Am fost la conferinţa SunTalks despre nutriţie a dr. Simona Tivadar

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni şi ziua în care să mă duc la o conferinţă despre nutriţie, bineînţeles că nu l-aş fi crezut. Mâncarea nu a fost niciodată printre preocupările mele cele mai importante, şi nici felul în care arăt. Habar nu am ce sunt caloriile şi ştiu doar vag despre componenţa chimică a mâncării. M-am ghidat mereu după principiul “Ce e mult strică”, inclusiv în alimentaţie, îmi place să trăiesc mai mult cu (şi pentru) vorbe şi cu muzică, decât cu (şi pentru) mâncare, am avut norocul unui metabolism bun şi al unei genetici sănătoase, care m-au ajutat să ajung până pe la 45 de ani cu max. tot cam atâtea kile, deci clar nu avea de ce să mă preocupe sfaturile altora despre nutriţie. Apoi m-am lăsat de fumat. Iar cele 15 kg. depuse generos în partea mediană a constituţiei mele nu par a se mai da duse de atunci, deşi au trecut peste doi ani. Aşa că săptămâna trecută m-am înscris la o conferinţă de nutriţie. A contat mult şi faptul că toate astrele păreau aliniate: conferinţa era gratuită, foarte apropiată de casa mea (la Sun Plaza) şi într-o sâmbătă la 11:00 – deci în ziua în care fiică-mea poate sta cu taică-său şi la o oră la care clar am făcut ochi.

Dar cel mai mult a contat faptul că respectiva conferinţă era susţinută de doctoriţa Simona Tivadar, pe care o ştiam de pe Facebook şi care mi se păruse o persoană inteligentă şi bine pregătită, cu mult bun simţ şi, ceea ce este foarte important pentru mine, cu umor. Umorul este un semn suplimentar de inteligenţă, modestie şi altruism. Doar proştii, îngâmfaţii şi egoiştii se iau prea în serios.

Şi mai există un lucru care mă face să am încredere în sfaturile despre nutriţie ale dr. Tivadar: felul în care arată ea personal. Aşa cum singura psiholoagă din care am citit serios pe teme de parenting a fost Françoise Dolto, pentru că ştiam cum au ajuns propriii ei copii şi îmi plăceau rezultatele creşterii lor, la fel mi s-a părut că pot avea încredere în sfaturile despre alimentaţie sănătoasă ale unei femei trecute de prima tinereţe care arată bine ea personal. Nu aşa cum am văzut la televizor, acum nişte ani, o “specialistă în nutriţie” pe care o puteai folosi ca material didactic live pentru predarea sistemului osos:

Un singur lucru a fost cât pe ce să mă împiedice să intru la conferinţă: drăguţa domnişoară de la intrare, cea decorativă care îţi urează bun venit şi îţi dă materialele, m-a întâmpinat cu un candid “Săru’ mâna!”. Primul gând a fost să fac stânga-mprejur, apoi am observat că înăuntru erau bomboane Rafaello la liber şi m-am răzgândit. Dar am notat neplăcutul incident pe formularul de participare. Şi îl scriu şi aici, poate ajunge cumva la urechile tinerei generaţii: fetelor, NU mai spuneţi “săru’ mâna!” femeilor, e mai mult decât penibil! Poate că v-a educat cineva aşa pe la ţară, când eraţi mici, dar nouă, cele de 40 şi ceva de ani, care nu ne simţim deloc bătrâne şi nici n-am avut picior de bunică la sat, NU ne pică deloc bine un astfel de salut. Şi nici la imaginea voastră nu dă bine, zău aşa…

Dar să trecem peste.

Conferinţa a început la ora promisă, s-a desfăşurat impecabil şi fără niciun incident, s-a terminat după aproape două ore şi mi-a adus două veşti foarte importante. Una bună şi una rea, desigur. Cea bună este că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam şi eu despre alimente, alimentaţie şi stil de viaţă în general – nu pot spune că am aflat ceva şocant de nou, dar face extraordinar de bine să ţi se confirme că principiile tale de trai au fost întotdeauna corecte chiar şi fără să citeşti tomuri peste tomuri de specialitate. Vestea proastă este că nu există niciun medicament/substanţă/truc/şmecherie/etc. minune care să îmi topească instant burtica, funduleţul şi pulpiţele deosebit de împănate cu care m-am pricopsit de o vreme încoace. “Ai mâncat, există doar două căi: arzi sau depui. Iar arderea se face doar prin mişcare. A treia cale nu există.” Am încheiat citatul.

S-au mai spus multe în cele aproape două ore. Am notat o groază de lucruri şi am făcut fotografii schiţelor drei. Tivadar. Evident că nu le pot reda pe toate aici, dar o să pun, cu liniuţă, lucrurile care mi s-au părut mie demne de reţinut. Iar dacă aveţi un pic de răgaz, mai ales că e duminică după-amiază, uitaţi-vă neapărat la înregistrarea video a conferinţei, de pe Facebook; cu siguranţă nu va fi deloc timp pierdut, atât pentru informaţiile împărtăşite acolo, cât şi pentru stilul nu rareori umoristic al discursului.

În mare şi pe scurt, deci:

  • “Tot secretul nutriţiei este ce faci în următoarele 4-5 ore după ce ai mâncat. Aşa a fost dintotdeauna şi nu se va schimba nimic.” Deci dacă mănânci mult şi cu cantitate mare de lipide, trebuie să faci multă mişcare imediat după masă. Iar mişcarea aceea nici măcar nu este necesar să fie tras de fiare la sală, ci ar putea fi, pur şi simplu, un dans;
  • ca să te saturi judicios, trebuie să şi priveşti mâncarea, să te saturi la un nivel mental; acordă-ţi timp măcar pentru o masă pe zi la care să stai tihnit pe scaun, de preferat împreună cu familia, fără ecrane în jur;
  • micul-dejun are o importanţă enormă pentru organism; “A pleca de acasă dimineaţa fără să fi mâncat micul-dejun e ca şi cum te-ai urca într-o maşină fără combustibil în rezervor şi cu frâna de mână trasă şi te-ai mira de ce nu porneşte.”; dacă nu ai timp pentru micul-dejun acasă, îţi pregăteşti un sandviş şi îl mănânci când ajungi la serviciu (nici mâncatul pe fugă, în picioare, pe bucăţi etc. nu este bun);
  • mâncatul doar la cină este cel mai obezogen obicei pe care îl putem avea; e drept că este şi cel mai recompensant pentru creierul nostru, care se lasă păcălit că fix asta merita, după o zi de muncă: o cină copioasă; dar trebuie luptat cu “demonul” şi redusă drastic cantitatea de alimente ingerate seara;
  • proteinele sunt baza ADN-ului nostru, hormonii sunt şi ei o înlănţuire de celule proteice, deci este foarte important ca organismul să primească proteină animală suficientă şi de bună calitate încă de mic copil; nu poţi construi nimic viabil dacă structura de bază este pusă strâmb; după şase luni, laptele nu mai este deloc suficient pentru a hrăni un bebeluş, trebuie neapărat începută diversificarea;
  • cel mai important lucru la hrana noastră nu este neapărat cantitatea, ci calitatea; contează enorm dacă proteina pe care o mâncăm provine de la un animal care:
  1. să se fi mişcat în timpul vieţii lui (găina liberă din curte; sau porcul din care se face jambonul Pata Negra, care deşi este hrănit cu bobiţe speciale, măcar este pus să meargă de colo colo în căutarea acestora, nu i se oferă la nas – sau la rât, în fine… – ceea ce duce la creşterea calităţii proteice a cărnii sale, uşor observabilă din faptul că te poţi sătura cu o felie, două, de jambon, de parcă ai fi mâncat o friptură babană);
  2. să fi crescut în timpul lui natural de creştere (nu ca puii din crescătorii industriale, cărora li se stinge şi aprinde lumina de patru ori pe zi, ca să creadă că au trecut mai multe zile şi să crească precum Făt-Frumos);
  3. să fi fost hrănit corect.
  • şi imunitatea tot de calitatea proteinelor mâncate depinde, pentru că anticorpii sunt şi ei proteine; imunitatea nu se “reglează” din siropuri de cătină sau faguri de miere, ci se construieşte şi întreţine prin alimentaţie; dr. Tivadar şi-a citat aici un coleg, pe dr. imunolog Alexis-Virgil Cochino, care a spus că “a încerca să umbli la imunitate e ca şi cum ai încerca să repari centrala de la Cernavodă cu o şurubelniţă (un articol detaliat aici); nici la bolnavii de cancer nu trebuie interzis consumul de carne, ba din contră: aceştia au deja imunitatea scăzută din cauza neoplasmului, deci dacă le-o mai şubrezeşti şi printr-o carenţă de proteină animală, nu faci decât să le accentuezi boala;
  • suplimentele alimentare nu sunt necesare decât dacă ai o carenţă în organism şi îţi recomandă medicul o cură; dacă organismul tău nu are nevoie de anumită substanţă, o elimină şi atât; anti-oxidanţii în exces devin pro-oxidanţi; de exemplu, “dacă iei în exces vitamina C, singurul rezultat pe care îl vei obţine va fi un pipi scump”; sau vitamina A în exces înseamnă, de fapt, grăsimi în exces, şi poate duce şi la efecte nocive (cum ar fi grăbirea unui cancer pulmonar existent);
  • pâinea, consumată cu măsură şi ea, este bună în orice compoziţie (cu drojdie, cu maia, cu secară etc.), cu condiţia să nu fi fost congelată, ea sau aluatul din care este făcută; marele ajutor pe care îl aduce pâinea constă în bacteriile pe care le conţine şi care sunt necesare tubului nostru digestiv; de asemenea, trebuie evitate combinaţiile “grele” pentru organism, precum pâine cu cartofi, pâine cu orez, pâine cu paste etc.; respectivele bacterii mai pot fi luate din: borş, zeamă de varză, murături, lactate, brânzeturi şi (puţin) din bere sau vin;
  • proteina vegetală este inferioară calitativ celei animale, de aceea vegetarianismul (şi cu atât mai puţin veganismul) nu este recomandat oamenilor; dacă am fi fost programaţi să fim vegetarieni, am fi avut stomac de vacă, nu de om;
  • nu e bine să bei apă înainte şi în timpul mesei, deoarece îţi diluezi sucul gastric necesar digestiei; dar e chiar indicat să bei după, la fel cum tot după poţi mânca şi desert, şi fructe, fără teama de fermentaţie (altă legendă urbană în vogă acum) – la urma urmei, toate glucidele au nevoie de fermentaţie, pentru că acesta este singurul lor mod de digerare (la fel cum toate proteinele au nevoie de putrefacţie pentru asta, că ne place sau nu cum mirosim pe dinăuntru);
  • sucurile sunt nocive; atunci când bem suc, indiferent de care, picurăm, lent de obicei, zahăr în organism, iar acesta nu ştie ce să facă cu el, aşa că îl transformă în grăsimi; bebeluşii trebuie să renunţe la sucuri din momentul în care sunt capabili să mănânce fructe în starea lor naturală;
  • nici o grăsime nu trebuie consumată în exces, nici măcar uleiul de măsline nu e bun dacă e turnat cu cana peste o salată (eu mi-am cumpărat recipiente de tip spray pentru uleiul şi oţetul pentru salate, şi iată că sunt nu numai teribil de practice pentru gătit, dar şi mult mai sănătoase decât sticlele din care torni lichidele), iar dintre toate margarina nu trebuie consumată deloc;
  • nici seminţele şi fructele oleaginoase atât de la modă acum nu sunt sănătoase în exces, deoarece aduc prea multă grăsime în organism; sigur că în condiţii de frig sau de efort fizic intens se justifică un consum mai mare de grăsimi, în rest, însă, nu e deloc indicat să le consumi cu pumnul; de fapt, e de ajuns să ne gândim la felul în care se află aceste seminţe în natură, nu chiar accesibile omului, un pic ascunse; dacă ar fi fost necesare nouă, s-ar fi aflat la îndemâna noastră, ca merele la care trebuie doar să întindem mâna să le culegem;
  • apa plată cu lămâie băută dimineaţa pe stomacul gol este la fel de utilă organismului ca apa plată cu castravete; întotdeauna când auzim despre o dietă miraculoasă sau un truc dintr-acesta “minune” trebuie să ne punem o întrebare simplă: DE CE?; adică DE CE ar fi necesară o felie de lămâie în apă dimineaţa, când castravetele poate aduce acelaşi aport de vitamina C unui organism care oricum nu va sintetiza acea vitamină dacă nu are nevoie de ea?; şi DE CE tocmai lămâia, în condiţiile în care nu este un fruct tipic arealului nostru, deci clar bunicii noştri nu s-au construit prin consumul acestuia?; şi DE CE pe stomacul gol?; doar atunci când găsim răspunsuri rezonabile la aceste DE CE-uri putem să credem în eficacitatea unui anumit obicei, oricare ar fi acesta;
  • legendele despre sarea iodată sunt şi ele legende, evident; trebuie să consumăm sare iodată pentru că trăim într-o zonă săracă în iod, deci nu ne luăm din alte surse iodul necesar pentru a nu fi proşti congenital; nici măcar în tiroidită nu este indicată renunţarea la consumul de iod, aşa cum recomandă, probabil după ureche, unii medici de pe la noi (din păcate, există şi astfel de medici, care într-o ţară cu adevărat civilizată ar fi sancţionaţi pentru astfel de indicaţii, cum se întâmplă acolo cu oricine nu respectă procedurile foarte clar şi unitar stabilite pentru toţi medicii);
  • posturile sunt utile, dar făcute şi ele cu cap – două zile de post de grăsimi pe săptămână ar fi un obicei sănătos, la fel cum şi posturile ortodoxe au la origine o semnificaţie sănătoasă;
  • lecitina se face din colesterol, deci copiii au nevoie de lactate ne-degresate; desigur, excluzând smântâna sau iaurturile prea grase (10% grăsime deja nu mai e iaurt, e smântână); să nu uităm că grăsimea, de fapt, este combustibilul util organismului, atât pentru efort cât şi ca apărare contra frigului, doar cea în exces trebuie arsă din muşchi, prin mişcare.

Cam atât. Oricât aş încerca să fiu succintă, nu pot trage o singură concluzie de aici. Dr. Tivadar a spus că, dacă ar fi să dea un singur sfat suprem în loc de o conferinţă întreagă, acesta ar fi: “Renunţaţi complet la orice tip de suc!”.

Iar eu personal aş rezuma cam aşa:

Chimia este o ştiinţă exactă. Nu putem nega natura noastră animală şi nu putem fenta o ecuaţie chimică, scoţând complet din ea un anumit termen şi aşteptându-te apoi ca totul să meargă perfect (vezi ecuaţia din josul paginii:

Trebuie să consumăm din toate, dar cu măsură, pentru că nu există alimente sănătoase, ci doar alimentaţie sănătoasă, care să fie corelată cu mediul, vremea de afară, stilul de viaţă (efortul fizic depus), genetica şi eventualele afecţiuni medicale. Ca să mănânci sănătos e de ajuns să fii cumpătat, să ai un echilibru în farfurie între vegetal şi animal (farfuria ideală ar trebui să fie pe jumătate cu legume şi zarzavat), să îţi faci un plan de cumpărături şi de gătit măcar cu o zi înainte, să nu pleci urechea la nicio dietă miraculoasă, să nu înghiţi niciun hap dacă nu ţi-l recomandă un medic serios şi să faci mişcare imediat după masă.

Farfuria ideală

Ah, şi să nu uităm să dansăm! Dacă mă gândesc bine, cred că acesta ar fi sfatul meu suprem de dat mai departe după această conferinţă. Mereu mi-a plăcut să dansez şi regret că ultimii ani m-au îndepărtat de bunul meu obicei de a dansa până şi singură prin casă, cu sau fără motiv. O să-l reiau cu siguranţă de acum încolo, pentru că oricum fiică-mea este extraordinar de fericită atunci când mă vede dansând (nu ştiu exact de ce, dar chiar este lucrul care o face cel mai fericită atunci când îl vede la mine, la fel cum râde absolut de nestăvilit atunci când alergăm împreună pe stradă). Iar azi-dimineaţă am luat şi un mic-dejun mititel. Toată viaţa mea de adult am sărit micul dejun, limitându-mă la o cafea neagră şi un suc de fructe. Dar azi am încercat o felie de pâine prăjită cu unt şi un iaurt Activia cu mango şi cereale înainte de a bea cafeaua. N-a fost foarte dificil, digestia a fost perfectă şi am avut, iată, şi energia necesară pentru a scrie peste trei ore la acest articol care vă urez să vă fie cât mai util!

Cartea dr. Tivadar, pe care am primit-o după conferinţă, pare şi ea de căpătâi în medicina bunului simţ. Plus că e scrisă delicios, ar fi păcat să nu o citiţi.

Reclame

Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.