Cel mai bucuros copil din lume

— Şi să nu te mişti de-aici, că vine moşul ăla rău şi te mănâncă! Ai înţeles?

Mama în halat flauşat pleacă târşâindu-şi papucii de plastic. Copilul stă în leagăn fix până când ea dă colţul grădinii – probabil că are mult antrenament, ştie când se întâmplă asta fără să fie nevoie să se uite. Apoi se dă jos, iese din îngrăditura locului de joacă şi vine cu paşi hotărâţi înspre banca pe care stau, alături de căţeluşa mea.

— Cum îl cheamă?

— O cheamă Babe, e fetiţă.

— Şi câţi ani are?

— Unsprezece şi jumătate. Tu câţi ai?

— Şapte. Şi mă cheamă Ştefănel.

Mă uit la el, cum s-a aşezat direct pe asfalt şi mângâie cu mare drag câinele: e mititel şi slăbuţ, vorbeşte peltic (şi chiar cu o oarecare dificultate), mi-e greu să cred că e deja la şcoală.

— Ba eu cred că ai vreo… patru.

— Da, da, am doi, patru ani.

Şi începe să râdă de prostioara pe care a spus-o. Un dinţişor din faţă îi e spart şi foarte, foarte cariat, de-abia a mai rămas un firişor din el. E foarte vesel şi pare lipsit de orice grijă, aşa cum ar şi trebui să fie copiii de vârsta lui, indiferent care e aceasta. Dar nu mă pot abţine să îi spun ceva ce gândesc încă de când am auzit aberaţiile maică-sii:

— Ştii, de fapt, nu există moşi care mănâncă copii. Dar e adevărat că există unii oameni răi. Ar trebui să o asculţi pe mama ta şi să nu pleci din locul de joacă, unde te-a lăsat. Şi nici să vorbeşti cu oameni necunoscuţi. Nici nu mine nu ar trebui să vorbeşti, pentru că nu mă cunoşti.

— Pe tine cum te cheamă?

— Aluniţa.

Alunicea! Vezi, acum te cunosc, putem vorbi!

Are dreptate… Aşa că vorbim. Eu îi povestesc că îmi pierd vremea în micul parc dintre blocuri pentru că o aştept pe fetiţa mea, să iasă de la nişte cursuri de vară, el îmi povesteşte că mama lui nu a putut sta cu el în parc pentru că s-a dus să spele vasele. Mă întreabă despre fetiţa mea, despre şcoala ei, zice că şi el e la şcoală… Din când în când, îl aud cum repetă: Alunicea, Alunicea – probabil că vrea să nu-mi uite numele. Apoi zăreşte un grup de adolescenţi pe o alee mai încolo şi ţâşneşte după ei. Aceştia îl recunosc, îl mângâie un pic pe cap, zâmbind, şi pleacă în drumul lor. E clar că este un obişnuit al parcului ţâncul acesta. Se întoarce la mine cu un aer infinit mai important acum, că a primit girul copiilor acelora foarte mari:

— Sunt prietenii mei, spune el pe cât de grav poate.

— Cum îi cheamă?

Nu ştie. Dar mai repetă o dată Alunicea, pentru orice eventualitate. Se aşază la loc pe jos, lângă Babe.

— Ştii, am avut şi eu doi câini, dar i-a luat poliţia pentru că erau obraznici şi vorbeau prostii.

— Câinii nu vorbesc!, zic eu.

— Ba da, câinii mai mari vorbesc. Şi ăştia spuneau mereu, în fiecare noapte, mocii mătii, mocii mătii, mocii mătii. Tata îi bătea, uite aşa – îi dă uşurel o palmă lui Babe peste ceafă – dar degeaba. I-a luat poliţia.

— Şi pe tine te bate tata?, din nou nu mă pot abţine.

— Nuuuu. Nu mă bate.

— E bine.

— Da. Înainte mă bătea. Dar acum l-a luat şi pe el poliţia.

— De ce?

— A furat. Da’ acum cred că o să iasă… cred… Aşa zice mama, că o să vină repede acasă, că e o lege, ceva…

Nu pare hotărât dacă se bucură sau nu de întoarcerea tatălui. Apoi începe să tuşească şi îi dau un mentosan franţuzesc, din acelea din care port mai mereu în geanta mea de mamă, cu de toate. Îi place mult bomboana şi îmi mai cere una. Îi zic că îi mai dau, dar să nu le mănânce pe toate acum, pentru că uite ce dinţişori stricaţi are. Să şi le pună în buzunar.

— N-am buzunar, se întristează el pipăindu-şi pantalonii.

Însă are unul: pe piept, la cămaşa lui serioasă, de bărbăţel. Îi umplu buzunarul cu bomboane. Şi-l pipăie de mai multe ori cât mai stă cu noi, de teamă să nu le piardă, dar nu se atinge de niciuna. Se mai joacă o vreme cu Babe, mă roagă să le fac o poză împreună şi o ia vitejeşte în braţe – câinele cântăreşte probabil pe jumătate cât el. Apoi izbucneşte în hohote mari de râs:

— M-a LINGEAT pe ochi!!!

Cred că acum este cel mai bucuros copil din lume.

— Deci Beib, zice el ca să se asigure că nu a uitat, arătând cu degeţelul lui mic înspre câine, apoi înspre mine: Alunicea… iar eu sunt Ştefănel. Mă duc acasă, pa!

Şi s-a dus.

––––

M-am întors de două ori în parcul acela în zilele care au urmat, în timp ce o aşteptam pe fiică-mea de la cursuri. Pusesem în geantă, pe lângă un stoc nou de mentosane, o pungă cu multe jucării mici, de genul surprizelor din ouăle de ciocolată, potrivite pentru mânuţele mici ale lui Ştefănel. Dar nu l-am mai găsit pe băiat. Prima oară am stat o vreme pe banca „noastră”, însă nu mult, e drept, pentru că în parc se făceau lucrări de re-amenajare, cu un mini-excavator, şi era foarte multă gălăgie. A doua oară nu mai era acolo nici măcar banca.

Reclame

Viaţa pe un trotuar

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă! Hai, domniţa, ia levenţica, e un leu legătura!

Foarte rar cumpăr câte ceva de pe trotuare. Mi se întâmplă uneori să le ajut pe bătrânele care chiar par să aibă mare nevoie, în rest, însă, cred că un trotuar de cartier nu e locul potrivit pentru comerţ. Dar anul ăsta chiar am nevoie de tot ajutorul posibil, pentru că o hoardă de molii mi-a invadat biblioteca şi nimic nu pare să îi ţină piept. În plus, fiică-mii îi place mirosul de levănţică, deci…

– Bine, iau cinci. Dar cu o condiţie: să zici “levănţică”. Aşa e corect.

Îi zâmbesc încurajator. Femeia încearcă de mai multe ori până să reuşească. E greu să schimbi în câteva clipe un obicei de o viaţă. Dar nu imposibil, iată că acum zice “levănţică”. Repetă, mândră de ea că i-a reuşit. Iau bucheţelele şi dau să plec, dar acum trag de mine toate celelalte femei înşirate pe trotuar cu marfă. Mă simt generoasă şi iau şi o legătură de pătrunjel de la următoarea femeie. O ştiu de ani de zile, e aici zilnic, cu diverse verdeţuri, şi zilnic face circul ăla cu ascunsul de poliţiştii locali pe care îl fac toţi: cineva anunţă că vine poliţia, toţi îşi strâng paporniţele sau îşi închid portbagajele şi fug prin spatele blocurilor, apoi cineva spune că au plecat şi gata, se întorc la locul lor. Mi-am propus să nu cumpăr niciodată de la femeia asta mai în vârstă după ce am văzut-o făcând pipi pe trotuarul din faţa blocului meu, acum foarte mulţi ani. Măcar de făcea doi paşi mai încolo, în grădină, şi nu să lase o baltă fix în faţa portierei unei maşini, pe un trotuar care duce la o grădiniţă de copii. Atunci s-a ridicat ca şi când nimic n-ar fi fost, şi-a tras chiloţii şi fusta şi s-a întors să-şi vândă ierburile. Nu cred că s-a spălat pe mâini, dar e drept că nici nu se ştersese nicăieri cu ele.

Apoi cad în plasa unei femei mai tinere, care vinde legume. Şi pe ea o ştiu de ani mulţi, am văzut-o maturizându-se pe trotuarul ăsta. Are nişte ochi superbi, verzi, oarecum nepotriviţi cu faţa arsă de soare şi îmbătrânită mult mai repede decât ar fi firesc. Alături de ea, o fetiţă de vreo zece ani, şi ea cu nişte ochi ireal de frumoşi, şi ea cu o paporniţă în faţă.

– De ce nu este la şcoală?, o întreb eu pe femeie.

– Nu ştiu. Nu e a mea.

– Am crezut că e a dumneavoastră pentru că semănaţi la ochi. De ce nu eşti la şcoală, mămică?, mă întorc spre fetiţă.

– Păi azi nu se face. E liber.

– Nu minţi! Am şi eu o fetiţă cam de vârsta ta şi e la şcoală acum.

– Şi eu am una, sare femeia cu ochi verzi de alături. E la şcoală şi ea. Deşi era să nu mai fie deloc, că a fost foarte bolnavă.

O întreb ce s-a întâmplat. Ştiu cât de mult contează pentru o mamă să vorbească despre copilul ei şi cineva să o asculte, mai ales dacă are probleme. Fetiţa a avut un accident vascular cerebral, pe la nouă ani (sau cel puţin asta înţeleg eu din povestirile mamei, care are un vocabular foarte simplu). La spital i-au zis să se pregătească pentru ce e mai rău, dar ea nu a vrut. A plâns mult, s-a rugat de toţi doctorii de pe-acolo, a dormit pe holuri – până la urmă, un medic a fost de acord să o opereze. Dar înainte, i-a spus că are şanse de supravieţuire de unu la sută. Să nu-şi facă iluzii prea mari. Fetiţa a supravieţuit şi acum e bine. Se descurcă bine la şcoală, e veselă, va trăi. Mama i-a pupat mâinile acelui doctor.

– Şi eu aş vrea să mă duc la şcoală, şopteşte fetiţa de alături. Dar azi n-a putut mama să vină aici, că s-a dus după marfă, aşa că m-a trimis pe mine.

– Îţi place să citeşti?, îmi vine mie o idee.

– Ǎăă… da… sigur…

Bănuiesc că, de fapt, nu citeşte. Iar eu cred în cărţi, în puterea lor de a deschide minţi şi de a descătuşa suflete. De a oferi la propriu o viaţă nouă cititorului, chit că aceasta este doar în fantezia sa. Şi cum toată această discuţie a noastră are loc fix în faţa unei librării, o rog pe femeia cu ochi verzi să ne păzească amândurora sacoşele şi intru cu fetiţa în magazin:

– Te rog să îţi alegi ce carte vrei tu, iar eu ţi-o cumpăr.

Din felul în care rămâne blocată în faţa standurilor cu cărţi, mi-e clar de tot că nu citeşte. Pur şi simplu nu are nici cea mai vagă idee ce să îşi aleagă. O rog pe vânzătoare să ne ajute cu o sugestie de lectură pentru clasa a patra. Iar aceasta, după ce se uită un pic la fetiţă, îmi întinde ceea ce cred că este alegerea ideală pentru ea: “Heidi”. Şi pentru mine e o alegere bună, costă doar cinci lei, aşa că o cumpăr şi i-o dau fetiţei:

– O să-ţi placă mult. E despre o fetiţă ca tine. Şi despre speranţă.

Îmi iau sacoşele şi mă întorc spre casă. Cred că am făcut destule cumpărături de care nu aveam nevoie, pentru o singură zi. În spatele meu se aude, la început pătrunzător, apoi din ce în ce mai încet, pe măsură ce mă îndepărtez:

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă!

Nu cred că fetiţa va citi vreodată acea carte. Dar măcar am încercat.