Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse. La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.

Omul acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.

Tot din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire, destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi. Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum putea o fiică adolescentă.

Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.

La fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic, nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un moment dat a dispărut.

Nu am păţit nimic grav şi evident în copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.

De aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri, un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva, orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de „Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care poate decide ce face cu corpul ei şi că noi,  părinţii ei, îi vom lua apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să putem rupe lanţul.

Reclame

Azi am fost la un pas de moarte. La propriu

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

Aceasta este poezia Drumul, scrisă de Marin Sorescu. Una dintre poeziile mele de suflet, în care mi-am regăsit perfect crezul pe când eram în liceu. Îmi permiteam pe atunci înfumurarea de a mă crede invincibilă în faţa tăvălugului prostiei. Sau optimismul de a crede că, dacă nu mai sunt eu, se va găsi întotdeauna cineva să îmi ia locul. Un alt Om. Acum, însă, nu mai pot gândi aşa. Pentru că acum sunt mamă, şi nu îmi mai este indiferent ce se întâmplă cu viaţa mea. Acum am o responsabilitate uriaşă faţă de copilul meu, iar viaţa mea este încă foarte importantă pentru el, aşa că acum sunt de două ori mai atentă la cum mi-o păstrez. Cât despre viaţa copilului meu… Nu cred că este nevoie să explic cât de importantă este ea pentru o mamă. Or azi de dimineaţă am fost la un pas să le pierd pe amândouă.

Ca în fiecare dimineaţă, am ieşit din bloc cu puţin înainte de ora nouă, cu copilul de o mână şi cu lesa câinelui în cealaltă. Copil mic, câine mic, ambii vijelioşi şi entuziaşti. Ca în fiecare dimineaţă, pe strada noastră era relativ pustiu. Nici măcar nu este o stradă, propriu zis, ci o alee scurtă (să fie vreo 80 de metri, nu mai mult), circulară, în spatele unor blocuri, cu doar două blocuri pe ea: la parterul unuia este o grădiniţă, iar la parterul celuilalt, o creşă, cu o curte comună între ele, plină de leagăne şi alte distracţii pentru copii. Traficul este sporadic pe strada noastră, cei mai mulţi şoferi sunt părinţii copiilor de la grădiniţă şi creşă, plus câteva camioane de aprovizionare pentru magazinele din vecinătate. Trotuar s-ar putea spune că nu există: e doar pe mici porţiuni din stradă, şi acelea sunt ocupate cu maşini parcate, deci pietonii merg în general pe mijlocul străzii. Şoferii conduc încet şi cu grijă, nu numai pentru că, într-o astfel de zonă, fără trotuar sau vizibilitate, oricând poate ţâşni în faţa maşinii vreun copil mic, ci şi pentru că nu e loc suficient pentru a merge cu viteză – strada e atât de scurtă, încât abia apuci să bagi viteză că şi trebuie să frânezi, ca să poţi da colţul. Şi, desigur, există un sens unic aici, absolut necesar în condiţiile în care strada nu este îndeajuns de lată pentru a lăsa să treacă două maşini una pe lângă cealaltă.

Ei bine, închipuiţi-vă acum, după ce v-am descris locurile, că am ieşit dimineaţă din bloc, aşa cum spuneam, cu copilul turuind şi cu câinele trăgând de lesă, şi că am pus un picior pe stradă (pentru că nu aveam pe unde altundeva să trec), şi că în acel moment a trecut ca o furtună prin faţa noastră o maşină. Pe sensul interzis, într-acolo unde eşti tentat să nu te asiguri înainte de a traversa, tocmai pentru că ştii că nu ar trebui să vină nimeni din sensul acela. Nu sunt radar omologat, bineînţeles, dar aş zice că maşina avea cel puţin 80 km/oră. După ce ne-a „luat faţa” nouă, aproape în sensul propriu, a evitat la limită şi claxonând repetat fundul unei maşini care ieşea din parcare (cu siguranţă nici şoferul acesteia nu observase pericolul), după care s-a înfipt cu scrâşnet de frâne în primul loc de parcare disponibil, la capătul străzii.

Îmi tremurau picioarele când m-am apropiat de maşină – un SUV uriaş, aparent nou, cu numere de Ilfov (şi nu, nu încerc să judec clişeistic, ar fi culmea să o fac chiar eu, e doar o descriere a ceea ce mi-a atras atenţia în acele momente). Un şofer destul de tânăr, care a coborât nonşalant din maşină, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun:

– Doamne, cum puteţi să mergeţi în halul ăsta pe aici?, l-am întâmpinat eu, încă şocată. E plin de copii, e sens interzis…

De-abia îmi găseam cuvintele. Şoferul nu părea a fi prea emoţionat. Mi-a aruncat un „Bună dimineaţa” ironic, după care şi-a dat jos pasagerul din spate: o păpuşică de fetiţă, de vreo trei ani, cu tutu şi suzetă în gură.

– Lăsaţi, că pe domnul îl ştim. Şi o să-l dăm pe mâna poliţiei, s-a auzit de mai departe un alt martor al nebuniei, un tătic probabil, care fusese şi el „şters” de vitezoman, în faţa intrării în curtea grădiniţei.

– Nu cred că e nevoie de poliţie, am spus eu împăciuitoare, după ce văzusem copilul inconştientului. Cred că domnul a înţeles că a greşit şi că data viitoare nu va mai face aşa.

Presupun că cearta între tătici a continuat după plecarea noastră. Am observat că intensitatea urii dintre doi oameni creşte direct proporţional cu gradul de cunoaştere dintre ei, iar acolo părea să existe o relaţie mai veche.

Picioarele au continuat să îmi tremure minute bune. Pentru că ştiu că aşa se întâmplă accidentele: în secunda asta eşti, în secunda următoare nu mai eşti. Cineva care nu ştie nimic despre tine, nici măcar că exişti, poate decide că viaţa ta nu valorează absolut nimic pentru lumea asta şi ţi-o poate lua într-o secundă. Pe-a ta sau pe-a copilului tău, care este lumina ochilor tăi şi fără de care vei trăi un coşmar tot restul zilelor tale. Tu nu-ţi vei putea ierta niciodată vina de a nu-ţi fi protejat copilul. Şoferul va scăpa cu vreo condamnare de formă, cu suspendare, pentru că uciderea din culpă pare a se pedepsi la noi în funcţie de banii şi poziţia socială a culpabililor.

Încă nu m-am obişnuit cu prostia celor din jur, cu inconştienţa şi cu tupeul lor. Cu dispreţul lor faţă de tot ce nu îi priveşte personal – fetiţa şoferului de dimineaţă era corect instalată într-un scăunel de maşină, deci protejată în caz de impact – deşi nicio protecţie nu e complet sigură dacă conduci ca nebunul. Pe fiică-mea încerc, însă, să o învăţ să supravieţuiască mai eficient decât mine în lumea asta sălbatică. Îi explic binele şi răul, o educ să îl facă pe primul şi să îl evite pe al doilea, o rog să fie prudentă şi cât se poate de raţională, la vârsta ei, atunci când face ceva, orice… Şi am grijă să îi repet, nu doar de azi de dimineaţă, ci dintotdeauna, că înainte de o traversare trebuie să se uite atent în ambele părţi, şi la stânga, şi la dreapta, chiar dacă ştie că traversează o stradă cu sens unic. Pentru că asta este România, ţara în care este posibil ca până şi semnele de circulaţie să fie opţionale pentru unii. Din ce în ce mai mulţi.

Căutaţi dentist bun? Ştiu eu o familie întreagă

– Mama, pot să mă duc singură la dentist? Te roooog…

– Ǎăăă… bine!

– Da’ pot să şi plătesc eu, din banii mei? Te roooog…

Dialogul incredibil de mai sus nu este parte dintr-o poveste SF, ci o întâmplare adevărată, din toamna anului trecut, pe când fiică-mea avea cam şapte ani şi trei sferturi. Trecând peste nemaipomenitul ofertei de a plăti ea ceva, orice (copil mai zgârcit ca ăsta bag mâna-n foc că nu mai există), aş fi tare curioasă câţi dintre voi se pot duce cu atâta entuziasm la stomatolog. Eu, una, trebuie să recunosc că nu m-am dus ţopăind până acolo decât extrem de rar – a se citi „o singură dată”, atunci când mă împrietenisem într-un mod mai puţin obişnuit cu medicul respectiv. În rest, mi se strânge inima doar la ideea de dentist, ca urmare a unei copilării în care locuiam la două case distanţă de stomatologia din oraş şi aveam ca fond sonor garantat al zilelor calde ţiuituri de aparate şi urlete de oameni. Ca să nu mai amintesc şi de instrumentarul acela metalic demn de o cauză mai bună (gen inchiziţie sau pogrom) cu care se lucra pe acele vremuri. Nu că acum s-ar fi schimbat foarte mult. Dar ceva, ceva, tot s-a schimbat: atitudinea medicilor. Sau, cel puţin, a unora dintre ei.

La prima carie a Lunei (cauzele fiind excesul de dulciuri plus o moştenire genetică proastă, pe linie maternă, pentru că de spălat trebuie să recunosc că se spală conştiincios), am dus-o la o dentistă specializată în copii, recomandată de o prietenă. Caria părea minoră, deci nu m-a deranjat că dentista era, hăt, într-un bloc din Titan. Atât de drăguţă a fost tinerica aceea cu fiică-mea încât Luna s-a urcat fără discuţii în scaun, a deschis guriţa şi a făcut tot ce i-a zis aceasta. Iar la plecare, deşi a stat încordată tot timpul intervenţiei şi a şi chiuit pe alocuri, mi-a spus:

– De-abia aştept să mai am o carie, ca să venim aici!

Nu a trebuit să aştepte prea mult, caria dovedindu-se mai profundă decât păruse şi dintele fiind necrozat ca urmare a unei lovituri cine ştie de când. Multe drumuri am făcut la acel cabinet, pentru tratamente! Şi multă răbdare mai avea doctoriţa cu copiii! Luna o iubea foarte tare pentru asta. Şi o iubeam şi eu un pic, pentru că se purta cu atâta grijă cu copilul meu. Şi pentru că ne lua doar 20 de lei la fiecare şedinţă. Totuşi, la un moment dat m-am gândit să mai cer şi o a doua părere, prea dura de mult tratamentul şi dintele nu se vindeca. Şi am ajuns la cabinetul unei distinse medic doctor docent profesor etc., cu recomandări solide de la pediatri. Pe Plevnei, undeva. Multă lume la cabinetul acela. Cred că vreo oră am aşteptat, pe un hol înghesuit, cu un copil de vreo cinci ani care se plictisea. Nimeni nu ne-a salutat, nimeni nu ne-a băgat în seamă, deşi era ceva personal care se fâţâia de colo, colo, ocupat şi încruntat. Când am intrat, în sfârşit, în cabinetul spaţios, bine dotat şi elegant, Luna a deschis gura fix un centimetru şi a refuzat orice colaborare. Copiii au un al şaselea simţ pe care şi-l pierd în procesul maturizării. În fine, până la urmă doctoriţa a reuşit să vadă cât de cât dintele, eu i-am povestit care este îngrijorarea mea, mi-a scris două cuvinte pe un bileţel, să i-l dau doctoriţei noastre („Cel mai probabil, mi-a fost studentă, o să aprecieze sfatul meu”) şi am plecat. Nu înainte de a plăti 160 de lei pe acele două minute de discuţii. Maxim trei.

Nu ştiu dacă a folosit la ceva acea a doua părere sau a fost o coincidenţă, dar s-a rezolvat în curând cu dintele Lunei. După vreun an, însă, atunci când a apărut următoarea problemă, am căutat un cabinet mai apropiat de casă, totuşi. Şi l-am găsit. La cinci minute de mers pe jos, după ce am dat ocol întregului cartier, luând la rând bloc cu bloc şi intrând în toate cabinetele stomatologice întâlnite (sunt multe, dar medicii se cam feresc de pacienţi copii), am găsit exact de căutam: o doctoriţă zâmbitoare, dar hotărâtă, cu răbdare şi mână uşoară, care i-a scos Lunei, fără multe discuţii, dintele care se încăpăţâna să nu cadă, deşi succesorul lui permanent scosese deja capul prin gingie.

Ştiţi cum sunt ursoaicele alea mămoase şi grijulii din poveşti? Aşa e şi dentista asta. I-a vorbit Lunei, şi i-a tot vorbit, şi are accent cald, „moldoviniesc”, şi a convins-o să o lase să se uite bine de tot în guriţa ei, şi să îi încerce dinţişorul, şi să îi dea cu „puf” ca să i-l amorţească… Şi gata. Dintele a fost pus într-un pansament în care îl am şi acum, pe birou, pentru că Luna a uitat să i-l trimită, contra cost, Zânei Măseluţă (ura!).

Am mers de mai multe ori şi la dentista aceasta. Ba o nouă carie, ba încă vreo doi dinţi care au trebuit ajutaţi să cadă, ba nişte molari de sigilat… A contat şi faptul că are tarife umane, pe care ni le putem permite, de la 30 la maximum 100 de lei. Iar Luna s-a simţit rapid ca la ea acasă în cabinet. Şi a cerut să se ducă singură acolo. Prima oară, mi-a povestit că nu a plâns decât foarte puţin:

– Doar la început şi cam o lacrimă, aşa. A fost mai greu la prima chestie pe care mi-a băgat-o în gură. Apoi am stat liniştită. Mi le-a băgat cam pe toate pe care le avea acolo. Şi avea multe. Şi un cui mi-a băgat!

– Îţi dăduse cu spray din acela înainte, să te amorţească?

– Fără spray. Mi-a explicat că trebuia să îmi facă o gaură ca să pună guma aia acolo. Şi nu am simţit nimic.

Deci merge şi cu explicatul, în loc de anestezie. Dacă ştii cum să explici.

Au fost şi situaţii în care doamna ursoaică lipsea, şi atunci am fost o dată la soţul ei, un urs serios, bun şi doar puţin mormăitor, care şi-a făcut treaba atât de concentrat, încât Luna nu a îndrăznit să spună nici „pâs” tot timpul cât a stat pe scaun. Sau altădată am fost la ursuleţul junior, pentru că şi băiatul lor este dentist acolo, iar el a fost cel mai şmecher dintre toţi, rugând-o pe Luna să deschidă gura „doar să văd care este dinţişorul care se mişcă”, pentru ca apoi să i-l scoată într-o fracţiune de secundă cu cleştele pe care îl ţinuse ascuns la spate. Fără pufuri, gume şi alte păcăleli anestezice complet inutile la dinţii ăştia de lapte. N-am văzut-o niciodată mai debusolată pe fiică-mea: oare mai e cazul să plâng acum, dacă s-a terminat? S-a chinuit să stoarcă lacrima pe care o avea pregătită dinainte de intervenţie, dar nu prea i-a reuşit, printre zâmbete ştirbe:

– Mama, data viitoare când mai am ceva de scos, vreau tot la domnul ăsta, m-a anunţat ea pe drumul de întoarcere acasă.

– Ai observat şi tu ce drăguţ era, nu-i aşa?, i-am făcut eu cu ochiul complice, ca între fete.

– Nuuuu, doar că nu am am simţit absolut nimic când mi-a scos dintele, mi-a răspuns ea, roşie toată la faţă. (Observase.)

Deci acum avem sarcinile împărţite: mergem la mama ursoaică pentru controale de rutină şi tratamente speciale, la tata urs pentru urgenţe, la ursuleţul junior pentru extracţii pe ne-simţite şi la nora ursuliţă pentru aparatul dentar. Pentru că juniorul este căsătorit cu cea mai blândă ortodontă peste care puteam nimeri.

Prin toamnă, Lunei i-a crescut un dinţişor de jos la o distanţă respectabilă de locul în care ar fi fost normal. Nici dinţii noi de sus nu erau ei prea corect aliniaţi, dar ăsta de jos… jale! Şi atunci mama ursoaică ne-a trimis la control în cabinetul vecin, la nora ei, care este foarte tânără, dar foarte, foarte, FOARTE meticuloasă. Vreo oră a privit, verificat, măsurat, analizat, pipăit şi ce-o mai fi făcut ea acolo, prin gura Lunei. Se pare că fiică-mea mi-a moştenit nu numai predispoziţia spre carii, ci şi dinţii mari, în timp ce maxilarul (mic) este luat, probabil, de la taică-său. Aşa că, după câteva consulturi, radiografii şi mulaje, fiică-mea s-a pricopsit cu două aparate dentare mobile, un fel de paturi ale lui Procust în miniatură, menite să-i mărească maxilarele într-un ritm mai rapid decât cel natural, astfel încât dinţii cei noi să aibă loc să crească drept. Costurile aparatelor nu au fost tocmai mici, dar nici mari, judecând după ceea ce aud de prin alte locuri. Şi a fost destul de dificil de găsit un sistem care să se poată prinde pe dinţişorii ei pentru că, deşi n-aş fi bănuit în veci aşa ceva, Luna cică are gura mică. Dar s-a putut, până la urmă. Fiică-mea îşi poartă conştiincios aparatele, scoţându-le doar când mănâncă sau când face sport, iar efectul se vede cu ochiul liber: dinţii de sus sunt aproape aliniaţi acum, la vreo două luni de la instalare, iar dintele de jos nu mai este orizontal, ci uşor, uşor, se apropie şi el de verticalitatea normală.

Luna de-abia aşteaptă să treacă timpul pentru a merge la controlul lunar, atât de bine se simte acolo. Ultima dată am fost chiar aseară şi le-a povestit tuturor de la cabinet ce frumos a fost la ea în „tabăă de şci” (abia după ce şi-a scos aparatele au reuşit şi ceilalţi să înţeleagă că este vorba despre o tabără de schi) – ăsta fiind cam singurul dezavantaj al acestor aparate: nu vorbeşte clar când le poartă. Iar doctoriţa a sfătuit-o, spre groaza mea, să vorbească mai mult decât de obicei, tocmai pentru a se obişnui cu fierătaniile alea în gură. Ceea ce a făcut, evident. Dar nu s-a obişnuit încă, iar rezultatul este uneori hazliu, alteori şocant, ca atunci când am întrebat-o, pe drumul de întoarcere de la şcoală, ce a făcut la ora de română, iar ea mi-a răspuns nonşalant:

– Mai nimic. Am făcut un sex.

Îmi pare rău, dar nu am găsit altă cale să lămuresc situaţia decât punând-o să repete până m-am prins că era vorba despre un „text”. Nu de alta, dar păreau curioşi să afle şi oamenii ăia din jur, de aşteptau la semafor împreună cu noi. Erau mulţi şi holbaţi, nu se făcea să îi las aşa…

În fine, ca să închei, că iar m-am lungit teribil, v-aş sfătui să mergeţi cu încredere cu copiii la dentişti. În primul rând, scapă de complicaţii ulterioare, dacă îşi tratează problemele de pe acum. Am auzit teorii năucitoare, cum că nu e cazul să tratezi cariile la dinţii de lapte pentru că, oricum, cad. Cum adică: să-ţi laşi copilul cu ditamai infecţia în gură sperând doar să nu extindă până peste un an, doi, trei, când natura o să rezolve problema? Nici teoria cum că e mai bine să pui aparat la adult decât la copil nu prea stă în picioare. De ce să nu previi, în loc să vindeci? Aţi văzut cât de incomode sunt aparatele acelea fixe pe care le poartă unii adulţi, cu anii? Copiii au marele avantaj de a se obişnui mai uşor cu orice, plus că îşi pot scoate aparatele, plus că îi ajută şi procesul de creştere. Cât despre sigilarea molarilor, ce să mai spun, mi se pare cea mai utilă invenţie medicală de la penicilină încoace. Să nu mai ai nicio grijă că ţi s-ar putea caria măselele… ce boierie!

Dar cel mai mare avantaj al mersului de mic la dentist este faptul că acei copii nu vor căpăta fricile noastre. Dacă sunt bine primiţi acolo, dacă medicii au suficientă răbdare cu ei la început şi dacă voi, ca părinţi, nu le insuflaţi propriile voastre temeri, atunci viaţa lor va fi mult mai uşoară şi, evident, mai sănătoasă. Iar dacă nu cunoaşteţi astfel de dentişti drăguţi şi eficienţi, vă recomand eu familia noastră de ursuleţi. Deşi ursoaica mamă m-a rugat să îi mai trimit şi adulţi, după cei câţiva copii nărăvaşi pe care i-am îndrumat către ea, de au trecut-o toate apele până a reuşit să le lucreze şi lor dinţişorii (dar a reuşit). Deci vă rog să nu mă daţi de gol că v-am trimis eu acolo. De altfel, uite, nu vă dau nici măcar coordonatele lor. Vă spun doar că au cabinetul în Tineretului şi că îi cheamă Blajin. Apropo, nume mai potrivit decât ăsta zău dacă se putea!

miss-universe-france(În poză este Iris Mittenaere, franţuzoaica ce a fost aleasă ieri Miss Univers. E studentă la stomatologie. În rest, nu are nicio legătură cu textul: şi dentistele Lunei sunt femei frumoase, dar blonde şi un pic mai îmbrăcate.)

Lecţia de yoga a Lunei. Plus o carte în dar pentru părinţi

După ce m-am uimit pe mine însămi, publicând o reţetă de pâine pe acest blog dorit literar, astăzi continui să fiu surprinzătoare şi vă prezint… o lecţie de yoga. De fapt, nu eu, ci fiică-mea. Şi nu e chiar o lecţie, ci mai mult un moment vesel. Dar mai bine vă las să vă uitaţi, poate învăţaţi şi voi cum să vă relaxaţi eficient, cu raze roşii, verzi şi albastre care vă trec prin toate mâinile, se dau peste cap şi se întorc iar printre picioare:

E râsu’-plânsu’, de fapt. Adică acum râd, dar în vară nu m-am amuzat la fel de tare, când mi-am dat seama că, după un an şcolar întreg, copilul meu nu învăţase absolut niciun cuvânt nou (zero, nada, rien, nothing) la orele de engleză, pentru că profesoara lor era ocupată să le vorbească despre raze colorate sau cu alte treburi, fără legătură cu obiectul muncii ei. Iar asta venea după un alt an de şcoală în care nu învăţase nimic la engleză, deoarece profesoara de atunci, alta, îi punea pe copii să coloreze la orele ei.

Dar să trecem peste lucrurile triste şi să luăm doar partea bună: fiică-mea ştie yoga. Spre deosebire de mine, care nu am avut niciodată înclinaţie spre practici exotice sau orice formă de mişcare fizică. Şi îmi pare rău că eu nu ştiu să-mi găsesc liniştea şi să mă relaxez prin astfel de exerciţii, ar trebui să le încerc şi eu într-o bună zi.

Până atunci, însă, vreau să vă ofer vouă ocazia de a învăţa câteva trucuri mici pentru relaxarea şi, mai ales, dezvoltarea armonioasă a copiilor voştri. Este vorba despre o carte frumoasă şi utilă, aşa cum ne răsfaţă de obicei prolifica editură Gama. O carte la care mă bucur că am lucrat şi eu, traducând-o. Este plină cu idei, sugestii şi sfaturi de jocuri şi exerciţii de făcut împreună cu bebeluşii şi copiii mici. Nu sunt numai exerciţii de yoga (şi aici nu vă aşteptaţi la ceva prea pretenţios, ci sunt mişcări simple de făcut cu bebeluşul în apă), ci tot felul de activităţi plăcute pe care le puteţi face cu copiii acasă, în timpul copilăriei mici. Toate activităţile din carte au legătură cu apa, de la mişcări de făcut în piscină, până la idei de desenat în aburul de pe geam – pentru că, da, uneori trebuie ca cineva să ne aducă aminte că există lucruri atât de simple şi de la îndemâna noastră pe care le putem folosi pentru a ne creşte frumos copiii!

Deci vă invit la concurs, dragi mame şi taţi de bebeluşi. Voi îmi lăsaţi un comentariu despre bebeluşul vostru, dacă îi place joaca în apă, în bălţi, la băiţă sau, dacă este cazul, în piscină, iar eu îi trimit un exemplar din această carte persoanei care câştigă tragerea la sorţi. Concursul este deschis şi viitorilor părinţi, deoarece un capitol întreg este dedicat gimnasticii acvatice pentru gravide. Pentru că voi nu aveţi încă bebeluşi, puteţi comenta ce doriţi. Dar la subiect, desigur 😉

Termenul-limită este luni, 19 decembrie, când voi anunţa tot aici câştigătorul.

Succes!

UPDATE:

Random.org a hotărât că premiul va merge la al treilea comentator. Felicitări!

random-100

Câini fără botniţă şi stăpâne aşijderea

Două subiecte inflamează bucureştenii până la limita paroxismului: maşinile şi câinii. Adică traficul şi locurile de parcare, pe de o parte, şi maidanezii şi câinii altora, pe de altă parte. Eu am avut parte aseară de o combinaţie între cele două: o păruială verbală, în parcare, datorată unor căţei.

Mă întorceam de la Giurgiu, lucru pe care îl fac destul de des şi care presupune, de fiecare dată, o logistică extrem de complicată. E cam ca în problema aceea de logică, în care ţi se dau o varză, o capră şi un lup, iar tu trebuie să îi treci întregi pe partea cealaltă a unui râu, într-o barcă cu doar două locuri. Problema mea de azi suna aşa: se dau una bucată copil mic şi neputincios, altă bucată câine mic dar năbădăios, o valiză mare, şase sacoşe, o lădiţă de aprozar şi două cartoane cu ouă. Din câte drumuri se pot transporta cele de mai sus în siguranţă, din parcarea aflată la câteva zeci de metri de intrarea blocului şi până la etajul al şaptelea al respectivului bloc? A se lua în calcul şi necesitatea deschiderii şi închiderii multor uşi, precum şi probabilitatea ca liftul să nu meargă. Răspunsul teoretic bătea spre trei drumuri. În practică, am încercat curajos să rezolv problema doar din două. Drept pentru care am alocat copilului o punguţă şi câinele, iar eu tocmai încercam să leg două sacoşe de troller, să piramidez ouăle pe lădiţă şi să şi închid uşile maşinii, când ţipetele disperate ale Lunei m-au făcut să rămân cu ouăle în poală şi cu haionul în cap:

– Babe, nu! Babe, nuuuuu!

Pe partea cealaltă a drumului, o doamnă (sau cel puţin aşa mi s-a părut la prima vedere), îşi ţinea cu greu în lesă dulăul, o combinaţie neagră şi neprietenoasă de ceva gen labrador, doberman, dog şi rottweiler. Luna o ţinea şi mai greu în lesă pe căţeluşa noastră, Babe, un Jack Russell, e drept, cam grăsuţ, totuşi de-a dreptul minuscul prin comparaţie cu corcitura. Pentru cine nu ştie, căţeii de talie mică habar nu au că sunt atât de mici şi, cu cât sunt mai pitici, cu atât sunt mai neînfricaţi în a-i aborda pe semenii lor uriaşi. Iar când mai e vorba şi de o rasă de genul alei noastre, practicantă înnăscută de kangoo jumps fără ghete speciale, ei bine, atunci raportul de forţă al lesei se schimbă, iar copilul aflat la celălalt capăt al ei începe şi el să practice, involuntar, un fel de sanie pe asfalt, doar că pe burtă şi fără sanie.

M-am grăbit să înghesui la loc bagajele în portbagaj şi m-am înfiinţat hotărâtă lângă copil (cred că şi eu sunt corcită cu vreun Jack Russell, pentru că, în ciuda faptului că nici măcar ca donator de sânge nu mă acceptă, pentru că nu am cincizeci de kile, mă înfig războinică în orice situaţie care cere vitejie întru apărarea celor şi mai slabi decât mine). Doamna era toată un zâmbet şi mi-a declarat cu ceea ce ea presupunea că ar trebui să fie grija faţă de aproapele:

– Vedeţi că al meu sare la bătaie, mai ales cu ăştia mici. Să-l ţină bine!

Un moment de confuzie. Urmat de alt moment de confuzie. Nu înţelegeam şi pace de ce un om în toată firea, care plimbă cu nonşalanţă pe stradă un animal bătăuş şi mai greu decât mine, ar avertiza un copil de cinci ani să-şi ţină în lesă căţeluşul de mărimea unui purcel de lapte, care dă din coadă şi sare în sus de bucurie şi de chef de joacă.

– Păi, atunci, ţineţi-l dumneavoastră bine, am găsit eu puterea să zic ceva şi să mai şi zâmbesc pe deasupra.

– Îl ţin, dar mi-e greu, răspunde doamna, continuând să rămână pe loc şi să se uite la circ.

Nenumărate momente de confuzie. De ce nu pleacă cu el de acolo, atunci?! E totuşi o doamnă ieşită la plimbarea de seară cu câinele. Iar noi suntem nevoite să mai rămânem o vreme pe lângă maşina noastră, lucru evident pentru oricine după multitudinea bagajelor împrăştiate peste tot prin jur. Continui să zâmbesc, deşi simt cum confuzia devine enervare pe măsură ce timpul trece absurd:

– Ar trebui să îi puneţi o botniţă, măcar.

Zâmbete largi şi de partea cealaltă a drumului:

– Nu trebuie.

– Ba eu aşa cred, după talia câinelui dumneavoastră. Sunt chiar foarte sigură că legea aşa spune.

De obicei, când bag chestia cu legea în toiul disputelor mele stradale, mă simt dintr-o dată mai în siguranţă. Eu am încredere în diversele organe dedicate prezervării ordinii publice, deşi nu întotdeauna acestea şi reuşesc să îmi rezolve problemele (după cum am povestit în Super-eroii de sector şi Un măr pe zi ţine poliţia departe). Aşa că şi acum m-am liniştit în mod miraculos şi i-am întors spatele doamnei care, nemişcată, îmi ţinea un lung discurs legat de botniţe, din care m-am hotărât să nu mai aud nimic. Reluându-mi delicata ocupaţie cu aranjatul bagajelor, am mormăit, totuşi, în barbă:

– Şi fă paşi de aici, pentru că am treabă!

Din păcate, ori lipsa bărbii a făcut ca sunetele să se disperseze la un volum mult prea ridicat, ori doamna era dotată cu un auz extraordinar de fin, fapt e că invitaţia mea presupus discretă a fost recepţionată în clar pe vizavi. Iar doamna s-a metamorfozat subit:

– Ceeee? Ce-ai zis? Nu ţi-e ruşine să îmi spui MIE aşa ceva? Toate proastele cu tupeu pe stradă! Bla-bla-bla, bla-bla-bla (adică ea spunea altceva, dar eu, nu ştiu de ce, iar nu auzeam nimic). Voi, astea, fără nicio educaţie, proasto!

Pe-asta cu educaţia am auzit-o şi m-a pufnit râsul, că doar nu era să mă apuc să plâng când o cuconiţă mă acuză de troglodire, după vreo douăzeci de ani de şcoli.

– Hai să ne batem în CV-uri, atunci!, i-am aruncat eu zmeoaicei provocarea, râzând de-a binelea.

Şi-a oprit o nano-secundă şuvoiul de complimente referitoare la pregătirea mea academică şi şi-a re-orientat rapid tirul către originile mele:

– Ţăranco ce eşti! Pun pariu că eşti de la ţară! Veniţi toate ţărăncile la Bucureşti şi vă daţi mari!

Nici pe-asta n-a nimerit-o, dar, pe când reflectam amuzată dacă are sens să îi mai răspund, observ în depărtare un bărbat. Stătea la vreo cincisprezece metri de noi, cu un aer trist şi părea să aştepte deznodământul. Îl întreb, mai mult prin semne:

– E a dumneavoastră?

Atât de elocvent a ridicat din umeri a lehamite şi neputinţă, încât amuzamentul meu s-a transformat în milă pentru bietul bărbătuş nevoit să împartă locuinţa cu un puhoi de vorbe incoerente şi un câine violent.

– Cred că e hormonal, i-am comunicat eu diagnosticul. Încercaţi cu nişte sex.

Şi am ilustrat din nou, prin semne, ceea ce îl sfătuiam să facă, în speranţa că va înţelege, de la distanţa aia şi peste discursul de neoprit al femeii lui, care ar putea fi soluţia problemei. Deşi sfatul a funcţionat remarcabil, doamna tăcând ca prin minune şi hotărându-se, în sfârşit, să plece de lângă noi, cu tot cu câine (probabil se grăbea să înceapă tratamentul), îmi propun să învăţ să mimez „divorţ”, până la următorul incident. Nu de alta, dar azi am avut noroc că fi-mea era ocupată exclusiv să ţină bine lesa câinelui, altfel nu m-ar fi mirat să mă întrebe de ce îi arătam domnului acela mic şi amărât cum se agită coctailurile.

Conferinţa cu bebeluşi, furseci şi tatuaje

Mai ţineţi minte bancul acela în care iepuraşul cădea într-o groapă şi măgarul îl scotea de-acolo cu ce avea el mai lung, apoi cădea măgarul, iar iepuraşul, neavând cu ce să-l tragă afară, scotea telefonul mobil şi chema ajutoare? Este un banc inventat pe vremea când telefonul mobil era un lux, iar frustraţii spuneau că îţi trebuie unul numai dacă nu eşti suficient de bine dotat.

O morală asemănătoare m-am chinuit să trag şi eu, pentru îmbărbătare, acum câteva zile, când m-am aflat într-o sală arhiplină, iar eu eram singura care nu avea smartphone. Aţi înţeles, nu? Adică, de ce mi-ar trebui mie SMARTphone?

Dar nu despre refuzul meu de a mă alinia tehnologic vreau să vă vorbesc acum, ci despre motivul pentru care mă aflam în acea sală: participam la o conferinţă. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva de când m-am lăsat de serviciu, ori asta a fost acum foarte mult timp. S-au schimbat multe de pe vremea aceea: atmosfera e mult mai destinsă acum, se poate sta şi mânca la mese ca la nuntă, în timpul prezentărilor, vorbitorii şi moderatorii îşi etalează tatuajele de pe spate (cum se explică, oare, tranziţia statutului tatuajelor, de la mici scrijeliri semnificative şi intime către vaste tâmpenii exhibate?), sponsorii sunt ceva mai generoşi cu promoţionalele şi nimeni nu se supără dacă bebeluşii din sală încep să plângă. Sau poate că diferenţele se datorează faptului că, pe vremuri, participam la conferinţe scorţoase de afaceri şi de IT, iar acum m-am dus la una pentru părinţi bloggeri.

Bineînţeles că prima prelegere a fost una de parenting, a celebrei Urania Cremene, că doar nu degeaba scriam de curănd un articol împotriva invaziei de specialişti din domeniu (nimic nu rămâne nepedepsit pe lume). Dar a fost doar una şi aceea de bun simţ, din care am aflat şi ceva nou, şi anume că ponderea copiilor din România care cresc în familii mono-parentale sau recompuse este de 60%.

A doua prelegere, despre cuplu, a explicat întrucâtva tristul procent de mai sus, aducându-ne la cunoştinţă că un studiu recent a fixat durata de viaţă a hormonului îndrăgostirii la doar doi ani, ceea ce reduce şi mai mult perioada de graţie de trei ani acordată cuplurilor de către unul dintre scriitorii mei preferaţi, Frédéric Beigbeder. A fost, de altfel, şi prelegerea care mi-a plăcut cel mai mult, deşi puţin pe alături de tema conferinţei, dar susţinută cu har şi entuziasm de un psihoterapeut (Gáspár György) la care m-aş duce cu încredere dacă aş avea nevoie. Acum nu am.

A treia vorbitoare a dat oarecum cu bâta în baltă, scuzându-se pentru că a pronunţat greşit numele celebrei doctoriţe Pluşica de la Disney Junior:

–        Copilul meu are doar un an şi două luni şi suntem abia la perioada de Duck TV.

Serios? La un an şi două luni suntem deja la televizor? Dar nu i-a sărit nimeni în cap, iar eu aş fi fost nerecunoscătoare să-i atrag atenţia, având în vedere că era reprezentanta unui sponsor care ne dăduse nişte brelocuri drăguţe. La urma urmei, ce mai contează un copil în plus la numeroasele generaţii de viitori şcolari cu deficit de atenţie, ochelari şi creiere uşor atrofiate de la prea mult televizor?

Următorii vorbitori ne-au oferit informaţii utile legate de imaginea personală (cu micile detalii care contează atât de mult, mai ales în fatidicele şapte secunde în care cineva necunoscut îşi formează o părere despre tine, chiar şi citindu-ţi blogul), sănătatea copiilor (un scaun cântător şi vibrator, pardon, vibrant, care cică ar face minuni pentru copiii care suferă de colici sau o sală nou deschisă în Bucureşti, The Little Gym, unde se poate face, printre altele, gimnastică artistică), securitatea pe internet (câteva şpiluri de siguranţă pe Facebook şi o linie telefonică a organizaţiei Salvaţi Copiii, adresată părinţilor care se simt neputincioşi în faţa copiilor de neoprit în online) şi un frumos proiect caritabil despre care nu auzisem, Shoebox, în caz că vrem să înseninăm viaţa unor copii amărâţi cu nimicurile care ne prisosesc.

Cât despre tema propriu-zisă a conferinţei, doar trei bloggeri s-au ţinut de ea şi mi-au dat şi mie ceea ce îmi doream, adică informaţii concrete despre bloggeritul de succes: Prinţesa Urbană, Daniel Osmanovici şi Chinezu. Sau, în ordine: autentică, inedit şi talent cu carul.

Per total, am fost recunoscătoare şansei de a avea unde-mi lăsa copilul pentru câteva ore, de a-mi părăsi uniforma de mamă (cum numesc eu apetisanta combinaţie blugi-tricou-tenişi din care nu mai ies de când am născut) şi de a mânca doi furseci (cum ar spune fi-mea) delicioşi şi gratişi (idem). Aşa că le promit sponsorilor că voi continua să cumpăr din când în când apă Dorna, că voi folosi în continuare minunata Solution Micellaire de la Bioderma, care mi-a rezolvat nişte probleme dermatologice acum mulţi ani şi că mă voi lăsa sunată şi pe viitor de către singura mea bună prietenă abonată Orange, ca să le fac şi lor un pic de trafic in reţea.

Rămân însă cu o nedumerire: cum se face că, la doar o zi după această conferinţă la care am fost avertizaţi asupra fragilităţii imaginii publice pe care încercăm să ne-o construim prin blog, am scris pe Facebook cea mai perversă postare pe care mi-am permis-o vreodată şi care conţinea noţiunile „G” şi „centimetri în plus” în aceeaşi frază? Ţin să precizez că subiectele postării erau CASMB-ul şi ambuteiajele, dar, oare, mai contează acum?

 

Pentru conformitate, înregistrarea conferinţei se află aici. Selfie-uri nu am.

Bunici toxici şi pupici irlandezi

Fetiţa mea obişnuieşte să îi îmbrăţişeze cu multă căldură pe ceilalţi copii, uneori chiar împotriva voinţei lor. Îşi sărută prietenii şi se agaţă de ei la despărţire ca şi când ziua de mâine nu ar mai exista. Am încercat de multe ori să îi explic că nu toţi oamenii sunt extraverţi, că unora le e greu să îşi exprime deschis sentimentele şi chiar să le accepte pe ale celorlalţi, că mulţi îi desconsideră pe cei care li se oferă în mod atât de evident… dar, nimic. A continuat să îi copleşească cu dragostea ei pe copiii din jur.

Într-o dimineaţă, când am dus-o la grădiniţă, o bunică a venit la ea şi i-a spus pe un ton răstit:

–        Sunt foarte supărată pentru ce i-ai făcut nepoatei mele ieri.

Luna s-a speriat imediat, iar eu am vrut, bineînţeles, să aflu detalii.

–        Ai strâns-o de gât, a continuat bunica să discute, de sus în jos, direct cu fetiţa mea, care era deja strânsă toată în mine. Vezi că, dacă mai faci aşa ceva, îţi fac şi eu ţie la fel!

Într-o lume ideală, cineva ar fi arestat-o pe loc pe bunica idioată. În lumea reală, Luna a început să plângă, iar eu m-am enervat:

–        Doamnă, dacă aveţi ceva de spus, îmi spuneţi mie! Şi în niciun caz nu îmi ameninţaţi copilul!

Din cauza lacrimilor, am reuşit cu greu să scot o explicaţie de la Luna: se pare că doar o îmbraţişase pe colega ei. Fetiţa cu pricina, deşi mai mare ca vârstă, este mai plăpândă fizic şi, probabil, şi emoţional, pentru că nu am auzit-o niciodată vorbind. Iar pe bunică o remarcasem deja pentru faptul că nu saluta pe nimeni, ci doar îşi aducea şi îşi lua copilul de la grădiniţă, mereu încruntată, fără să o lase să interacţioneze cu colegii ei sau să o aducă în parcul unde mergem mai mereu, aproape toţi, după ore.

Deci e posibil ca o îmbrăţişare să fi fost o surpriză confuză pentru fetiţa obişnuită, mai degrabă, cu răceală decât cu căldura sentimentelor. Sau poate că îşi dorea mai multă atenţie.

În căutare de lămuriri, am intrat în sala de clasă, unde educatoarea şi ceilalţi copii au spus la unison că nu au văzut niciun incident între cele două, iar fetiţa „agresată” a bătut şi ea în retragere, negând din cap că Luna i-ar fi făcut rău. Şi ea era speriată de amploarea pe care o luase incidentul şi avea lacrimi în ochi. Doar bunica a insistat în prostie, argumentând că Luna (o fetiţă de patru ani, e bine de precizat) nu ar fi plâns dacă nu ar fi fost vinovată!!!

Am rugat-o pe Luna să fie mai atentă pe viitor şi să evite apropierea de fetiţa respectivă, pentru că e sensibilă. Educatoarea, însă, cu o experienţă mai bogată decât a mea în astfel de întâmplări, a insistat să le împace, punându-le să îşi dea mâna şi să promită că vor fi prietene. Apoi le-a trimis la măsuţe. Fetiţa a urmat-o imediat pe Luna şi s-a aşezat lângă ea. În afară de cazul în care ea ar fi dezvoltat deja sindromul Stockholm, acest comportament m-a făcut să cred că, într-adevăr, nu a existat nicio agresiune voită.

Este genul de situaţie cu care mă voi mai întâlni de multe ori, ştiu, dar peste care îmi va fi întotdeauna greu să trec. Am avut inima grea pentru ambele fetiţe, care au suferit deopotrivă. Şi amândouă sunt abia la începutul nedreptăţilor vieţii… Probabil că ar fi trebuit să îmi pese doar de copilul meu, dar sunt la fel de bleagă ca Luna. Până şi portarul grădiniţei, martor la ameninţarea buniciii, mi-a spus la plecare că mă enervasem prea politicos pe aceasta. El ar fi strâns-o de gât.

La prânz, când m-am dus să o iau, am întrebat-o pe Luna cum fusese ziua ei. Mi-a povestit că fetiţa cu incidentul de dimineaţă îi zâmbise tot timpul.

–        Deci sunteţi prietene acum?, am întrebat eu.

–        Nu chiar, pentru că nu a vrut să îi dau un pupic.

–        De ce să-i dai un pupic? Iar încerci să pupi lumea cu forţa, Luna?

–        Ei, era doar un pupic irlandez.

–        Cum adică?, m-am mirat eu, pentru că nu mai auzisem de aşa ceva.

–        Pai un pupic irlandez e un pupic dintr-o ţară străină. E foarte foarte foarte foarte foarte mic. Nici măcar nu îl vezi cu ochii.

Acum, la câteva luni bune de atunci, fetiţa continuă să vină la grădiniţă cu bunica ei şi să plece singuratice, fără vorbe şi fără zâmbete, imediat cum se termină orele. Nu a fost niciodată invitată la vreo zi de naştere a colegilor şi nu ştim când este a ei. Dar eu îi zâmbesc de fiecare dată când o văd. Şi mă bucur când Luna mă asigură că în timpul orelor sunt prietene şi vorbesc foarte mult. Sper că, la un moment dat, va primi şi Luna vreun pupic de la ea, chiar şi irlandez.