Poveşti cu vaccinuri şi muzică

Nu mi-a picat deloc bine când am intrat la Mega, după primul meu vaccin anti-covid, în primăvară, iar acolo a început să se audă tare în difuzoare „Fragile” a lui Sting. Adică şi-aşa eram cu inima cât un purice, de teama eventualelor efecte adverse cu care mi se împuiaseră vrând-nevrând ochii şi timpanele, dar când mai şi auzi o melodie care zice (aprox.) că „plouă şi plouă şi ploaia ne spune cât suntem de fragili”, te cam înfiori, totuşi. Iar ca să fie tacâmul complet, când am ieşit din Mega a început şi să plouă…

Până la urmă, am supravieţuit efectelor adverse, şi anume o durere mare de braţ şi câteva puseuri de tensiune. Iar după rapel am mers direct acasă, ca să evit alte experienţe traumatizante.

Cu totul altfel au stat lucrurile cu vaccinul fiică-mii. În centrul ei de vaccinare, la Palatul Copiilor, se auzea foarte tare ASIA, atunci când am intrat prima dată. „Dă-mi nopţile-napoi”, dacă îmi aduc bine aminte. Deci era mai pe veselie, aşa… Cât am completat la formulare, însă, a început Holograf, şi am început şi eu să mă întreb dacă nu cumva şi ăsta e un semn, iar dacă e, care anume (prietenii ştiu de ce :-p). Cred că nici copilului nu i-a priit muzica cu pricina pentru că mi-a făcut semn să îmi apropii urechea şi mi-a şoptit: „Hai să plecăm”. Cam până acolo îi ţinuse curajul în faţa perspectivei de a fi înţepată. Dar a rezistat eroic, totuşi, şi înţepătura s-a produs pe ritmuri de Smiley. A fost OK, n-a simţit nimic, toată lumea a fost foarte drăguţă cu ea, s-au risipit toate emoţiile.

Când am ajuns în sala de aşteptare, însă, muzica tinerească a fost întreruptă brutal şi din difuzoare a început să curgă… ia ghiciţi… desigur, Sting! Am luat-o iar ca pe o dedicaţie. Şi mi-am tot frământat mintea, în jumătatea aia de oră cât am rămas acolo, care o fi – dacă o fi – mesajul pe care încearcă universul să mi-l transmită. Având în vedere că nu a fost doar o melodie de data aceasta, ci un întreg album best of, mesajul părea deosebit de complex. Până la urmă, a fost de bine: copilul n-a avut nicio reacţie alergică şi am plecat pe „Desert Rose”, o melodie care nu mi-a plăcut niciodată.

Ieri am fost cu Luna la rapel. Am intrat pe Eminem, am aşteptat pe jazz. E bun Eminem, îţi dă avânt revoluţionar. Şi e bun şi jazzul, n-ai cuvinte de care să te agăţi în speranţa unui mesaj ascuns. Oamenii de acolo au greşit toate înregistrările şi formularele şi tabelele, totul a trebuit modificat sau făcut de două ori, dar înţepătura a fost, ca şi prima dată, fără durere şi fără reacţii alergice. Şi, ca şi prima dată, singura reacţie adversă care a apărut ulterior a fost o durere în mână, la locul injecţiei, dar mult mai blândă şi mai rapid trecătoare faţă de ceea ce am simţit eu, zile în şir după vaccinuri. Şi sper să rămână aşa până la urmă, să nu apară nimic altceva. De altfel, nu am auzit de niciun copil de vârsta ei (12 ani) sau mai mare care să fi avut vreun necaz după vaccinurile anti-covid, toţi par să le fi suportat mai bine ca noi, vârstnicii. Şi cred că e şi normal să fie aşa, au organisme tinere şi mai luptătoare ca ale noastre.

Ca o concluzie, aş vrea să vă rog să vă vaccinaţi, şi voi şi copiii voştri. Uitaţi-vă ce se întâmplă în lume, cum nu se mai termină valurile, nu mai sunt de ajuns literele greceşti şi apar mereu noi şi noi efecte urâte, în timp, la oameni care au fost cândva infectaţi cu covid. S-a dovedit cu supra de măsură că vaccinurile chiar apără de ce e mai rău, nu se mai pune problema acum nici de experimente pe oameni, nici de reacţii adverse aiuritoare, cum am văzut eu într-un film în care o fetiţă râdea într-un scaun rulant, iar maică-sa plângea pe o scenă că ar fi ajuns aşa, chipurile, după vaccinul anti-covid. Ştiu că, atunci când e vorba de copiii tăi, eşti de o mie de ori mai temător şi prudent ca atunci când e vorba de tine însuţi. Şi eu am fost la fel, am ezitat mai mult să îmi vaccinez copilul decât am ezitat să mă vaccinez eu. Însă deocamdată e singura apărare cu adevărat eficientă pe care o avem la îndemână. Şi o avem la liber şi gratuit, spre deosebire de mulţi alţi oameni din lumea asta. E păcat să nu profităm de ea.

Când, cum şi mai ales de ce începem să ne jenăm de părinţii noştri?

Am ascultat dimineaţă, la matinalul de la Europa FM, concursul zilnic de cultură generală. Se numeşte „Dublu sau nimic” şi se pun câteva întrebări la care concurenţii trebuie să răspundă în şase secunde. După fiecare răspuns corect, au voie să aleagă dacă merg sau nu mai departe – dacă merg, premiul de la următoarea întrebare e dublu faţă de ce a câştigat până acum, dacă se opresc, pleacă cu ce au, iar dacă greşesc un răspuns, pierd totul. Întrebările nu sunt foarte grele, dar sunt din domenii variate, deci poţi avea ghinionul să pici pe ceva ce, pur şi simplu, nu ştii. Şi ceea ce contează cel mai mult aici e gradul de stăpânire de sine, cât de mult îţi controlezi emoţiile concursului şi ale directului, pentru că e, totuşi, destul de scurt timpul alocat unui răspuns.

Azi-dimineaţă, participantă la concurs a fost o tânără care a povestit că era acasă împreună cu bunica ei – şi asta contează mult, anturajul în care te afli în momentul intrării în direct, pentru că cei din jur te pot ajuta cu răspunsurile. Fata era veselă şi plină de încredere în ea, însă doar până la momentul răspunsurilor, când, ce să vezi, se auzea cum răspundea mai repede bunica, de undeva din depărtare. Tânăra nu părea foarte încântată de asta, avea acel ton discret-agasat pe care îl au copiii mari cu părinţii lor, dar cred că a fost mulţumită până la urmă că a ajuns să câştige astfel 800 de euro. Iar prezentatorii tot încercau să o includă în discuţie şi pe bunică, însă aceasta prefera să rămână deoparte, poate timidă, poate modestă, poate doar bunică ce ştie că trebuie să rămână în umbra nepoţilor…

Întâmplarea m-a făcut să mă gândesc la câte momente de bucurie caldă şi binemeritată i-om fi privat cu toţii pe părinţii noştri atunci când am crescut şi am început să ne jenăm de ei. De câte ori aş fi putut să o las pe mama să se bucure alături de mine la vreun eveniment – important sau nu, asta nu conta: pentru părinţi, orice nimic din viaţa copiilor lor capătă o importanţă uriaşă. Nici măcar să îi dau ocazia să mă vadă fericită nu am mai făcut-o, începând de prin adolescenţă. Nu ştiu ce mecanism diabolic s-a declanşat în mine atunci, dar pur şi simplu nu îmi permiteam să mă arăt fericită în faţa maică-mii, simţeam nevoia de a-mi cenzura entuziasmul şi bucuriile, trebuia să nu îi arăt niciuna dintre aceste trăiri. De fapt, nici tristeţi sau suferinţe nu îi împărtăşeam. Nu doream să discut cu ea lucruri profunde despre viaţa mea, nu voiam să mă întrebe nimic, discuţiile noastre trebuiau să se rezume strict la chestiunile necesare, gen cumpărături, administrative etc. Nimic intim, nimic cu adevărat important, doar praf în vântul vremii.

Acum regret enorm că m-am purtat aşa cu mama. Dar este, bineînţeles, târziu. Mult prea târziu. Oare cât de greu mi-ar fi fost să îi povestesc şi ei unele lucruri pe care le discutam atât de aprins cu prietenii momentului (căci prietenii vin şi pleacă, iar părinţii rămân)? Să mă laud cu performanţele şcolare şi profesionale, care au fost destul de multe mereu, sau să îmi las lacrimile să-mi curgă în faţa ei atunci când sufeream îngrozitor, din iubire sau mai ştiu eu ce, dar mă chinuiam să ţin totul cât mai ascuns de ea? Să îi fac bucuria de a mă vedea bucuroasă, să râd în hohote şi nu doar dintr-un colţ de gură, la o glumă auzită împreună? Îmi aduc acum aminte cum îi străluceau ochii de mândrie la orice nimic spus de mine, cât de multă încredere avea în gândirea mea, câtă libertate mi-a dat să-mi urmez drumul în viaţă, iar eu… Eu ce i-am oferit la schimb?

Mă întristează aceste amintiri cu atât mai mult cu cât văd deja semne că e posibil să urmez acelaşi destin cu al mamei mele. Adolescenţa e o perioadă grea şi imprevizibilă, de fapt cu mult mai grea decât era pe vremea mea. Iar tendinţele copiilor de azi par să fie aceleaşi: îndepărtarea de părinţi şi apropierea de prieteni, colegi, chiar şi de unii străini relevanţi – orice, numai părinţi să nu fie. Va depinde, cel mai probabil, de mine dacă vom reuşi să trecem fără prea mari daune peste această perioadă şi să reînnodăm ceea ce se dezleagă, temporar şi firesc, în aceşti ani dificili. Şi de noroc.

Dar ca să încheiem cu un ton ceva mai vesel, totuşi, pentru că începusem să scriu o postare emoţionată şi am ajuns să scriu, iată, încă un articol trist (!!!), vă las cu întrebarea: „Cum îl chema pe buldogul din desenele animate cu Tom şi Jerry?”. Căci dimineaţă a fost şi întrebarea asta la concursul radiofonic, şi tot bunica a fost cea care a ştiut-o :-))))))))

Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.

Un sfat, pe fugă, despre Moş Crăciun

Tot aud zilele astea povestindu-se despre copii din generaţia fiică-mii sau apropiaţi ca vârstă, care află că Moş Crăciun nu există şi, din cauza asta, trec prin supărarea vieţii lor de până acum. Unora le spun înşişi părinţii lor, alţii află întâmplător, de la şcoală, prieteni sau chiar aiurea, de pe stradă – eram acum câteva zile la coadă la Mega şi două fetiţe de aproximativ 12 ani vorbeau cu un aer important şi în gura mare despre faptul că ele nu mai sunt mici şi fraiere, să creadă că Moşul chiar există, putea auzi orice copilaş din jur.

De aceea, revin cu un sfat din experienţa proprie, pe care l-am tot repetat pe aici, prin online, tocmai pentru că mi se pare foarte util: nu vă minţiţi copiii! Nici măcar dintr-o cauză atât de „nobilă” precum bucuria Crăciunului, dorinţele copiilor, vise şi magie sau orice altă motivaţie de acest gen. Da, povestea Moşului este una foarte frumoasă şi poate fi izvor infinit de idei de surprize. Dar în niciun caz nu merită să risipeşti pe ea încrederea de care ai nevoie să o clădeşti în relaţia cu copilul tău. Încrederea este baza oricărei relaţii sănătoase între oameni, de altfel, iar ea se construieşte greu şi se dărâmă la prima adiere de vânt, ca un castel din cărţi de joc. Dacă eşti părinte şi îţi doreşti ca fiul sau fiica ta să îţi vorbească deschis despre problemele vieţii sale, să te facă părtaş şi la bucurii, şi la necazuri, şi la boacăne, dacă vrei să rămâi o persoană la care să vină când are nevoie de un sfat – atunci nu îţi minţi niciodată copilul!

Ştiu, sunt situaţii în care pur şi simplu nu îi poţi spune unui copil anumite lucruri. Ar fi greşit să îi vorbeşti despre morţi violente unui copilaş de trei ani, de exemplu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îi ascunzi existenţa morţii. La fel, nu îi poţi arăta filme pornografice unui copil de şapte ani, dar cu siguranţă el trebuie să ştie ce are între picioare şi faptul că nu barza l-a adus pe lume. Şi bineînţeles că există o groază de întrebări de-ale celor mici la care e mai bine să evităm să răspundem pentru moment: unele necesită mai mult timp de gândire, pentru a da un răspuns potrivit, altele trebuie amânate până când copilul mai creşte şi poate asimila corect respectivul răspuns. Însă minciuna nu este niciodată, niciodată răspunsul potrivit. Evitare, edulcorare, adevăr. Cele trei variante posibile.

Revenind la delicata problemă a lui Moş Crăciun, evident că şi noi l-am „adoptat” în familie, încă de când era Luna foarte mică. Deşi prima lor întâlnire nu a fost una chiar fericită (s-a îmbrăcat taică-său în costum de Moş şi a venit, chipurile, la noi în sufragerie, de a îngheţat copilul de teamă şi emoţie, nehotărât dacă să plângă sau să se bucure), relaţia care a urmat a fost una frumoasă şi fructuoasă, ca să zic aşa. Moşul a continuat să vină în fiecare an, pe hornul casei de la Giurgiu, şi să lase grămezi de cadouri pentru răsfăţata familiei. O vreme, Luna nu a pus nicio întrebare. Iar noi, desigur, nu ne-am simţit obligaţi să îi dăm niciun răspuns. Apoi a început să observe detalii, să gândească logic, să pună întrebări. Şi m-a durut şi atunci când, pe la şase ani, i s-au umplut ochii de lacrimi după ce şi-a desfăcut toate cadourile şi şi-a dat seama că nu are cui să-i mulţumească pentru ele, o persoană fizică pe care să o poată îmbrăţişa cu recunoştinţă, aşa cum făceam noi toţi, adulţii, între noi – am povestit aici cum l-a întrebat atunci pe tatăl ei, marea ei iubire: „Tata, dar TU nu mi-ai luat nici un cadou?”

Şi atunci i-am spus un lucru simplu, care nu este neapărat un adevăr, dar nici minciună nu este:

Moş Crăciun vine doar la cei care cred în el.

I-am explicat că, în general, copiii sunt cei care cred în Moş. Adulţii, pe măsură ce cresc, uită să mai creadă în poveşti şi atunci la ei nu mai vine Moşul – ceea ce explica faptul că noi mergeam la cumpărături împreună, să luăm cadouri pentru bunici. I-am povestit despre legenda Sfântului Nicolae, adevăratul Moş al copiilor, care obişnuia să le facă multe cadouri acestora. I-am povestit despre succesul avut de imaginea Moşului din reclamele Coca-Cola, care a ajuns simbolul universal al Crăciunului, recunoscut şi de ţările care nu ţin această sărbătoare. I-am vorbit despre amestecarea sfinţilor, simbolurilor şi sărbătorilor, care a dus la transformarea unei zile de mare importanţă pentru religia creştină, naşterea lui Isus Hristos, în ziua aceea din an în care ne scăldăm în cadouri şi ne îmbuibăm cu sarmale. I-am spus că Moşii aceia nenumăraţi pe care îi vede prin filme, magazine şi pe stradă în luna decembrie (şi nu numai) sunt nişte actori care interpretează un rol, iar pe Moşul adevărat nu l-a văzut nimeni niciodată. Iar acesta este motivul pentru care adulţii ajung la un moment dat să nu mai creadă în existenţa sa. Pentru că adulţii au nevoie de probe, de dovezi, de lucruri pe care să poată pună degetul ca să ştie că există. Adulţii nu mai cred în vise.

Nu pare că am greşit absolut deloc făcând acest lucru. Cât a fost mai micuţă, Luna a decis că ea mai vrea să creadă o vreme în Moş Crăciun. Aşa că şi noi am decis să jucăm în continuare acest joc minunat al poveştii şi am continuat să îi luăm pe ascuns cadourile pe care le cerea ea, în scrisorile adresate Moşului. Anul trecut, însă, am văzut deja o scădere a interesului pentru tradiţionala scrisoare, pe care a făcut-o în fugă şi doar pentru că a apărut ceva important de cerut fix înainte de Sărbători. Iar anul acesta, deşi am insistat de-a dreptul să o facă, pe motiv că ne ajută şi pe noi să ne inspirăm pentru cadourile de ziua ei (care este tot în decembrie), nu a mai vrut să o scrie deloc. Mi se pare un semn clar de delimitare faţă de legenda în care nu mai crede, acum, la venerabila vârstă de zece ani fără câteva zile. Şi mă bucur că a făcut trecerea într-un mod firesc şi raţional, fără supărări şi crize de nervi, şi – cel mai important, după părerea mea – fără să să-şi piardă încrederea în noi, părinţii ei, care nu am minţit-o niciodată, ci doar ne-am adaptat cu jocurile noastre diverselor vârste ale viselor ei. Iubire, comunicare şi adevăr. Regula de aur.