Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.

Reclame

Lecţia de yoga a Lunei. Plus o carte în dar pentru părinţi

După ce m-am uimit pe mine însămi, publicând o reţetă de pâine pe acest blog dorit literar, astăzi continui să fiu surprinzătoare şi vă prezint… o lecţie de yoga. De fapt, nu eu, ci fiică-mea. Şi nu e chiar o lecţie, ci mai mult un moment vesel. Dar mai bine vă las să vă uitaţi, poate învăţaţi şi voi cum să vă relaxaţi eficient, cu raze roşii, verzi şi albastre care vă trec prin toate mâinile, se dau peste cap şi se întorc iar printre picioare:

E râsu’-plânsu’, de fapt. Adică acum râd, dar în vară nu m-am amuzat la fel de tare, când mi-am dat seama că, după un an şcolar întreg, copilul meu nu învăţase absolut niciun cuvânt nou (zero, nada, rien, nothing) la orele de engleză, pentru că profesoara lor era ocupată să le vorbească despre raze colorate sau cu alte treburi, fără legătură cu obiectul muncii ei. Iar asta venea după un alt an de şcoală în care nu învăţase nimic la engleză, deoarece profesoara de atunci, alta, îi punea pe copii să coloreze la orele ei.

Dar să trecem peste lucrurile triste şi să luăm doar partea bună: fiică-mea ştie yoga. Spre deosebire de mine, care nu am avut niciodată înclinaţie spre practici exotice sau orice formă de mişcare fizică. Şi îmi pare rău că eu nu ştiu să-mi găsesc liniştea şi să mă relaxez prin astfel de exerciţii, ar trebui să le încerc şi eu într-o bună zi.

Până atunci, însă, vreau să vă ofer vouă ocazia de a învăţa câteva trucuri mici pentru relaxarea şi, mai ales, dezvoltarea armonioasă a copiilor voştri. Este vorba despre o carte frumoasă şi utilă, aşa cum ne răsfaţă de obicei prolifica editură Gama. O carte la care mă bucur că am lucrat şi eu, traducând-o. Este plină cu idei, sugestii şi sfaturi de jocuri şi exerciţii de făcut împreună cu bebeluşii şi copiii mici. Nu sunt numai exerciţii de yoga (şi aici nu vă aşteptaţi la ceva prea pretenţios, ci sunt mişcări simple de făcut cu bebeluşul în apă), ci tot felul de activităţi plăcute pe care le puteţi face cu copiii acasă, în timpul copilăriei mici. Toate activităţile din carte au legătură cu apa, de la mişcări de făcut în piscină, până la idei de desenat în aburul de pe geam – pentru că, da, uneori trebuie ca cineva să ne aducă aminte că există lucruri atât de simple şi de la îndemâna noastră pe care le putem folosi pentru a ne creşte frumos copiii!

Deci vă invit la concurs, dragi mame şi taţi de bebeluşi. Voi îmi lăsaţi un comentariu despre bebeluşul vostru, dacă îi place joaca în apă, în bălţi, la băiţă sau, dacă este cazul, în piscină, iar eu îi trimit un exemplar din această carte persoanei care câştigă tragerea la sorţi. Concursul este deschis şi viitorilor părinţi, deoarece un capitol întreg este dedicat gimnasticii acvatice pentru gravide. Pentru că voi nu aveţi încă bebeluşi, puteţi comenta ce doriţi. Dar la subiect, desigur 😉

Termenul-limită este luni, 19 decembrie, când voi anunţa tot aici câştigătorul.

Succes!

UPDATE:

Random.org a hotărât că premiul va merge la al treilea comentator. Felicitări!

random-100

Nu e important să câştigi…

S-a lăsat cu lacrimi în prima seară de tabără a fiică-mii. Nu pot şti cu mare siguranţă ce s-a întâmplat, pentru că nu am decât o singură versiune – a ei – asupra faptelor, cert e doar că ne-a tot sunat plângând, până spre miezul nopţii. Nici acasă nu se mai culca prea devreme de câteva săptămâni încoace, de când a început concursul dintre învăţătoarele şcolii, care îi agresează mai abitir pe copii; dar o spaimă nouă a făcut ca ora ei de somn să fie serios decalată aseară: spaima de vârcolaci. Se pare că aşa au găsit de cuviinţă să se distreze fetele din camera vecină Lunei – cu un joc cu morţi-vii care le-a terorizat, pe ea şi pe colega ei şi mai mititică. Degeaba i-am povestit fiică-mii (pentru a câta oară), la telefon, că nu există vârcolaci, morţi-vii, zombi sau alte invenţii horror ale unor căutători de adrenalină, că nu am reuşit să o fac să se oprească din hohotit. La un moment dat, a început să plângă, îngrijorată, şi colega ei de cameră, pe care o auzisem până atunci, pe fundal, cerându-le cu mare tupeu socoteală fetelor mari: „Uite! Aţi făcut-o să plângă pe Luna!” Nici nu ştiam dacă să plâng şi eu sau să bufnesc în râs imaginându-mi scena dramatică din pensiunea groazei. Voi vedea un pic mai târziu ce ar fi fost potrivit să fac, în funcţie de ora la care mă va suna din nou Luna plângând astă-seară. Sau poate că nu, Doamne-ajută!

Chiar dacă se va dovedi necesar să o recuperăm de la pensiune înainte de sfârşitul săptămânii, pe motiv că nu poate dormi nopţile, timpul petrecut până acum acolo nu este deloc unul pierdut. Din fotografiile şi filmuleţele pe care le-am văzut pe Facebook, reiese că distracţia diurnă a fost una sănătoasă şi din plin. Ieri, simplul fapt că au făcut un drum cu trenul a fost motiv de mare veselie pentru grupul de copii, mai ales în zonele cu tuneluri. Iar azi au avut în program, din cauza codului galben de ploi şi vijelii care a cuprins întreaga ţară, bălăceli prin băltoacele din curte (noroc cu cizmele de călărie!) şi parada modei, secţiunea mantale de ploaie. Plus ceva jocuri de cabană care s-au înscris în trend-ul educaţional început ieri, când fiică-mea a aflat pe pielea ei (sau, mai bine zis, pe timpanele ei) că orice naş îşi are naşul.

Azi, deci, a avut ocazia să aplice concret altă celebră zicală moralizatoare şi consolatoare pe care i-am tot repetat-o noi de-a lungul întregii sale vieţi de şapte ani şi jumătate: „Important nu este să câştigi, ci să participi”. Bine, bine, ştiu că nu e o zicală, ci un citat din Pierre de Coubertin, tăticul Jocurilor Olimpice moderne, dar a devenit atât de populară încât mă îndoiesc că i se va mai cunoaşte originea, peste o sută de ani, să zicem. Acum vreo două ore, când m-a sunat pentru raportul de seară, Luna mi-a povestit încântată cum azi, din cauza ploii, nu au putut să plece pe nicăieri şi s-au jucat toată ziua în generoasa curte a pensiunii:

– Şi eu am fost în echipă cu cutare, şi cu cutare, şi cu cutare…, îmi tot înşira ea nume de copii necunoscuţi, pe care parţial nu le înţelegeam deoarece se auzea, ca de obicei, pe fundal, o voce de răţuşcă neobosită, care o chema pe fiică-mea la ea. Vin acum, stai să vorbesc cu mama!

– Şi aţi câştigat şi voi vreun joc?, o întreb eu.

– Nu prea. Noi am ieşit ultimii.

– Of!, mă pregătesc eu să o consolez, dar nu apuc.

– Nu e grav. Putea fi şi mai rău!

O simt auto-consolată, dar zău dacă înţeleg ce anume putea fi şi mai rău decât să iasă pe ultimul loc:

– Adică?, îmi manifest eu nedumerirea.

– Adică puteam fi descalificaţi. Dar nu am fost. Gata, vin acum!, o aud eu strigând la colega ei de cameră, care a continuat să ţaca-ţaca pe tot timpul conversaţiei noastre. Te las, mama, că are asta mică nevoie de mine! Pa, pa!

„Asta mică”. Am trăit să o aud şi pe-asta din gura fiică-mii. „Asta mică” a taberei nu mai e ea. Ea e mare, responsabilă şi înţeleaptă. Auzi la ea: putea fi ceva şi mai rău decât să ieşi pe ultimul loc! În veci nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva! Cum tot în veci nu mi-ar fi venit inspiraţia să îmi botez echipa de concurs aşa:

scor

Presupun că e clar despre care echipă vorbesc.

Prinţesa Hula-Hoop

Avea doar şapte ani când am cunoscut-o. Slăbuţă tare, nu prea înaltă pentru vârsta ei, cu ochii cât jumătate de faţă şi un zâmbet care s-a lăţit pe cealaltă jumătate, atunci când i-am întins mâna să facem cunoştinţă:

– Eu sunt Denisa, mi-a răspuns, cu o voce mică, dar hotărâtă, aşa cum s-a dovedit imediat a fi şi ea.

Boţul de om s-a echipat rapid şi s-a căţărat fără ezitare pe eşarfă până sus de tot. Încerca curajos toate poziţiile şi, deşi îi ieşeau bine, le repeta cu perseverenţă, până aproape de perfecţiune. Apoi la trapez, la sfoară, pe sfoară, pe saltea… Denisa era, în mod clar, o nativă într-ale acrobaţiei. Iar faptul că un copil atât de mic venea zilnic la antrenamente, de multe ori mai lungi de o oră, şi le făcea cu atâta seriozitate era absolut remarcabil. Nu o forţa nimeni. Mama ei nici măcar nu rămânea cu ea, decât arareori, la antrenamentele şcolii de circ. Când ne-am întâlnit odată pentru mai multă vreme, am felicitat-o pentru minunea de copil talentat şi conştiincios. Din vorbă în vorbă, am aflat că circul este marea dragoste a fetiţei încă de când avea un an şi jumătate. A fost atunci la primul spectacol, la circul unde tatăl ei era clovn, şi a fost fascinată. Anii copilăriei şi i-a petrecut printre stele, în mai multe sensuri ale cuvântului, iar strălucirea dansatoarelor, măiestria acrobaţilor şi prietenia animalelor au convins-o că locul ei trebuie să fie acolo. Va fi şi ea o artistă de circ.

Denisa1La vârsta şcolii, însă, părinţii s-au gândit că circul nu e chiar locul ideal pentru a educa un copil. Şcoala circului însemna, de fapt, o profesoară nemţoaică şi doar patru copii (o fetiţă portugheză, un băieţel albanez, unul brazilian şi Denisa). Nomazi cu toţii. România părea să ofere o şansă mai bună pentru învăţare, drept urmare mama şi fetiţa s-au întors acasă, iar tatăl a rămas să lucreze la circ, în Germania. Sunt aproape trei ani de atunci, iar familia se reuneşte doar în vacanţa de vară. Nici măcar de Crăciun nu sunt împreună, e perioadă de lucru intens pentru tată.

Denisa2Am invitat-o pe mama Denisei să ne întâlnim odată cu copiii prin oraş, să le mai întreb una, alta şi să scriu un articol despre fetiţă. Nu mi-a răspuns pe loc, probabil că nu i se părea nimic extraordinar în povestea lor, apoi noi nu ne-am mai dus la şcoala de circ (Luna nu a arătat a avea vreo înclinaţie spre domeniul acela şi, cu mare regret pentru distracţia ei de acolo, după vreo jumătate de an am renunţat să mai bat jumătate de Bucureşti pentru a ajunge la antrenamente) şi am pierdut legătura. Până acum vreo lună, când am regăsit-o pe Facebook. Profesoara ei de la Funny Circus o înscrisese la Next Star şi Denisa urma să concureze la televizor. Pe cât de tare îmi plac concursurile de talente pentru adulţi, pe atât de puţin îmi plac cele cu copii, din varii motive pe care le voi expune cu altă ocazie. Dar în seara aceea am făcut o mare excepţie şi ne-am uitat până la momentul Denisei. Care a fost aşa cum ne închipuisem: foarte bun. Fetiţa a mai crescut, are aproape nouă ani acum şi trăsături de aproape-domnişoară, dar tot slăbuţă este şi tot cu gura până la urechi zâmbeşte. A făcut progrese remarcabile în acrobaţiile ei la eşarfă. Şi ne-au dat lacrimile când am văzut ce surpriză frumoasă i-au făcut cei la Antena 1: i-au adus tăticul în ţară, fără să îi spună, iar Denisa l-a întâlnit „întâmplător” într-un mall, îmbrăcat de lucru – clovn împărţind baloane copiilor trecători. Mici bucurii ambulante.

Denisa4Bineînţeles că am votat-o cu mare drag atunci. Ştiam cât de mult munceşte, ce sacrificii fac ai ei pentru ea şi, mai ales, ştiam că participa la acea emisiune din pasiune, şi nu pentru a împlini nu ştiu ce ambiţie a vreunui părinte frustrat. Nu ştiam, însă, dacă acel SMS de nici 3 lei va conta la numărătoare, dar se pare că a contat, iar Denisa a fost câştigătoarea publicului din acea seară. Cea mai votată. Aşa se face că astăzi va concura din nou, în finala de popularitate. Deci vom face din nou o excepţie şi ne vom uita la emisiune, pentru a o putea vota iar. Se pare că are un număr şi mai spectaculos acum, care implică şi cercurile. Pentru că, am uitat să vă spun, Denisa este o mare specialistă în hula-hoop. Numai cine nu a încercat să ţină în echilibru un cerc în jurul taliei crede că este o îndeletnicire uşoară. Nu este absolut deloc. Iar Denisa reuşea să învârtă pe corpuşorul ei mic, simultan, încă de anul trecut, vreo douăzeci de cercuri deodată! Sunt tare curioasă cât de bine îi reuşeşte acum, după încă un an de antrenamente susţinute, de două ore pe zi, zilnic. Dacă mai are mult până să devină regina hula-hoop, aşa cum se visează.

M-aş bucura să o susţineţi şi voi, în cazul în care vă uitaţi la emisiune. Cred că şi dacă nu vă uitaţi puteţi trimite un SMS cu textul „Denisa” la 1272, în timpul difuzării la televizor de deseară. Premiul nu este uriaş, comparativ cu altele similare, e de 5.000 Euro (impozabili şi plătibili, după voinţa sponsorilor, şi/sau în produse). Denisa nici nu îşi face iluzii că viaţa ei s-ar schimba radical odată cu eventuala câştigare a finalei. Dar ştie precis ce ar face cu banii, dacă i-ar primi:

– Echitaţie, mi-a răspuns cu tonul ei hotărât, ca de obicei, când am întrebat-o aseară, la telefon.

– De ce?, m-am mirat eu că, dintre toate atracţiile posibile pe care această lume le poate oferi unei fetiţe de nici nouă ani, a ales-o tocmai pe aceasta.

– Pentru că iubesc caii. Şi este un sport prea scump pentru mine.

Încerc să îmi imaginez un număr de circ care să combine cai, eşarfe suspendate şi cercuri, multe cercuri colorate. Nu prea reuşesc. Dar sunt convinsă că mâna aceasta de om de 25 de kilograme, Denisa, are deja un plan pentru el. Mult succes, fetiţă hotărâtă, să ţi-l îndeplineşti!

Denisa3