fotografii.

Şi acolo se afla un paznic vigilent, care ne-a atenţionat să nu atingem sculptura, şi care ne-a făcut să ne întrebăm oare câţi bani cheltuie administraţia locală cu paza permanentă a acestor obiective: trei paznici în ture de câte opt ore pe zi, două schimburi pentru weekenduri şi concedii, înmulţit cu trei obiective egal cincisprezece salarii plătite pentru ca nimeni să nu atingă operele de artă. Mă gândesc că s-ar putea găsi soluţii mai economice de-atât…

Drumul spre Bucureşti a decurs fără alte întâmplări demne de menţionat. Poate mai merită amintit doar faptul că ne-am rătăcit prin nişte sate olteneşti, încercând să părem mai ştiutori decât Waze-ul. Sau că, la intrarea într-o benzinărie de la intersecţia cu drumul spre Scorniceşti, am văzut ceva ce părea a fi un Becali uriaş, zâmbitor şi gonflabil, în bătaia vântului. Dar de oprit nu ne-am mai oprit nicăieri. Am mers ţintă la casele noastre, unde ne aşteptau cu dor animăluţele noastre dragi, mulţi căţei şi câteva pisici. Şi unde am reuşit, în sfârşit, să dormim o noapte confortabilă.

Cam asta a fost cu excursia noastră. Sigur că voi reţine tristeţea acelei impresii generale de delăsare care umbreşte ţărişoara noastră. Locurile neîngrijite, bogăţiile patriei furate, organizarea la întâmplare a unor evenimente… Şi ceea ce mă întristează cel mai tare e că tinerii de azi nici măcar nu realizează că se poate mai bine: aproape pe nimeni nu a părut să deranjeze acel drum până la festival, pagina eventului era plină de comentarii laudative şi doar vreo doi-trei cârcotaşi ca mine îşi manifestau nemulţumirea acolo. Pentru că ne-am obişnuit cu puţinul, cu răul şi cu urâtul.

Însă per total şi de la distanţa celor câteva săptămâni care au trecut de atunci, aş zice că am ieşit pe plus: am fost împreună, am văzut locuri frumoase, am întâlnit oameni dragi şi am ascultat muzică bună. E drept că, la vreo săptămână după ce ne-am întors, am aflat că trupa noastră dragă, The Rasmus, urma să ţină şi un concert la Bucureşti. Gratuit. Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu ar trebui să consider ghinion faptul că am bătut atâta drum să îi vedem pe bani grei. Dar am decis că nu a fost ghinion, ci o aventură pe care o să ne-o amintim cu drag mai târziu. Ghinion ar fi fost dacă, de exemplu, mă luau ai mei în serios anul trecut, când le-am propus să mergem la un concert de-al lui Roger Hodgson (fost solist Supertramp – o altă mare febleţe de-a mea), în… Insulele Feroe. Nu de alta, dar tocmai s-a anunţat că Hodgson va avea concert la Romexpo în noiembrie. Cum ar fi fost să facem nu câteva sute de kilometri, ci câteva mii, ca să ascultăm pe cineva care doar mie îmi place şi care, oricum, va veni la Bucureşti în curând? Vai de capul meu, desigur!

Reclame

Despre oameni şi legăturile lor invizibile

Prindem un 381 în ultimul moment. Fiică-mea e extrem de bucuroasă: pe de o parte, i se pare o aventură interesantă să circule cu autobuzul, pe de alta, îi place mult să alergăm împreună – râde în hohote nestăvilite când facem asta (rar), de întoarce capul după noi toată lumea de pe stradă. Sau de pe străzi, pentru că se aude până, hăt, departe. Aş face-o mai des, dar nu mă mai ţin balamalele. Acum, de exemplu, simt câteva înţepături în zona stomacului după doar cincizeci de metri alergaţi…

În autobuz e răcoare şi destul de liber. Chiar merg binişor autobuzele astea noi (şi nu, nu sunt un vlogger plătit de PMB pentru a le face reclamă, cum au păţit ieri ruşinea băieţii ăia pe care zău dacă înţeleg de ce îi ascultă cineva). Ne aşezăm pe scaune, Luna mă ţine în continuare de mână, în timp ce se uită veselă pe geam, mergem spre un concert, deci moralul ne este deja încântat – în fine, toate bune şi frumoase. Apoi se aude un ţipăt. Nu e de spaimă sau de durere, ci de… suporter. Cineva urmăreşte, pe telefon, meciul de fotbal al echipei de juniori a României, care tocmai a început. Îl vedem de la spate, aşa cum stă aşezat pe primele scaune din autobuz. Pare un bărbat de cartier, cu douăzeci de ani şi treizeci de kile peste statutul de „băiat”, care trăieşte din plin ceea ce vede pe ecranul minuscul. Încă o ocazie la poartă, încă un strigăt, acompaniat de sunetul tribunelor, care ajunge vag până la noi, în spate.

Apoi vedem cum un alt bărbat, aparent un om al străzii, îmbrăcat sărăcăcios şi cu părul vraişte, care stă în picioare, pe culoar, se apropie încet de bărbatul cu telefonul şi i se uită, timid, peste umăr.

– Meci?, întreabă el.

– România–Anglia, îi răspunde bărbatul de cartier, fără să îşi ridice ochii din ecran.

– Cine bate?

– De-abia a început. Da’ sunt buni, dom’le, băieţii ăştia ai noştri, avem şanse!

De fapt, nu ştiu dacă exact astea au fost cuvintele schimbate de cei doi, pentru că eram prea departe pentru a auzi bine, dar cu siguranţă asta a fost esenţa.

– Vezi, Luna?, îi atrag eu atenţia fiică-mii, în scopul de a-i mai ţine o lecţie despre lume şi viaţă. Oamenii ăştia doi, în principiu, nu au nimic în comun. Nu şi-ar vorbi dacă s-ar întâlni pe stradă, ba chiar poate că bărbatul cu telefonul l-ar dispreţui făţiş pe homeless. Însă aici, în jurul unui ecran de televizor, sunt solidari, pentru că sunt amândoi suporteri ai echipei României. Face minuni echipa asta de juniori, aduce speranţe multora într-un domeniu în care ni le pierduserăm cu toţii.

Simt cum mi se umezesc uşor ochii de la atâta patriotism. Fiică-mea se uită înspre cei doi, evident interesată, dar nicidecum la fel de emoţionată ca şi mine. Aşa că plusez:

– Pentru că, vezi tu, pe lume există doar foarte puţine lucruri care pot să unească oamenii aşa cum o face fotbalul. Există sportul, în general, mai există muzica…

La „muzică” mi se umplu de-a binelea ochii de lacrimi. Muzica e călcâiul lui Ahile al meu, marea mea slăbiciune, care mă transportă, de fiecare dată când interacţionez cu ea, într-o lume a emoţiilor pure şi deosebit de puternice. Din telefon se mai aude un vuiet de tribune, omul străzii zâmbeşte, iar preaplinul ochiului meu stâng se sparge şi simt cum o lacrimă o ia în jos, pe obraz.

– … şi mai există alcoolul, găsesc eu inspiraţia de a-mi termina fraza. Sportul, muzica şi alcoolul sunt lucrurile care unesc cel mai rapid oamenii.

Şi uite-aşa, lacrimile aliniate la start în ochiul drept nu au mai căzut niciodată, şterse de biciul deosebit de prozaic al cuvântului „alcool”. Iar seara noastră între fete a continuat veselă, cu muzică bună, cartofi prăjiţi proşti şi încă un alergat după 381 la întoarcere. Pentru că unele lucruri merită toate înţepăturile din stomac de pe lume. Cum ar fi un hohot de râs de copil.

Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Ca pe vremuri?

Diseară, la Arenele Romane din Bucureşti, va avea loc un concert numit Ca pe vremuri. Nu voi merge acolo, nu mi-am dorit asta, dar nu am cum să nu îmi amintesc acum, cu emoţii amestecate, de ceea ce a fost odată o parte importantă şi foarte spectaculoasă a tinereţii mele: acel „pe vremuri”.

„Pe vremuri” înseamnă, de fapt, o perioadă de câţiva ani, de la mijlocul anilor ’90, în care compania Philip Morris a sponsorizat lungi turnee ale celor mai tari formaţii rock de atunci. Totul era Marlboro în jur: afişe, tricouri, şepci, prosoape de plajă, ochelari de soare, walkman-uri (pentru cine mai ştie ce e aia), ceasuri, cronometre şi, bineînţeles, ţigări. Doar eu mă încăpăţânam să fumez Lucky Strike ziua şi Kent seara, conform unui obicei ciudat pe care mi l-am păstrat pentru multă vreme… În primul an, alături de Holograf şi de Iris, în concertele comune a cântat Direcţia 5. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, parcă solistul trupei („Guriţă”) s-a pocăit peste noapte sau s-a apucat de un biznis cu chiloţi, cert este că în următorii ani, în turneul Marlboro, i-a luat locul formaţia Compact – marea mea slăbiciune dintotdeauna – şi aşa s-a ajuns la formula care se află astăzi pe afişul spectacolului Ca pe vremuri.

Dar pentru a mai fi acum ca pe vremuri, ar trebui ca spectacolul să aibă loc la mare, acolo unde se desfăşurau turneele cu pricina. Erau vreo două, trei concerte pe săptămână, în teatrele de vară de la Mamaia, Costineşti şi Neptun, despre care mă întreb dacă or mai fi rămas în picioare de atunci. Trupele, tehnicii, impresarii, familiile şi căţeii erau cazaţi de-a lungul întregii veri într-un complex cu circuit oarecum închis de la capătul staţiunii Mamaia, care cuprindea hotelurile Mercur şi Minerva. Hotelurile încă există, sub denumirea de Complex Mediteranean şi, sper eu, sub o formă renovată, pentru că nu erau chiar în cea mai bună stare acum douăzeci de ani. Dar asta nu conta prea tare. Atmosfera din acea incintă era una teribil de luminoasă, cu oameni tineri şi veseli, iubitori de muzică şi distracţie, un du-te vino de artişti, femei frumoase şi paparazzi de la încă timida revistă Vip, care se tot băgau în vorbă în căutare de senzaţional.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să-mi mai trăiască bichonii de care eram nedespărţită pe atunci. Mamă şi fiu, zulufaţi şi jucăuşi, îi luam aproape peste tot cu mine (inclusiv pe plajă, pe atunci nefiind încă interzis accesul cu câini acolo, ca acum). Erau familia mea. Şi i-am iubit cum nu cred că voi mai putea să iubesc vreodată vreun animăluţ. Mămica s-a stins în 2007, băiatul ei în 2010.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi basistul de la Compact, Teo Peter, a cărui moarte violentă, la doar 50 de ani, în 2004, într-un taxi lovit de un soldat american, nu a fost niciodată răzbunată de Statul nostru impotent. Teo era un povestitor cu har, un ardelean care vorbea mult dar niciodată prea mult, un bun prieten şi un om uriaş, care mă săruta părinteşte pe creştet şi care râdea mai mereu. Făcea pereche de Muppets cu campionul absolut al umorului din Compact (şi nu numai, probabil că din toată industria muzicală de la acea vreme), bateristul Leluţ Vasilescu. Spre deosebire de Teo, pe Leluţ doar nevastă-sa – femeie aprigă – îl putea opri din vorbit, glumit şi petrecut.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Emil Laghia, încruntatul chitarist de la Compact. Pe el l-a înjunghiat amanta, la 37 de ani, într-o seară din 2005, după care l-a mai ţinut câteva zile în casă, lăsat pe jos acolo unde se prăbuşise, înainte să se predea poliţiei. Acea femeie mititică şi tăcută, cu aspect de gospodină şi cu un băieţel mereu atârnat de mână, care îşi trăgea bărbatul spre casă de la orice distracţie. Nu i-am auzit vorbind niciodată, pe niciunul din acea familie nefericită.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui ca Leo Iorga să mai cânte cu Compact. La primele turnee Marlboro, încă era el solistul trupei, apoi a apărut din senin Paul Ciuci, care îşi lăsase baltă colegii şi plecase în străinătate în urmă cu vreo opt ani. Iar Leo a fost aruncat afară. Deşi Paul era cel care lansase multe dintre hiturile trupei pe care le iubeam atât de mult, în acea situaţie mi s-a părut un uzurpator şi am regretat ce i se întamplase lui Leo. Şi acum îmi pare rău pentru el, tocmai am auzit că problemele lui cu cancerul continuă şi că TVR-ul a început o campanie masivă de strângere de fonduri pentru tratamentele lui. E un om bun Leo, şi are doar 52 de ani, dacă vreţi să îl ajutaţi, aveţi detalii aici. După întoarcerea lui Ciuci au mai plecat din trupă şi Adi Ordean, un om de muzică mult prea modest pentru valoarea lui extraordinară, şi Vlady Cnejevici, un clăpar genial, un om dintr-o bucată şi un comesean de cursă lungă, care a rămas prin zonă şi după aceea, pentru că a continuat să cânte cu Pasărea Colibri – trupă care stătea şi ea în complex.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Florian Pittiş (mort în 2007), care făcea parte tot din Pasărea Colibri. Contrar aparenţelor de pe scenă, era cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi şi cam lipsit de simţul umorului. Avea o iubită cu care semăna la păr până la confuzie şi se retrăgea devreme în camera lui. Colegii săi, în schimb, făceau deliciul nopţilor nesfârşite de la Acapulco, acea terasă mică şi cu etaj de pe plajă, ce ne găzduia până târziu (sau devreme, depinde cum vreţi să consideraţi zorii zilei): Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, două surse de umor bun de neegalat – unul expansiv şi fermecător, celălalt hâtru şi înţepător.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Laura Stoica, sufletista naivă cu voce imensă care avea şi ea cântări pe litoral şi venea des pe la noi. Mi-era dragă Laura. Şi era o încântare să se alăture băieţilor la jam-session-urile ce se încingeau uneori seara, în micul amfiteatru din complex. Mai varia un pic repertoriul de la deja arhicunoscutele Van Hallen ale lui Bittman, Soldier of Fortune a lui Minculescu sau You’re Wonderful Tonight a lui Jolo ăl mic de la Philip Morris. Laura a murit la 39 de ani, într-un accident de maşină în 2006, fix atunci când părea că îşi găsise, în sfârşit, iubirea, rostul şi fericirea, împreună cu iubitul ei şi cu copilul lor nenăscut.

Şi de Doru Căplescu îmi amintesc că a trecut odată pe la mare în timpul unui turneu. Un muzician extrem de talentat şi un om de o mare fineţe, care locuia pe atunci în Olanda şi care a murit la 46 de ani, în 2003, la doar trei zile după ce se întorsese în România. Oameni cu care ţara asta nu a ştiut ce să facă.

Şi cu formaţia Timpuri Noi ne intersectam uneori pe la concerte; nu mai există acum, cel puţin nu în formula de atunci. Nici de Edgar Surin nu am mai auzit nimic, deşi era un nume foarte important pe piaţa spectacolelor de la noi, de după Revoluţie; pe vremuri, ne trimitea limuzina lui ca să nu întârziem la vreun concert, azi doar o scrumieră mare cu numele lui pe ea îmi mai aminteşte de el. Iar înaintea lui, fusese celebru în branşă Sergiu Băhăian (mai ştie cineva de Sabina Product S.R.L.?), cel care a escrocat mii de oameni şi chiar a ucis, în stil mafiot, vreo patru, în anii care au urmat. O lume colorată, trebuie să recunoaştem…

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să stau în sală la momentul Compact şi să cânt de fiecare dată fiecare melodie şi fiecare cuvinţel cu ei. Să merg la o cafea cât cântă Iris, care nu m-a impresionat niciodată, dar ai cărei fani erau absolut impresionanţi. Să văd o mare de brichete aprinse la Floare de iris. Nu telefoane mobile, pentru că încă nu existau pe atunci… Să stau în culise la Ochii tăi – singura piesă Holograf pe care am iubit-o vreodată (şi care continuă să îmi placă şi acum, în ciuda celor care s-au întâmplat) – în aşteptarea singurei note de bas a ei, din final. Să mă emoţionez la Umbre pe cer şi să mă oripilez la Stai în poala mea – era un fel de începutul sfârşitului pentru era rock a Holografului, care s-a îndreptat din ce în ce mai tare spre pop dulceag şi comercial după asta. Şi neapărat să fug în sală la Banii vorbesc, ca să mă conectez la nebunia inexplicabilă a publicului pentru acea melodie, niciodată apărută pe vreun disc până atunci, şi totuşi cea mai populară dintre toate.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai văd puştoaice dezvelindu-şi pieptul în cabine, pentru ca băieţii de la Holograf să le dea autografe pe sâni. Sau să mai am naivitatea să cred că eu eram printre foarte puţinele „oficiale” care nu erau înşelate, aşa cum vedeam în jur că li se întâmplă celorlalte, fără nicio jenă. Apăreau mereu alte şi alte amante pe acolo, unele celebre, altele nu, mai toate cu păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Acum ştiu că ele erau şi mai multe atunci când eu nu eram.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să am iar 25 de ani şi toată viaţa înainte. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată.

26 iulie 1995. Ziua mea