Am o super-carte de dat

În sfârşit, a văzut lumina zilei o carte pe care o aşteptam cu mare nerăbdare, încă de când am început să o traduc. O carte de parenting, culmea – şi zic „culmea” pentru că nu m-a încântat niciodată prea tare valul acesta de specialişti şi sfaturi de crescut copii care a luat amploare în ultimii ani, adunând în drumul lui şi foarte mulţi impostori şi multă, multă exagerare, astfel încât efectul a devenit contrar, de respingere a teoriilor şi chiar de naştere a unei mişcări triste şi periculoase pentru generaţiile următoare, antiparentingul. Ei bine, această carte, scrisă în 2011, nu conţine niciun sfat deplasat sau nejustificat, nicio părere personală subiectivă, nesprijinită de experienţă, niciun derapaj de la scopul ei asumat, şi anume să îi ajute pe părinţi să creeze un spaţiu eficace de învăţare pentru copiii lor. De învăţare prin joacă. Acesta este, de altfel, şi titlul cărţii: „Învăţarea prin joacă”, cu subtitlurile: „Activităţi simple pentru dezvoltarea citirii, scrierii şi a ablităţilor matematice, ştiinţifice şi sociale” şi „Dezvoltă curiozitatea şi bucuria lăuntrică a copilului tău”. Sună destul de sec şi pompos, dar cuprinsul nu e deloc aşa. Este doar efectul limbii române, care nu este atât de generoasă ca engleza. În original, titlul este: Playful learning. Develop Your Child’s Sense of Joy and Wonder. Cât de minunat sună acest Sense of Joy and Wonder, pe care se bazează, în mod practic, toate activităţile propuse în carte!

Vă sfătuiesc călduros să căutaţi această carte, dacă aveţi copii mai mici de opt ani. Cel mai utilă ar fi pentru copiii care încă nu au învăţat să citească şi să scrie, şi care vor găsi aici sprijin în acest sens. Aceşti copii pot folosi toate activităţile descrise, treptat, de-a lungul anilor. Dar sunt multe activităţi care se adresează şi copiilor care au trecut de acest prag. Eu, personal, am făcut cu fiică-mea şi prietenii ei câteva dintre ele pe când aveau opt ani, şi s-au distrat de minune. Iar unele activităţi sunt încă pe lista mea de to do, pentru că le consider potrivite chiar pentru vârste mai mari (cum ar fi, de ex, realizarea de către copii a hărţii cartierului şi organizarea unei căutări de comori pe baza acesteia).

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la autoare este organizarea riguroasă a conţinutului. Cartea este meticulos împărţită pe capitole, fiecare abordând câte o abilitate (desen, citit, scris, cercetare ştiinţifică etc.), cu o introducere teoretică scrisă în termeni uşor de înţeles, cu împărţire pe stadii de dezvoltare şi sugestii de abordare a fiecăruia dintre ele. Apoi sunt prezentate activităţile potrivite pentru fiecare vârstă, stadiu şi obiectiv, într-un stil pe care l-aş putea descrie plastic ca fiind „mură în gură à la Montessori”, iar la sfârşit sunt câteva zeci de pagini cu fişe şi alte materiale utile, precum şi o bibliografie extinsă, cu alte cărţi şi site-uri ce pot fi consultate în demersul părinţilor interesaţi să crească alături de copiii lor.

Vă las mai jos câteva fotografii (scuzaţi calitatea, numai la scris mă pricep…) din interior, să vă faceţi o idee asupra conţinutului cărţii, în caz că nu mă credeţi pe cuvânt că e foarte bună.

Iar pentru doritori, am un exemplar gratuit, ce poate fi câştigat prin tragere la sorţi dacă îmi scrieţi un comentariu la acest articol. Întrebarea la care vă rog să îmi răspundeţi în comentarii este: Ce altă carte sau joc de la editura Gama v-a plăcut în mod deosebit să folosiţi pentru educaţia copiilor voştri? Voi anunţa câştigătorul tot aici, pe 10 august. Succes!

EDIT 10 august:

Şi câştigătoarea cărţii este A.a., felicitări! Ca o curiozitate, a fost comentariul cu nr. 13 în ordinea înscrierii pe site, să nu mai zică nimeni că nu e cu noroc numărul ăsta 😉

M-am bucurat să aflu cât de mulţi cititori au cărţi şi jocuri de la Gama, sunt într-adevăr utile şi educative. Şi staţi aproape, o să mai fie concursuri pe aici!

Reclame

Am de dat o carte cu activităţi pentru copii

Pentru că e vacanţă şi sunt sigură că v-ar prinde bine o cărticică cu idei de activităţi simple, atractive şi educative, atunci când rămâneţi în pană de idei proprii. Pentru că îmi place să cred că n-om fi noi singurii părinţi care avem un copil pe cap, aproape la propriu, care nu se dă dus nicăieri, în tabere, în vizite, la bunici – nicăieri. Pentru că am lucrat şi eu la cartea asta şi îmi place să mă laud, în general.

Pentru toate aceste motive şi încă vreo câteva, declar deschisă lista de înscrieri pentru doritorii unui exemplar din Montessori la tine acasă. 80 de jocuri pedagogice ușor de realizat, de la editura Gama. Dacă aveţi un copil de vârstă preşcolară, cu siguranţă veţi găsi aici idei folositoare de umplut zilele lungi de vară. Nu vă lăsaţi intimidaţi de titlul pompos sau de faptul că “volumaşul” bate spre kilogram; este de fapt o carte plină de ilustraţii şi descrieri clare ale unor activităţi pe care le puteţi face cu obiecte uzuale, la îndemână prin casă, pentru a pune seminţele unor bune obiceiuri ale copiilor sau a le explica în mod prietenos fenomene din vecinătatea lor apropiată. La urma urmei, asta este şi esenţa acestei pedagogii cu nume exotic pentru unii, Montessori: educaţia de bază, simplă şi de bun simţ, adaptată capacităţilor fizice şi de înţelegere ale unui copil mic.Deci, dacă doriţi cartea, îmi scrieţi un comentariu despre activitatea voastră preferată în vacanţă (nu de alta, dar şi eu am mare nevoie de inspiraţie) şi intraţi în tragerea la sorţi. Câştigătorul va fi anunţat duminica viitoare (2 iulie 2017). Succes!

Invitaţie la magie

Prin primăvară, m-a rugat fiică-mea să îi fac o poveste înainte de culcare. După cum am mai mărturisit, nu sunt deloc bună la aşa ceva, mie îmi trebuie timp, nu glumă, să încropesc un text, şi îmi trebuie să scriu, nu să-l fac din cap, şi trebuie să fie perfect etc. etc. Dar uneori (rar) cedez insistenţelor şi atunci copilul meu e tare fericit, indiferent de cât de mari sunt prostiile pe care i le spun. Ca atunci când am inventat o poveste cu o veveriţă care făcea năzbâtii mititele şi cam lipsite de umor, drept pentru care, în disperare de cauză, am pus-o pe veveriţa imaginară să tragă un pârţ imaginar şi gata: Luna s-a tăvălit pe jos de râs, iar povestea mea a devenit brusc un mare succes. Sau ca atunci când am imitat o fostă concurentă la „Românii au talent”, care îi plăcuse la nebunie fiică-mii, cu monologul ei comic despre „Floriiiiiiiin Călinescu”. În linii mari, am imaginat o întâlnire la taverna lui Floriiiiiiin Călinescu (care e la noi în cartier) între însuşi Floriiiiiiiin Călinescu şi o fostă colegă de clasă întâi a Lunei, Amalia. O puneau de un skandenberg – Amalia (1m20 pe vreo 20 de kile) fiind campioana recunoscută a clasei la acest sport popular printre copii. Apoi, cei doi plecau ţinându-se de mânuţe şi în pasul piticului spre locul de joacă din parc, unde Floriiiiiiin Călinescu se bloca într-un tobogan, de grăsuţ ce este. Luna se tăvălea de râs. Noroc că eram în pat, deci se tăvălea pe moale şi curat. Şi pentru că îi place să se tăvălească, mă punea să îi repet povestea, o dată, şi încă o dată, şi încă o dată… Într-una dintre versiuni apăreau şi pompierii cu flexul, să-l descarcereze pe sărmanul actor, în alta Amalia era înlocuită de o altă fetiţă, la cererea publicului („Cum o cheamă pe fetiţa cea nouă?”, am vrut eu să ştiu în jurul cărui personaj să brodez întâmplări hazoase, „Păi… să zicem… Luna!”, a răspuns, previzibil, fetiţa mea dornică să devină personaj de poveste), se râdea mult, mai ales la i-ul prelungit din Floriiiiiiin Călinescu până când, într-o a nşpea versiune, m-am gândit să îmi surprind auditoriul cu o replică neaşteptată:

– Hai să facem un skandenberg, !, zicea Floriiiiiiin Călinescu către Amalia.

– Ǎăă??!!

– Hai să facem un skandenberg, !, am repetat eu observând cu uimire că Luna nu mai râde.

– Ce e aia?

Şi uite-aşa a mai învăţat fiică-mea un cuvânt nou şi foarte util pentru a-şi selecta anturajul pe viitor („Când auzi pe cineva vorbind cu , ştii că nu ai ce căuta acolo”).

În fine, unde voiam să ajung cu poveştile astea e că există momente memorabile în emisiunea „Românii au talent”, la care noi ne uităm de vreo două-trei sezoane încoace. Nu foarte multe (pentru că există şi multă prostie pe lume), dar suficiente cât să petrecem câteva seri pe an împreună, toată familia, în faţa televizorului şi fiecare să ţină minte ce i-a plăcut cel mai tare: bărbatu-meu acrobaţii (şi, în special, cuplul acela în care Ea îl ţinea în cârcă pe El – mă întreb oare de ce l-a marcat tocmai aşa ceva?!), fiică-mea, iată, pe glumeaţa Anisia, dar şi pe bunicuţa Julieta care vorbea „pe bune!!!”, şi baloanele de săpun uriaşe ale Claudiei Stroe, şi street-dancerii (v-am spus că ultimul vis al Lunei este să cânte hip-hop?), şi toate animăluţele care au apărut vreodată în show, şi… şi… Iar eu îi ţin minte pe iluzionişti. Că sunt magicieni, că sunt prestidigitatori, că sunt mentalişti – toţi se joacă cu creieraşele noastre într-un fel care pe mine mă umple de uimire, respect şi mare bucurie. Şi sunt convinsă că, dacă s-ar face o emisiune numai cu numere de magie, de orice fel ar fi ea, ar avea un mare succes. Pentru că tuturor ne place să ne simţim vrăjiţi, ca atunci când eram copii şi totul în jurul nostru părea magic.

Unul dintre magicienii care au concurat la „Românii au talent” va avea spectacol sâmbăta viitoare, pe 22 octombrie, la Palatul Copiilor din Bucureşti. Îl cheamă Bogdan Muntean şi, dacă numele nu vă spune nimic, sunt sigură că vă amintiţi numărul lui din emisiune, când a început aparent banal şi răsuflat, cu nişte sticle de whisky şi nişte pungi goale, pentru ca apoi să nu mai aibă loc pe masă de câte sticle scotea din nimic, de eu am rămas cu gura căscată, iar juriul l-a aplaudat în picioare. Mai multe detalii despre spectacol găsiţi pe pagina organizatorilor, Blu Party.

Iar două invitaţii (pentru un adult cu copilul din dotare) la acest spectacol găsiţi aici la mine, dacă îmi spuneţi în comentarii când aţi fost ultima dată la un spectacol cu copilul şi v-aţi distrat cot la cot cu el (sau poate şi mai şi). Evident, mai rămâne şi să ieşiţi câştigători din tragerea la sorţi care va fi vineri, 14 octombrie, de dimineaţă. Mult succes!

Raportul de lectură al Lunei

– Cred că mi-am găsit cartea!, m-a anunţat Luna fericită.
După un scurt moment de dezorientare (ce carte a pierdut?!), am înţeles: era „Cartea”, cu majusculă. Totuşi, e atât de încredibil încât mă îndoiesc sonor:
– Ce carte?
– Mai ştii cartea lui Buster? Cred că am găsit-o pe a mea!
Mai ştiu, cum să nu mai ştiu că îşi dorea să găsească o carte fascinantă, să o facă dornică să citească, aşa cum văzuse ea la un personaj de desene animate! Poate mai ştiţi şi voi, pentru că m-am plâns de mai multe ori pe aici de totala lipsă de interes a fiică-mii pentru lectură. Ceea ce nu ştiţi, şi nici n-o să ghiciţi în veci, este care anume s-a dovedit a fi Cartea Lunei. Ei bine… aceasta este… Micul (?!) dicţionar enciclopedic. Ediţia a 19-a, ca să nu fie confuzii. Doar vreo trei kilograme de cunoaştere.
Într-o bună zi de martie, mi-a venit inspirata idee să o învăţ să caute în dicţionar. Şi i l-am pus în braţe, la propriu, pentru că ea n-ar fi putut să-l ducă, explicându-i regulile de căutare. Noroc cu acel căţeluş de pluş care i-a cântat alfabetul încă de când era bebeluş şi, astfel, l-a învăţat şi ea, pentru că în cei doi ani de şcoală de până acum nu s-a considerat utilă memorarea acestuia „ca pe apă”! Aşa se face că, de fiecare dată când are nevoie să afle ordinea unor litere, ne apucăm să cântăm împreună până ajungem la ele: „A, B, C, D,/ E, F, G,/… …/ Acum ştii alfabetul tot,/ Data viitoare intră-n joc”.
În fine, după vreun sfert de oră de căutat şi cântat, chinuindu-se să găsească cuvintele date de mine drept temă, fiică-mea mi-a adus la cunoştinţă vestea minunată de mai sus, pe care nu credeam să o aud vreodată.

dictionar
Nu pot spune că, de atunci, a devenit o cititoare pasionată, nici măcar a dicţionarului. Dar ceva, ceva, s-a schimbat în atitudinea ei faţă de cărţi. Poate a contat şi faptul că am început şi eu să lucrez cu cărţile şi m-a văzut citind mai mult, corectând, traducând sau evaluând – ceea ce a făcut-o să mă imite uneori, seara, mai ales, când nu îi dau voie să stea cu ochii în diverse ecrane, mult mai atractive decât nişte biete foi de hârtie. Şi a ajuns cu imitatul până la a face şi ea raport de lectură scris, după ce a dat peste o altă carte care a încântat-o nespus: Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn.

OliNu i-aş fi cumpărat niciodată cartea aceea, nu m-ar fi atras nici ilustraţiile, nici stilul, nici subiectul. Dar Luna, pusă în situaţia de a alege o carte din trei, a extras-o pe respectiva din ofertă, a citit-o singură, singurică, aproape dintr-o suflare şi, cireaşa de pe tort, a mai şi venit la mine cu următoarea foaie de hârtie scrisă conştiincios, recto-verso, declarându-mi că este cea mai frumoasă carte din viaţa ei:
raport1 raport2
V-am povestit cele de mai sus nu ca să mă laud (sau… bine… şi ca să mă laud, un pic…), ci din următoarele trei motive:
1. În perioada aceasta, e o modă printre bloggeriţele-mame, să scrie despre cărţi (de exemplu, Laura Frunză a scris în ultima lună o groază de cronici de carte pentru copii, aici găsiţi o listă de cărţi frumoase, testate pe un băieţel de cam vârsta Lunei, iar aici aveţi şi un concurs cu premii în cărţi), deci m-am gândit să fiu şi eu în trend.
2. Am aflat săptămâna trecută că mare parte din fondurile strânse în urma vânzării acestei cărţi merge către amenajarea unui atelier de artă în spitalul Marie Curie, pentru înseninarea zilelor lungi petrecute acolo de bolnăviorii de cancer şi alte boli grele – deci faceţi şi o faptă tare bună dacă achiziţionaţi cartea.
3. După ce a citit cartea, Luna a început, în sfârşit, să mănânce ceapă. Atât! Ba nu: aştept cu nerăbdare o continuare care să îi aibă drept protagonişti pe supereroul Spanac şi pe demoazela Fasolică. M-ar ajuta în lupta mea eşuată, până acum, cu încăpăţânarea moştenită genetic (nu de la mine, evident…) de a mânca orice legumă de culoare verde îi pun în farfurie. Şi să fie o carte potrivită şi adulţilor, vă rog!

Concurs cu premiu o săptămână de distracţie

O vorbă frumoasă spune că totul se întâmplă cu un motiv. O am scrisă (în varianta ei englezească, „Everything happens for a reason”) pe cutia din care îmi extrag drogul matinal – cafeaua. Dimineaţa am cea mai mare nevoie de a mă auto-amăgi că trezitul mult mai devreme decât mi-ar plăcea are, de fapt, un scop precis şi util mie, doar că abscons deocamdată.

Lăsând gluma la o parte şi privind retroactiv la viaţa mea, îmi dau seama că multe dintre alegerile aparent nejustificate pe care le-am făcut la un moment dat s-au dovedit benefice abia după perioade lungi de timp. Cum ar fi, de exemplu, mutarea într-un cartier sudic al Bucureştiului, cu birourile şi locuinţa, deşi tendinţa generală era (şi este încă) înspre nord. După ce m-am lăsat de muncă, părea că nu mai am absolut nicio motivaţie pentru a locui în sud. Dar imediat după aceea a apărut în viaţa mea bărbatul, care locuieşte în Giurgiu şi căruia, deci, îi convine că nu trebuie să străpungă Capitala pe distanţe mai lungi. Apoi a venit şi copilul, pentru care vecinătatea imediată a câtorva parcuri minunate şi a Palatului Copiilor este motiv de mare bucurie.

Din când în când, însă, regret că nu locuiesc în nord: când aud la radio că la Băneasa sunt grade mai puţine decât în canicula de la Filaret, când trebuie să ajung rapid cu copilul la vreun doctor de la spitalul nordic la care este abonat, când nu mă îndur să sacrific o oră, două, în trafic, pentru oazele de la Therme sau când mi se oferă o săptămână de şcoală de vară pentru Luna în Băneasa, în valoare de 500 de lei, iar eu sunt nevoită să o refuz. Pentru că exact asta am păţit ieri: a trebuit să declin oferta generoasă a celor de la grădiniţa Teko, de a-mi prelua odrasla cinci zile la rând şi a o distra în timp ce eu aş fi putut să am câteva ore bune de linişte mult dorită. Nici măcar nu i-am spus Lunei că a ratat o săptămână de joacă afară, cu nisip şi furtune cu apă, picnicuri şi vânători de comori, plus jocurile inteligente, cu roboţei, puzzle-uri, labirinturi şi chestii tehnologice la care eu mi-aş prinde cu siguranţă urechile, dar care pentru copiii de astăzi sunt floare la ureche. Ar fi găsit ea, cu siguranţă, vreo metodă de şantaj sentimental să mă facă să bat Bucureştiul de la un capăt la altul ca să o duc acolo!

Teko-Summer-1

Totuşi, pentru că mai ştiu o vorbă frumoasă, care spune că „Dar din dar se face Rai”, cei de la Teko mi-au propus să dau mai departe cadoul lor, către un copil de cititor al acestui articol, care ori locuieşte într-o zonă mai apropiată (cum ar fi Pipera, Băneasa, Chitila, Bucureștii Noi, Otopeni, Corbeanca, Victoriei, Aviației, Mogoșoaia, Buftea sau Voluntari), ori nu se sperie, ca mine, să circule pe distanţe mai mari prin oraş. Condiţiile de participare la acest concurs cu premiul o săptămână de Teko Summer School, la alegere în perioada 4 iulie – 12 august, sunt următoarele:

  1. Să propuneţi o activitate de vacanţă pentru copii. Scrieţi-o într-un comentariu mai jos, iar cei de la Teko promit să organizeze activitatea câştigătorului în săptămâna pe care copilul acestuia o va petrece la ei. Pentru inspiraţie, o să dau din casă şi o să vă reproduc aici ce mi-au spus organizatorii pe această temă: „Sper să nu propună lansarea unei rachete pe Marte. Deşi cred că ne descurcăm cumva.” Deci… liber la imaginaţie!
  2. Să distribuiţi pe internet acest articol, cu #tekokindergarten. Câştigătorul va trebui să facă dovada acestei distribuiri.
  3. Să aveţi cel puţin un copil, desigur. Vârsta recomandată pentru această şcoală de vară este cuprinsă între 2 ani şi jumătate şi 8 ani inclusiv.

Şi atât. Hai că e simplu!

Înscrierile se fac până luni, 27 iunie 2016, la ora 12:00. Iar câştigătorul va fi anunţat ulterior tot aici, pe blog. Mult suces!

Teko-Summer-2

Concurs cu premii pentru igienă de voiaj şi nu numai

Vă povesteam ieri că fiică-mea şi-a făcut deja, demult, bagajul pentru tabăra în care va merge la vară. Deocamdată doar în gând, pentru că am rezistat eroic tuturor cererilor ei de a o lăsa să şi-l facă şi fizic, cu mai mult de trei luni înainte de plecare. Şi tot în gând o bodogăn şi eu atunci când găseşte, în fiecare zi, câte ceva nou de adăugat în bagaj şi mă roagă pe mine să nu uit (ha, ha, ha!) să îşi ia la ea. Apropo de lucrurile indispensabile într-o astfel de deplasare, după părerea ei, săptămâna trecută mi-a spus:

– Mama, să nu uiţi să îmi dai săpun lichid-solid-uscat în tabără. Gel să fie, că am avut mare succes cu el data trecută! De fapt, să îmi dai două gele, că se bat copiii pe el!

Nu ştiu dacă aţi ghicit, dar „săpunul lichid-solid-uscat”, cum îi zicem noi, este soluţia antibacteriană pe care o am mereu la mine de când sunt mamă. Ştiţi, sticluţele acelea de plastic mititele, cu vaporizator sau nu, care se găsesc pe la mai toate casele de supermarket sau farmacie. Puţine lucruri s-au mai bucurat de onoarea de a-mi sta în geantă cu anii, la fel ca sticluţele acelea. Şi nu sunt deloc o maniacă a curăţeniei, aş zice chiar că dimpotrivă, sunt genul acela de părinte care suflă bucata căzută pe jos şi i-o dă înapoi copilului să mănânce (iar dacă v-aţi oripilat citind aşa ceva, atunci trebuie neapărat să participaţi la concursul de la sfârşitul articolului).

Când s-a născut Luna, aveam doi căţei în casă: un bichon bătrânel şi un Jack Russell terrier tânăr. Apoi am găzduit o vreme şi pisica bolnavă a mamei mele, care era prea bătrână pentru a mai avea grijă de ea. Acum am mai rămas doar cu Jack-ul, dar e un câine care năpârleşte enorm, cât pentru trei. Deci am avut un bebeluş care a mers târâş alături de animale, deşi cu o mică alergie la ele (descoperită de curând), şi care pare să aibă un sistem imunitar puternic. Afară, am lăsat-o pe Luna să se joace liber cu orice a tentat-o, în parc, pe jos, cu nisip, în noroi etc. etc. etc. E drept că am avut norocul unui copil prudent, care nu a încercat niciodată să guste ceva ce nu i-am spus noi că e de mâncare, dar cred că a contat şi libertatea pe care i-am acordat-o mereu. Când termină cu joaca, scot din geantă sticluţa-minune şi, cu un puf sau o picătură de gel, rezolv în mod miraculos problema mizeriei. La fel, înainte de a îi da în mână ceva de mâncare, întotdeauna o curăţ cu puţin „săpun” din acesta, ba chiar şi la restaurant preferă să se spele aşa, în loc să se ducă la toaletă, unde poate avea surprize neplăcute în ceea ce priveşte igiena locului.

Revenind la bagajul de tabără, la câteva ore doar după ce Luna m-a somat să îi fac provizii de gele ca să ia cu ea, am primit un mesaj cu întrebarea dacă eram interesată de o colaborare cu brandul Touch. În principiu, nu eram. Scriu liber pe blog despre orice vreau, fac reclamă gratis unui produs care îmi place şi pot să critic, tot la liber, ceva ce nu. Deci am refuzat de-a lungul timpului mai multe propuneri de a promova produse şi servicii pe care eu nu le consider bune. Doar că numele „Touch” nu-mi spunea nimic, aşa că am răspuns afirmativ mesajului şi am dat o căutare pe Google. Primul rezultat găsit: un serial american a cărui primă serie mi-a plăcut mult de tot, apoi s-a subţiat rău. Nu cred că vrea Hollywood-ul să-şi facă reclamă pe blogul meu, trecem la următorul rezultat: „iPod Touch este ultrasubțire și colorat, redă muzică și videoclipuri, este grozav pentru jocuri, rulează aplicații, efectuează apeluri video, face fotografii…” M-a pufnit râsul. Era clar că nu mă nimeriseră, pe mine, care îmi păzesc ca pe ochii din cap mobilul Nokia cu taste pe care îl posed şi care cred că telefoanele sunt făcute doar ca să comunici la distanţă, oral sau în scris, şi nicidecum să te transforme în DJ de ocazie sau gamer compulsiv. Apoi a venit mesajul cu propunerea: era, de fapt, de la produsele anti-bacteriene Touch. M-am uitat repede în geantă, să văd ce scrie pe sticluţa mea de săpun lichid-solid-uscat, pentru că habar nu aveam ce marcă este. Scria Touch. Deci, da, cu mare drag pot face reclamă unui produs pe care îl folosim aproape zilnic, de peste şapte ani, cu care ne protejăm de bacterii şi care ne asigură şi o porţie mică de posteritate, fiică-mii şi mie. Pentru că nu numai ea a avut succes cu gelul în tabără, ieri am aflat că şi eu am rămas în memoria cuiva datorită acestuia.

Ieri, deci, la plecarea de la şcoală plus locul de joacă de după, i-am luat Lunei o plăcintă cu vişine (ştiu, ştiu, sunt o mamă inconştientă, îi dau dulciuri înainte de masă etc., dar s-a deschis un magazin nou în cartier şi era musai să îl încercăm, credeţi-mă!). L-am invitat şi pe Andrei, prietenul fiică-mii, să guste, dar ne-a refuzat. Luna a insistat:

– N-are nimic dacă eşti murdar pe mâini, pentru că ne dă mama cu săpun lichid-solid-uscat şi ne curăţă.

– Nu, nu… Chiar nu vreau plăcintă…

Am scos spray-ul din geantă s-o spăl pe fiică-mea şi l-am văzut deodată bucurându-se:

– Aaa, dar îmi aduc aminte de ăsta! Mi-ai dat tu pe rană, când m-am lovit. Şi mi-a făcut bine, până a doua zi era vindecată!

Deci mai aveam un fan al micii sticluţe de Touch. Asta cu rana a fost demult de tot, atât de demult încât, bineînţeles, eu nu îmi mai aduceam aminte deloc de incident.

– Normal că ţi-a trecut, că e şi cu defisectant!, s-a băgat şi Luna în discuţie, rotundă nevoie mare.

– Cu ce e?, m-a pufnit pe mine râsul.

– .. definsecant?, a ezitat ea.

– Şi nu te-a usturat, Andrei?, am continuat eu, doar, doar o conving şi pe Luna să mă lase să îi dau cu spray dezinfectant la viitoarele julituri, pentru că de obicei ţipă ca din gură de şarpe să nu o ating cu nimic pe răni.

– Ba da, m-a usturat puţin… Dar doar la sânge, ne-a asigurat viteazul băieţel.

E bine dacă l-a usturat doar puţin, şi doar la sânge!

Şi e şi mai bine să aveţi şi voi la îndemână o sticluţă dintr-astea. Aşa că vă propun să câştigaţi acum un pachet cu produse Touch. Este, de fapt, un fel de kit de vacanţă, că tot se apropie cea de Paşti: un spray, un gel şi un pachet de şerveţele, toate cu aceleaşi utile proprietăţi antibacteriene. Şi este, de fapt, două premii 🙂 Deci doi cititori care îmi povestesc la comentarii, aici sau pe Facebook, ce produse Touch au folosit până acum sau ce ar prefera să folosească, din gama lor mai extinsă, care poate fi văzută pe site, vor primi aceste kit-uri de vacanţă, după o tragere la sorţi.

Vă aştept cu comentarii până la sfârşitul săptămânii. Sunt curioasă dacă preferaţi gelele, ca Luna, sau spray-urile, ca mine. În plus, nu-i aşa că vreţi să aveţi şi voi, în albumele de amintiri, poze ca cele de mai jos? Cum credeţi că aş fi putut să le fac dacă nu aveam la mine săpunul lichid-solid-uscat, atunci când copilul a avut poftă de pizza în maşină sau de gogoşi cu ciocolată în hipermarket?

Touch

Între tabere

Nu, nu a muls vaca.

Acesta e răspunsul la o întrebare primită acum zece luni, după articolul despre prima tabără în care plecase fiică-mea. Era în vara anului trecut şi Luna părea să se distreze de minune, judecând după ceea ce ne povestea la telefon sau vedeam în poze, aproape în timp real, pe Facebook. S-a întors cu sute de fotografii şi impresii, deocamdată de neuitat. Încă şi acum mai găseşte câte ceva nou de amintit din acea tabără de pomină. Chiar azi dimineaţă, pe când mergeam spre şcoală, mi-a povestit cum s-a dus ea la o colegă mai mare, care tocmai aflase că îi murise bunicul, şi i-a spus „Condoleanţă!”. Şi uite-aşa transformă copiii până şi cea mai mare tristeţe care poate exista pe lume, moartea, în pretext pentru chicoteală…

Au mai fost câteva lucruşoare neplăcute în tabăra aceea. Vacile erau rele, pentru că nu au vrut să vorbească (!) cu ea; tocmai de aceea nici nu a muls vreuna, deşi îşi dorise mult să o facă. Piscina era rece şi nu a putut intra decât o dată în ea, pentru câteva secunde de senzaţii tari. A jucat într-o zi un joc „prost” („Ţară, ţară, vrem ostaşi!”), la care a fost ciuca bătăii, toţi adversarii încercând să spargă barajul la ea – cea mai mititică din tabără. Iar „un viespe” bine ascuns după o balustradă a înţepat-o fără milă, ocazie cu care a aflat că pătrunjelul stors pe înţepătură face minuni: „Să punem şi noi în solar, mama, ca să avem mereu şi să fie fără chimicale!”. Cum ar fi să umblu acum cu pătrunjel în geantă, în loc de tubul de Fenistil pe care îl am mereu la mine, pentru orice eventualitate?

În afară de aceste mici amănunte, tabăra a fost cea mai grozavă experienţă pe care a trăit-o Luna vreodată. Încă din tren s-a apucat de treabă, luând interviuri cu camera foto tuturor copiilor, inclusiv adolescentelor, care se purtau foarte generos cu cei mici şi îi răspundeau răbdătoare care este culoarea lor preferată sau la ce materii fac pregătire suplimentară. De fapt, suspectez că aceste adolescente (eleve de sfârşit de gimnaziu) au fost motivul principal pentru care i-a plăcut Lunei în tabără, ea optând să se cazeze cu ele, în camera denumită prici, care avea „mii de pate” cică, în loc să stea în camere cu două, trei paturi, cu copii de vârsta ei şi, eventual, cu un adult însoţitor. S-a întors acasă cu expresii „de oameni mari”, gen „Las-o baltă!” şi „Mă duc să îmi exersez şutul”, cu o figură nouă de dans (semnul cu degetele la ochi, făcut de Uma Thurman şi Travolta în Pulp Fiction) şi cu un tricou franjurat artistic.

Şi-a făcut mulţi prieteni acolo. Cam toată tabăra, inclusiv proprietarii şi angajaţii pensiunii, precum şi familiile lor extinse. Drept urmare, a avut parte de un pic de tratament preferenţial din partea celebrului Ghiţă („boss Ghiţă”), instructorul de călărie/îngrijitorul cailor, fiind urcată de mai multe ori pe calul lui personal, călătorind numai pe capra căruţei, alături de el, sau beneficiind de şedinţe suplimentare de gâdilat. Ghiţă este aşezat acum, în amintirea Lunei, în acelaşi panteon cu Domnul Soare, unul dintre paznicii lui taică-său, cu care are ea discuţii mai filozofice în timp ce vizitează împreună porcii de la ferma noastră.

A făcut excursii la râu, a traversat un pod precar, s-a dat pe liane (?!), a jucat biliard („cu plinele sau cu ne-plinele”), a învăţat o groază de cântece noi din playlist-ul Kiss FM şi, în general, nu a stat locului nici măcar o clipă. Apoi, revenită acasă, nu i-a tăcut gura multă vreme, ocupată să ne povestească cu forţa, de mai multe ori, aventurile grozave pe care le trăise. Şi să ne arate la infinit pozele şi filmele ei:

– Ǎsta în mod normal ar trebui să fie un cal. Aici ar trebui să fie o vacă.

Dar nu era. Sau:

– Aici era priciul, iar patul meu era aici.

Şi arăta cu degetul cam la un metru în stânga pozei. Sau:

– Uite ce frumoasă e Maria! Şi e adolescentă, îţi dai seama?!

Îi explicasem mai demult Lunei că adolescenţii trec prin mari schimbări fizice şi se întâmplă des să fie mai urâţei în perioada respectivă. Pe de o parte, o învăţam să nu râdă de coşurile altora, pe de alta, o pregăteam sufleteşte pentru ale ei.

Perle tematice a mai scos multă vreme. La vreo lună după tabără, de exemplu, m-a întrebat din senin:

– Mama, mai ţii minte chinezii ăia doi din gară?

Când o condusesem la tren, văzuserăm împreună un cuplu de japonezi pe peron:

– Da, Luna, îi ţin minte pe japonezi, o uimesc eu cu memoria mea. Ce e cu ei?

– Au urcat în acelaşi tren cu noi. Dacă vrei să-i vezi, să ştii că sunt la Braşov, i-am văzut eu când au coborât.

E bine de ştiut, nu?…

În noiembrie, a plecat din nou la pensiunea Brânduşa. Aceeaşi tabără, dar un pic mai scurtă şi doar cu copii mici, pentru că cei mari nu aveau vacanţă atunci. I-a plăcut, dar nu a fost atât de mare entuziasmul ca în vară, când avusese timp mai frumos şi colege mai adolescente. Cea mai frumoasă amintire a fost că era un cal nou acolo şi au avut copiii onoarea să îl boteze (cu numele Brânduşa, ce surpriză!), iar cea mai urâtă amintire a fost „Când mi-am murdărit cizmele cu praf”. Pentru că acum avea şi ea cizme din acelea mişto, de cauciuc negru, pentru călărie, cum văzuse în vară la fetele mari.

Şi eu am rămas cu o amintire frumoasă din tabăra aceasta. Pentru că nu aveam bani atunci când trebuia să achit avansul, am rugat-o să mă împrumute din puşculiţa ei de nepoată unică a unui bunic tare darnic. După o vreme, când trebuia să dau şi restul sumei, am rugat-o pe Luna:

– Adu-mi aminte să duc deseară banii pentru tabără, te rog.

– Mama, ştii ce m-am gândit?, mi-a răspuns copilul, după o scurtă reflecţie. Tu zici mereu că când începi un lucru trebuie să îl şi termini.

– Da, şi?, mă umflu eu în pene puţin văzând rezultatele educaţiei consecvente pe care i-o fac.

– Eu zic că, dacă am dat avansul, să dau şi restul, tot din banii mei. Aşa ar fi normal, nu?

Am iubit-o mult în ziua aceea. Mult, mult, mult, mult de tot!

În vara viitoare, va merge din nou în tabăra aceea. Mai precis, plecarea este pe 27 iunie. Dar, pentru că am rezervat locul încă din iarnă, Luna a început tot de atunci să îşi facă, deja, bagajul. Mental, deocamdată, pentru că am pus piciorul în prag atunci când mi-a cerut valiza să îşi pună papuceii în ea („Să fie acolo, pentru orice eventualitate!”). Ştie precis câte şi care perechi de pantaloni va lua cu ea, ce tricou va purta la micul dejun şi ce costumaţie festivă va avea la focul de tabără de la final. Aproape că nu e zi să nu-mi comunice încă o idee nouă care îi vine legat de conţinutul bagajelor sau de surprizele pe care le pregăteşte celor de la Avrig – cărora le-a dus mici cadouri şi în toamnă: un pluş pentru fetiţa bucătăresei şi un breloc cu un cap de cal pentru Ghiţă. Şi mai e ceva ce ţine neapărat să îi pun în bagaj, în cantităţi cât mai mari. Dar despre asta o să vă povestesc mâine, când o să am şi un mic concurs cu premii pentru voi.