Două sutimi

Acum vreo zece ani, am îndrăznit în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să îndrăznesc de mult, şi anume să particip la un concurs de cultură generală. Pentru că, aşa cum unii sunt foarte pricepuţi într-un anumit domeniu sau campioni într-un altul, eu m-am putut mereu lăuda cu o cultură deosebit de vastă, deşi superficială. Adică fix reţeta succesului la astfel de concursuri: să ştii câte puţin din toate.

Mă mai înscrisesem odată la un concurs TVR, pe când eram studentă. Probabil primul care s-a făcut la noi, după Revoluţie. M-am dus la preselecţii, le-am luat prima din prima, m-am întors acasă şi… nu am mai avut curaj să mă duc şi la emisiunea propriu-zisă. Ţin minte că a venit prezentatorul emisiunii, Leonard Miron, să mă caute la cămin, în Grozăveşti, pentru că pe vremea aceea – şoc şi groază pentru cititorii mai tineri! – nu existau telefoane mobile. Nu m-am dus. Am continuat să câştig de pe canapeaua de-acasă o groază de emisiuni de gen, şi de la noi, şi mai ales de la francezi, care au un adevărat cult pentru concursurile de cultură generală.

Va rămâne probabil unul dintre cele mai mari regrete din viaţa mea faptul că nu am îndrăznit mai mult şi mai multe. Ar fi trebuit să mă înscriu la „Vrei să fii milionar” încă de la primele emisiuni, când preselecţiile se treceau uşor iar întrebările erau „de pe vremea mea”. Ba chiar şi primul milion (în fine, era miliard pe atunci, pentru că era înainte de denominare, iar valoarea lui în „bani” era, de fapt, foarte mică, undeva pe la 35.000 de dolari) a fost câştigat cu o întrebare finală uşoară pentru un filolog ca mine: „Sub ce nume a rămas cunoscut eroul național al Spaniei, Rodrigo Diaz de Bivar?”, opțiunile fiind El Cano, El Greco, El Cid și El Salvador.

Ar fi trebuit să mă înscriu şi la o ediţie internaţională, pentru francofoni, a „Questions pour un champions”. Este una dintre cele mai longevive emisiuni de gen: se difuzează zilnic din noiembrie 1988 încoace, în Franţa, deci de aproape 33 de ani, din care 28 cu acelaşi prezentator! Acolo chiar erau întrebări uşoare, trebuia doar să fii atent şi rapid, ceea ce eu chiar eram într-o vreme.

Însă atunci când am făcut, în sfârşit, marele pas şi am sunat la „Vrei să fii milionar”, nu prea mai eram aşa, din păcate… E drept că vremea rodează unele calităţi umane, dar le erodează pe altele. Şi degeaba ajungi să ştii lucruri mai multe la patruzeci de ani decât la douăzeci, dacă nu mai ai şi viteza de reacţie necesară pentru a face bani cu cunoştinţele astea ale tale.

De preselecţia telefonică am trecut relativ uşor. Apoi a trebuit să mă duc la studiourile Kanal D (în Pantelimon erau atunci, parcă…), la filmări. Şi atunci au început complicaţiile, deoarece trebuia să găsesc pe cineva dispus să meargă cu mine (concurenţii trebuiau însoţiţi de o persoană care să participe din public), pe cineva dispus să stea cu copilul (Luna era mititică atunci) şi pe cineva dispus să mă ajute cu varianta „Sună un prieten” (trebuia să dai 5 numere de prieteni pe care să îi poţi suna în timpul emisiunii, în funcţie de tipul întrebării la care te blochezi). Până la urmă, am găsit tot ce trebuia şi m-am dus. Însă acolo, lucrurile nu au stat deloc aşa bine cum sperasem…

Pentru cei care nu (mai) ştiu formatul emisiunii, la început erau 10 concurenţi, aşezaţi la pupitre într-un semicerc, care trebuiau să răspundă cât mai rapid la o întrebare de calificare, astfel încât să ajungă pe scaunul propriu-zis de concurs, faţă în faţă cu prezentatorul, în cursa către milion. Atunci când m-am dus eu, prezentator era Virgil Ianţu, cel care văd că a rămas până în zilele noastre cel mai potrivit pentru astfel de emisiuni. A intrat, deci, Ianţu în platou, am fost instruiţi ce şi cum să apăsăm pe ecranele din faţa noastră, apoi a fost pusă prima întrebare: trebuia să ordonăm nişte actori în ordinea vârstei. Floare la ureche pentru cinefila de mine. I-am ordonat, deci, rapid, am apăsat enter şi am aşteptat să văd rezultatele. Aşa cum mă aşteptasem, am fost prima. Doar că din coadă. Din greşeala organizatorilor, răspunsul considerat corect de calculator fusese inversat, iar actorii aşezaţi în ordinea inversă a vârstei. Aşa că răspunsul meu, rapid şi corect, ajunsese să fie considerat „cel mai” incorect, pentru că era fix invers…

S-a comentat, s-a contestat, s-a verificat, şi-au dat oamenii seama că au greşit, au zis să o luăm de la capăt. Ceea ce poate părea normal – însă în condiţiile alea de concurs cu miză teribilă, când presiunea e uriaşă pe umerii concurenţilor, nu e deloc uşor să o iei de la capăt cu o probă nouă. Mi s-ar fi părut corect să mă calific, pentru că avusesem, totuşi, singurul răspuns corect, dar… asta este. Am trecut la a doua întrebare-fulger. Care întrebare a fost şi ea greşită, din păcate. Nu o mai ţin minte perfect, însă era ceva de genul: „Ordonaţi de la nord la sud următoarele localităţi”, urmată de patru variante de răspuns. Am ezitat să răspund la întrebarea asta, dintr-un motiv foarte simplu: una dintre localităţile de ordonat era Pietroşani, iar în România există mai multe localităţi cu acest nume, scris cu sau fara primul i, de la caz la caz. Ştiu că există un singur oraş Petroşani (deci fără i, totuşi…), însă întrebarea nu se referea la oraşe, ci la localităţi. Iar cum pe lângă Giurgiul meu natal se află un sat numit chiar aşa, bineînţeles că mintea mea s-a dus în diverse direcţii, nu am putut da foarte rapid răspunsul necesar şi nu m-am calificat.

Câţiva concurenţi am comentat şi contestat şi această întrebare. Dar fără succes. Organizatorilor li s-a rupt de corectitudine şi au dat înainte cu concursul. Aşa că nu mi-a rămas să sper decât că cel care ajunsese pe scaun avea să greşească repede, să mai am o şansă de calificare în timpul acelei emisiuni. Lucru care s-a şi întâmplat. A urmat o nouă întrebare-fulger, dar pe aceea nici măcar nu mi-o aduc aminte, atât de supărată am fost pe ea şi pe tot ce s-a întâmplat la concursul acela. De data asta, nu a mai fost nicio greşeală, nici în întrebare, nici în răspunsul meu. Doar că nu am reuşit să scot cel mai rapid timp de răspuns, ci pe al doilea – insuficient pentru a ajunge pe scaunul de concurs. Primul timp fusese cu numai… două sutimi de secundă mai bun decât al meu.

Nu am mai încercat niciodată să mă duc la vreun astfel de concurs televizat. Am fost de vreo două ori la seri de quizz organizate prin cluburi, de pasionaţi, ocazie cu care am realizat că timpul meu a trecut – nici nu mai sunt la curent cu cultura modernă, nici nu mai am rapiditatea de reacţie de altădată. Iar sintagma aceasta, de „două sutimi”, a rămas să îmi bântuie pe veci amintirea şi să îmi răscolească regretele. Doar două sutimi de secundă m-au despărţit de şansa de a câştiga rapid foarte mulţi bani, drept recompensă a unei vieţi întregi de învăţare.

Aşa că pot spune că înţeleg perfect cât de greu trebuie să îi fie unui puşti ca înotătorul nostru minune, David Popovici, care a ratat azi-noapte podiumul olimpic de la Tokyo pentru doar… două sutimi. Oricât de diferite ar fi circumstanţele întâmplărilor noastre – eu concursuleţ Kanal D, el olimpiadă de înot –, frustrarea aceea de a te afla la un fir de păr temporal de locul râvnit în lumina reflectoarelor trebuie să fie cam aceeaşi. Sunt sigură, însă, că el o va depăşi foarte curând. Pare un luptător, ceea ce eu nu am fost niciodată.

Publicitate

Când, cum şi mai ales de ce începem să ne jenăm de părinţii noştri?

Am ascultat dimineaţă, la matinalul de la Europa FM, concursul zilnic de cultură generală. Se numeşte „Dublu sau nimic” şi se pun câteva întrebări la care concurenţii trebuie să răspundă în şase secunde. După fiecare răspuns corect, au voie să aleagă dacă merg sau nu mai departe – dacă merg, premiul de la următoarea întrebare e dublu faţă de ce a câştigat până acum, dacă se opresc, pleacă cu ce au, iar dacă greşesc un răspuns, pierd totul. Întrebările nu sunt foarte grele, dar sunt din domenii variate, deci poţi avea ghinionul să pici pe ceva ce, pur şi simplu, nu ştii. Şi ceea ce contează cel mai mult aici e gradul de stăpânire de sine, cât de mult îţi controlezi emoţiile concursului şi ale directului, pentru că e, totuşi, destul de scurt timpul alocat unui răspuns.

Azi-dimineaţă, participantă la concurs a fost o tânără care a povestit că era acasă împreună cu bunica ei – şi asta contează mult, anturajul în care te afli în momentul intrării în direct, pentru că cei din jur te pot ajuta cu răspunsurile. Fata era veselă şi plină de încredere în ea, însă doar până la momentul răspunsurilor, când, ce să vezi, se auzea cum răspundea mai repede bunica, de undeva din depărtare. Tânăra nu părea foarte încântată de asta, avea acel ton discret-agasat pe care îl au copiii mari cu părinţii lor, dar cred că a fost mulţumită până la urmă că a ajuns să câştige astfel 800 de euro. Iar prezentatorii tot încercau să o includă în discuţie şi pe bunică, însă aceasta prefera să rămână deoparte, poate timidă, poate modestă, poate doar bunică ce ştie că trebuie să rămână în umbra nepoţilor…

Întâmplarea m-a făcut să mă gândesc la câte momente de bucurie caldă şi binemeritată i-om fi privat cu toţii pe părinţii noştri atunci când am crescut şi am început să ne jenăm de ei. De câte ori aş fi putut să o las pe mama să se bucure alături de mine la vreun eveniment – important sau nu, asta nu conta: pentru părinţi, orice nimic din viaţa copiilor lor capătă o importanţă uriaşă. Nici măcar să îi dau ocazia să mă vadă fericită nu am mai făcut-o, începând de prin adolescenţă. Nu ştiu ce mecanism diabolic s-a declanşat în mine atunci, dar pur şi simplu nu îmi permiteam să mă arăt fericită în faţa maică-mii, simţeam nevoia de a-mi cenzura entuziasmul şi bucuriile, trebuia să nu îi arăt niciuna dintre aceste trăiri. De fapt, nici tristeţi sau suferinţe nu îi împărtăşeam. Nu doream să discut cu ea lucruri profunde despre viaţa mea, nu voiam să mă întrebe nimic, discuţiile noastre trebuiau să se rezume strict la chestiunile necesare, gen cumpărături, administrative etc. Nimic intim, nimic cu adevărat important, doar praf în vântul vremii.

Acum regret enorm că m-am purtat aşa cu mama. Dar este, bineînţeles, târziu. Mult prea târziu. Oare cât de greu mi-ar fi fost să îi povestesc şi ei unele lucruri pe care le discutam atât de aprins cu prietenii momentului (căci prietenii vin şi pleacă, iar părinţii rămân)? Să mă laud cu performanţele şcolare şi profesionale, care au fost destul de multe mereu, sau să îmi las lacrimile să-mi curgă în faţa ei atunci când sufeream îngrozitor, din iubire sau mai ştiu eu ce, dar mă chinuiam să ţin totul cât mai ascuns de ea? Să îi fac bucuria de a mă vedea bucuroasă, să râd în hohote şi nu doar dintr-un colţ de gură, la o glumă auzită împreună? Îmi aduc acum aminte cum îi străluceau ochii de mândrie la orice nimic spus de mine, cât de multă încredere avea în gândirea mea, câtă libertate mi-a dat să-mi urmez drumul în viaţă, iar eu… Eu ce i-am oferit la schimb?

Mă întristează aceste amintiri cu atât mai mult cu cât văd deja semne că e posibil să urmez acelaşi destin cu al mamei mele. Adolescenţa e o perioadă grea şi imprevizibilă, de fapt cu mult mai grea decât era pe vremea mea. Iar tendinţele copiilor de azi par să fie aceleaşi: îndepărtarea de părinţi şi apropierea de prieteni, colegi, chiar şi de unii străini relevanţi – orice, numai părinţi să nu fie. Va depinde, cel mai probabil, de mine dacă vom reuşi să trecem fără prea mari daune peste această perioadă şi să reînnodăm ceea ce se dezleagă, temporar şi firesc, în aceşti ani dificili. Şi de noroc.

Dar ca să încheiem cu un ton ceva mai vesel, totuşi, pentru că începusem să scriu o postare emoţionată şi am ajuns să scriu, iată, încă un articol trist (!!!), vă las cu întrebarea: „Cum îl chema pe buldogul din desenele animate cu Tom şi Jerry?”. Căci dimineaţă a fost şi întrebarea asta la concursul radiofonic, şi tot bunica a fost cea care a ştiut-o :-))))))))

Le ucidem copilăria copiilor noştri. Şi uneori, chiar mai mult

Atenţie: conţine povestiri care vă pot afecta emoţional!

Îi văd în fiecare dimineaţă, în timp ce merg către şcoala fiică-mii. Toţi cu paşi mici şi grăbiţi, toţi cu gentuţe identice, cu scris mare pe ele, să se ştie unde se duc, toţi fără zâmbet pe faţă. Copiii de la inglişchiţ. Aşa am înţeles eu prima dată când am auzit despre centrul acesta de limbi străine. Este English Kids, de fapt. Şi este o caracatiţă născută din cenuşa fostelor centre FasTracKids, care înghite, cred, mii şi mii de copii din Bucureşti. La un moment dat mi-am pus, de altfel, întrebarea dacă nu cumva fiică-mea o fi singura din cartier care nu merge la cursurile acestea de engleză, pentru că aveam impresia că toţi ceilalţi copii din jurul nostru mergeau. Acum, parcă s-au mai liniştit lucrurile, mai ales de când certificatele obţinute în urma acestor cursuri nu mai sunt luate în calcul pentru admiterea la gimnaziile de la colegii. Pentru că, de fapt, nebunia asta nu se datorează unei dorinţe de multilingvism pentru copiii lor, ci disperării părinţilor după diplome şi certificate.

Sunt din ce în ce mai grăbiţi părinţii din ziua de azi. Şi cred că aici e vorba doar de părinţii din marile oraşe şi în special din Bucureşti, cărora li se oferă nenumărate tentaţii în a-şi face copiii, de foarte mici, nişte savanţi multilateral dezvoltaţi. În restul ţării, nu există aproape nimic în domeniul activităţilor extra-şcolare. România – ţara contrastelor. Revenind la Bucureşti, părinţii de aici îşi duc copiii încă de la câteva luni la cursuri, ateliere, spectacole… Nu contează că cei mici nu înţeleg absolut nimic din lumea înconjurătoare, că nu se simt bine în acele locuri nepotrivite cu interesele lor şi, cu atât mai puţin, că le deranjează activităţile şi celor care ar putea înţelege ceva. Nu. Dacă există ofertă de excelenţă începând de la 3 luni, iată, păi asta înseamnă că noi trebuie să mergem în turmă să înveţe copilul engleză de la 3 luni:

Apoi, pe măsură ce cresc, îi aglomerează cu activităţi care mai de care mai sofisticate, iar timpul liber de după şcoală (care e şi-aşa suficient de stresantă şi dificilă) este folosit la maximum pe meditaţii. Ai copil căruia îi place baschetul? OK, îl duci o oră pe săptămână la clubul de baschet. Şi cinci la meditaţii de engleză. Şi patru la meditaţii de matematică. Şi încă patru la meditaţii de română, când se apropie examenele şi, inerent, cuţitul de os. Suficient cât să nu-i mai rămână nici timpul, nici vlaga necesare pentru a ieşi cu prietenii în parc să dea la coş în joacă. Păi ce baschetbalist mai e ăla care nu ştie să recite din Shakespeare în original în timp ce cu dreapta driblează şi cu stânga rezolvă un exerciţiu cu integrale? Şi nu cumva să îşi facă de ruşine părinţii, copiii ăştia, dacă iau vreo notă mică la evaluare. Sau la simularea evaluării. Şi la simularea simulării evaluării. Ce contează că e vreunul supertalentat la muzică sau atât de îndragostit de istorie, încât ar citi toată ziua numai despre asta? Trebuie să ştie perfect română şi matematică, pentru că asta se evaluează. Despre copilărit, în sine, ce să mai vorbim?

(dintr-o discuţie dintre o mamă şi un cadru didactic)

Numai într-o evaluare o duce şcoala românească. Nici nu mai rămâne timp de predare, la cât se evaluează. Tot pe simulări se merge şi când vine vorba de predare, de fapt. Simularea predării. Cum ar fi, dragi părinţi şi profesori care sprijiniţi nebunia asta, să vă angajaţi undeva, într-un serviciu nou şi într-un domeniu în care nu aţi mai lucrat, să vi se pună în mână un manual şi să vi se spună: „Până mâine să ştii totul cum se face, la perfecţie, că vin în inspecţie şi îţi tai din salariu dacă greşeşti ceva”. Iar inspecţia asta să vină, apoi, mai tot timpul…

Ca să nu mai vorbim de altă nebunie de care am auzit deja de câteva ori: părinţii care îşi înscriu copiii la şcoli în care se predă materia de cu un an înainte. De parcă nu era suficient că materia noastră este atât de greoaie, de ne-adaptată la capacităţile copiilor, la vârstele lor psihologice. Există oameni care îşi obligă copiii, respectiv elevii, să înveţe în clasa întâi materia de a doua, într-a doua, materia de a treia ş.a.m.d. Pentru aceştia, am o singură întrebare: DE CE?

Am pus întrebarea aceasta pe Facebook, de curând, unei mame care povestea că băieţelul ei a trebuit să dea testul acela psihologic pentru a putea fi înscris la şcoală înainte să fi împlinit şase ani. Şi spunea că i se păruse dificil testul. Şi că acum, copilul e cel mai mic din clasă ca vârstă, sunt diferenţe şi de doi ani între el şi colegi:

­– Învaţă repede, noi facem acum materia de clasa a patra, deşi suntem a treia. Înmulţiri de două numere a câte 3 cifre. În clasa pregătitoare a suferit un pic, acum e OK.

Am trecut cu vederea acel „noi facem” şi „suntem a treia”. Mulţi părinţi vorbesc aşa, deşi doar bieţii lor copii „fac” şi „sunt”. Am trecut cu vederea şi faptul că fiică-mea nici acum nu cred că face astfel de înmulţiri, deşi e a patra. Dar am întrebat ceva ce chiar nu reuşesc să înţeleg deloc:

– De ce faceţi materia de a patra într-a treia?

– Pentru că întotdeauna am fost cu un an înainte. În clasa 0 am făcut materia de clasa 1.

– Dar de ce? Întreb pentru că am mai auzit de o şcoală privată care face aşa ceva. Şi nu reuşesc să înţeleg rostul.

– Avem o doamnă învăţătoare specială, în cel mai frumos sens: este în vârstă şi a dorit bazele să le aibă indiferent de condiţia ei de sănătate.

– Şi cum le pune bazele dacă le sare?

– Nu a sărit, doar merge repede 🙂 Au rezultate extraordinare la toate concursurile.

Desigur: concursurile. Concursurile noastre forţate, cu mize prea mari pentru umeri prea mici. Şi doamna a adăugat cu mândrie:

– La noi în clasă nu rezistă mulţi 😉

– Cu tot respectul, consider că este o mare prostie, i-am replicat eu. Nu suntem la un concurs de viteză, nici cu noi înşine, nici cu viaţa. Nu mai zic că concursurile la vârste mici sunt şi ele o plagă, nicidecum ceva util copilului.

– Toţi elevii din această clasă iau premiul întâi indiferent de rezultatele din timpul anului. Nici o diferenţă. Copiii îi vorbesc la per tu doamnei şi o iubesc…

Eram din ce în ce mai uimită de lipsa totală de sens a tot ce aflam:

– :-)))) Incredibil, la ce mai foloseşte premiul ăla dacă e luat de toată lumea la grămadă, indiferent de performanţe? Chiar totul e greşit la clasa asta??!!

– Programa este extraordinar de încărcată. Eu nu îmi stresez copilul, face ce îi place. Copiii trebuiesc încurajaţi, poate nu am explicat eu, dar este o clasă super. Cred că fiecare îşi doreşte ce este mai bun pentru copilul lui. Important este să găsim echilibrul şi să le oferim şanse.

Şi acesta a fost momentul în care am renunţat la această conversaţie absurdă. Momentul în care mama cititoare de meme şi de psihologie de coafor vorbeşte despre echilibru în context. Şi despre faptul că îşi doreşte ce-i mai bun pentru copilul ei.

Deci am rămas cu întrebarea mea: care este motivul pentru care să creşti un copil nefericit şi cu stimă scăzută de el, doar de dragul unor note sau calificative care nu spun, de fapt, nimic despre acel copil, ca om? Pentru că sunt nefericiţi copiii ăştia duşi cu forţa la şcoli exigente şi meditaţii infinite. Şi le scade stima faţă de ei înşişi pentru că se simt incapabili să ajungă la standardele pe care adulţii le fixează prea sus pentru ei. Iar cercul vicios continuă: copiii cu o stimă scăzută de sine ajung să aibă performanţe şi mai slabe decât ar fi putut să le aibă dacă aveau încredere în ei. Şi atunci, intervin pedepsele.

De fapt, de la o pedeapsă îmi venise ideea acestui articol, apoi am luat-o pe câmpii, aşa cum fac deseori. Am auzit mai devreme la ştiri despre un băiat care a fugit de acasă pentru că a fost pedepsit de părinţi, în urma unei note proaste la simularea evaluării de zilele trecute. Ştirea este aici. Băiatul are 15 ani, a luat nota 4 la matematică, părinţii i-au confiscat telefonul şi i-au interzis să se mai ducă la fotbal – el fiind pasionat de acest sport. Nicio clipă nu şi-au pus problema acei părinţi că ar putea să nu fie vina copilului pentru acea notă. Că ar putea fi vina sistemului, a programei, a metodelor de predare şi chiar a geneticii, la urma urmei, adică – cumva – a lor. Nu, copilul e întotdeauna vinovat şi el trebuie pedepsit. Şi iată că au trecut patru zile de când părinţii aceia plâng după el.

Şi mai ştiu poveşti dintr-acestea, despre copii pedepsiţi de părinţi, unele cu final de groază de-a dreptul. Citeam mai demult despre o mamă nemulţumită de performanţele copilului ei, care l-a bătut până i-a rupt coloana. Iar copilul era olimpic, nu ştiu ce putea face mai mult în materie de performanţă şcolară (ştirea e aici). Sau îmi amintesc despre o întâmplare de demult, de acum aproape o sută de ani, care a marcat-o pe mama mea: tatăl unei adolescente află că fiica lui făcuse nu ştiu ce prostie, se enervează îngrozitor şi intră peste ea în baie, unde aceasta era dezbrăcată şi udă; o scoate afară, la poartă, să o umilească cât mai mult cu putinţă; după o vreme, la insistenţele mamei, fata e adusă înapoi în casă, dar cum era iarnă şi ger, se îmbolnăveşte rapid şi, după câteva zile de agonie şi durere, moare. Cât de gravă să fi fost vina acelei fete, încât să merite o condamnare la moarte?

Şi nu e singura poveste îngrozitoare pe care o ştiu, legată de pedepsirea copiilor. Acum câţiva ani, un alt tată a ajuns acasă şi a aflat despre o boacănă a fiicei lui, tot adolescentă. Şi el a tunat şi a fulgerat, şi el şi-a pedepsit fata, trimiţând-o în camera ei şi promiţându-i nu ştiu câte alte interdicţii. Doar că de data asta fata a fost cea care a decis finalul: fără să facă niciun zgomot, a deschis geamul camerei sale şi s-a aruncat de la etaj. Au bătut vecinii la uşă să îl anunţe pe tată că singurul lui copil zăcea mort în curtea blocului. Şi acela a fost momentul în care tatăl a murit şi el, pe dinăuntru. Pentru că nu te poţi ierta niciodată dacă treci prin aşa ceva.

Nici nu ştiu cum să închei pledoaria aceasta a mea pentru copilărie. E scrisă haotic doar pentru că e multă patimă în ea şi nu m-am priceput să o zăgăzuiesc cumva. Lăsaţi-vă copiii să se bucure de anii aceştia care nu se mai întorc. Lăsaţi-i să creadă că pot face tot ce vor în viaţă, că sunt perfect capabili de performanţă şi de fericire, simultan. Lăsaţi-i să greşească, atunci când greşeala asta are ca singur efect o notă relativă, la simularea evaluării unor cunoştinţe care le vor fi şi inutile pe deasupra, mai târziu. Iar dacă îi pedepsiţi pentru greşeli majore, greşeli dintr-acelea ce se pot solda cu iremediabil şi pe care nu ştiţi cum să le îndreptaţi în alt fel, asiguraţi-vă mai întâi că au înţeles şi unde-a fost greşeala, şi rostul sancţiunii. Şi staţi-le alături şi atunci. Este vital.

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.