Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse. La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.

Omul acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.

Tot din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire, destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi. Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum putea o fiică adolescentă.

Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.

La fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic, nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un moment dat a dispărut.

Nu am păţit nimic grav şi evident în copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.

De aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri, un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva, orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de „Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care poate decide ce face cu corpul ei şi că noi,  părinţii ei, îi vom lua apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să putem rupe lanţul.

Reclame

Azi am fost la un pas de moarte. La propriu

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

Aceasta este poezia Drumul, scrisă de Marin Sorescu. Una dintre poeziile mele de suflet, în care mi-am regăsit perfect crezul pe când eram în liceu. Îmi permiteam pe atunci înfumurarea de a mă crede invincibilă în faţa tăvălugului prostiei. Sau optimismul de a crede că, dacă nu mai sunt eu, se va găsi întotdeauna cineva să îmi ia locul. Un alt Om. Acum, însă, nu mai pot gândi aşa. Pentru că acum sunt mamă, şi nu îmi mai este indiferent ce se întâmplă cu viaţa mea. Acum am o responsabilitate uriaşă faţă de copilul meu, iar viaţa mea este încă foarte importantă pentru el, aşa că acum sunt de două ori mai atentă la cum mi-o păstrez. Cât despre viaţa copilului meu… Nu cred că este nevoie să explic cât de importantă este ea pentru o mamă. Or azi de dimineaţă am fost la un pas să le pierd pe amândouă.

Ca în fiecare dimineaţă, am ieşit din bloc cu puţin înainte de ora nouă, cu copilul de o mână şi cu lesa câinelui în cealaltă. Copil mic, câine mic, ambii vijelioşi şi entuziaşti. Ca în fiecare dimineaţă, pe strada noastră era relativ pustiu. Nici măcar nu este o stradă, propriu zis, ci o alee scurtă (să fie vreo 80 de metri, nu mai mult), circulară, în spatele unor blocuri, cu doar două blocuri pe ea: la parterul unuia este o grădiniţă, iar la parterul celuilalt, o creşă, cu o curte comună între ele, plină de leagăne şi alte distracţii pentru copii. Traficul este sporadic pe strada noastră, cei mai mulţi şoferi sunt părinţii copiilor de la grădiniţă şi creşă, plus câteva camioane de aprovizionare pentru magazinele din vecinătate. Trotuar s-ar putea spune că nu există: e doar pe mici porţiuni din stradă, şi acelea sunt ocupate cu maşini parcate, deci pietonii merg în general pe mijlocul străzii. Şoferii conduc încet şi cu grijă, nu numai pentru că, într-o astfel de zonă, fără trotuar sau vizibilitate, oricând poate ţâşni în faţa maşinii vreun copil mic, ci şi pentru că nu e loc suficient pentru a merge cu viteză – strada e atât de scurtă, încât abia apuci să bagi viteză că şi trebuie să frânezi, ca să poţi da colţul. Şi, desigur, există un sens unic aici, absolut necesar în condiţiile în care strada nu este îndeajuns de lată pentru a lăsa să treacă două maşini una pe lângă cealaltă.

Ei bine, închipuiţi-vă acum, după ce v-am descris locurile, că am ieşit dimineaţă din bloc, aşa cum spuneam, cu copilul turuind şi cu câinele trăgând de lesă, şi că am pus un picior pe stradă (pentru că nu aveam pe unde altundeva să trec), şi că în acel moment a trecut ca o furtună prin faţa noastră o maşină. Pe sensul interzis, într-acolo unde eşti tentat să nu te asiguri înainte de a traversa, tocmai pentru că ştii că nu ar trebui să vină nimeni din sensul acela. Nu sunt radar omologat, bineînţeles, dar aş zice că maşina avea cel puţin 80 km/oră. După ce ne-a „luat faţa” nouă, aproape în sensul propriu, a evitat la limită şi claxonând repetat fundul unei maşini care ieşea din parcare (cu siguranţă nici şoferul acesteia nu observase pericolul), după care s-a înfipt cu scrâşnet de frâne în primul loc de parcare disponibil, la capătul străzii.

Îmi tremurau picioarele când m-am apropiat de maşină – un SUV uriaş, aparent nou, cu numere de Ilfov (şi nu, nu încerc să judec clişeistic, ar fi culmea să o fac chiar eu, e doar o descriere a ceea ce mi-a atras atenţia în acele momente). Un şofer destul de tânăr, care a coborât nonşalant din maşină, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun:

– Doamne, cum puteţi să mergeţi în halul ăsta pe aici?, l-am întâmpinat eu, încă şocată. E plin de copii, e sens interzis…

De-abia îmi găseam cuvintele. Şoferul nu părea a fi prea emoţionat. Mi-a aruncat un „Bună dimineaţa” ironic, după care şi-a dat jos pasagerul din spate: o păpuşică de fetiţă, de vreo trei ani, cu tutu şi suzetă în gură.

– Lăsaţi, că pe domnul îl ştim. Şi o să-l dăm pe mâna poliţiei, s-a auzit de mai departe un alt martor al nebuniei, un tătic probabil, care fusese şi el „şters” de vitezoman, în faţa intrării în curtea grădiniţei.

– Nu cred că e nevoie de poliţie, am spus eu împăciuitoare, după ce văzusem copilul inconştientului. Cred că domnul a înţeles că a greşit şi că data viitoare nu va mai face aşa.

Presupun că cearta între tătici a continuat după plecarea noastră. Am observat că intensitatea urii dintre doi oameni creşte direct proporţional cu gradul de cunoaştere dintre ei, iar acolo părea să existe o relaţie mai veche.

Picioarele au continuat să îmi tremure minute bune. Pentru că ştiu că aşa se întâmplă accidentele: în secunda asta eşti, în secunda următoare nu mai eşti. Cineva care nu ştie nimic despre tine, nici măcar că exişti, poate decide că viaţa ta nu valorează absolut nimic pentru lumea asta şi ţi-o poate lua într-o secundă. Pe-a ta sau pe-a copilului tău, care este lumina ochilor tăi şi fără de care vei trăi un coşmar tot restul zilelor tale. Tu nu-ţi vei putea ierta niciodată vina de a nu-ţi fi protejat copilul. Şoferul va scăpa cu vreo condamnare de formă, cu suspendare, pentru că uciderea din culpă pare a se pedepsi la noi în funcţie de banii şi poziţia socială a culpabililor.

Încă nu m-am obişnuit cu prostia celor din jur, cu inconştienţa şi cu tupeul lor. Cu dispreţul lor faţă de tot ce nu îi priveşte personal – fetiţa şoferului de dimineaţă era corect instalată într-un scăunel de maşină, deci protejată în caz de impact – deşi nicio protecţie nu e complet sigură dacă conduci ca nebunul. Pe fiică-mea încerc, însă, să o învăţ să supravieţuiască mai eficient decât mine în lumea asta sălbatică. Îi explic binele şi răul, o educ să îl facă pe primul şi să îl evite pe al doilea, o rog să fie prudentă şi cât se poate de raţională, la vârsta ei, atunci când face ceva, orice… Şi am grijă să îi repet, nu doar de azi de dimineaţă, ci dintotdeauna, că înainte de o traversare trebuie să se uite atent în ambele părţi, şi la stânga, şi la dreapta, chiar dacă ştie că traversează o stradă cu sens unic. Pentru că asta este România, ţara în care este posibil ca până şi semnele de circulaţie să fie opţionale pentru unii. Din ce în ce mai mulţi.

Căutaţi dentist bun? Ştiu eu o familie întreagă

– Mama, pot să mă duc singură la dentist? Te roooog…

– Ǎăăă… bine!

– Da’ pot să şi plătesc eu, din banii mei? Te roooog…

Dialogul incredibil de mai sus nu este parte dintr-o poveste SF, ci o întâmplare adevărată, din toamna anului trecut, pe când fiică-mea avea cam şapte ani şi trei sferturi. Trecând peste nemaipomenitul ofertei de a plăti ea ceva, orice (copil mai zgârcit ca ăsta bag mâna-n foc că nu mai există), aş fi tare curioasă câţi dintre voi se pot duce cu atâta entuziasm la stomatolog. Eu, una, trebuie să recunosc că nu m-am dus ţopăind până acolo decât extrem de rar – a se citi „o singură dată”, atunci când mă împrietenisem într-un mod mai puţin obişnuit cu medicul respectiv. În rest, mi se strânge inima doar la ideea de dentist, ca urmare a unei copilării în care locuiam la două case distanţă de stomatologia din oraş şi aveam ca fond sonor garantat al zilelor calde ţiuituri de aparate şi urlete de oameni. Ca să nu mai amintesc şi de instrumentarul acela metalic demn de o cauză mai bună (gen inchiziţie sau pogrom) cu care se lucra pe acele vremuri. Nu că acum s-ar fi schimbat foarte mult. Dar ceva, ceva, tot s-a schimbat: atitudinea medicilor. Sau, cel puţin, a unora dintre ei.

La prima carie a Lunei (cauzele fiind excesul de dulciuri plus o moştenire genetică proastă, pe linie maternă, pentru că de spălat trebuie să recunosc că se spală conştiincios), am dus-o la o dentistă specializată în copii, recomandată de o prietenă. Caria părea minoră, deci nu m-a deranjat că dentista era, hăt, într-un bloc din Titan. Atât de drăguţă a fost tinerica aceea cu fiică-mea încât Luna s-a urcat fără discuţii în scaun, a deschis guriţa şi a făcut tot ce i-a zis aceasta. Iar la plecare, deşi a stat încordată tot timpul intervenţiei şi a şi chiuit pe alocuri, mi-a spus:

– De-abia aştept să mai am o carie, ca să venim aici!

Nu a trebuit să aştepte prea mult, caria dovedindu-se mai profundă decât păruse şi dintele fiind necrozat ca urmare a unei lovituri cine ştie de când. Multe drumuri am făcut la acel cabinet, pentru tratamente! Şi multă răbdare mai avea doctoriţa cu copiii! Luna o iubea foarte tare pentru asta. Şi o iubeam şi eu un pic, pentru că se purta cu atâta grijă cu copilul meu. Şi pentru că ne lua doar 20 de lei la fiecare şedinţă. Totuşi, la un moment dat m-am gândit să mai cer şi o a doua părere, prea dura de mult tratamentul şi dintele nu se vindeca. Şi am ajuns la cabinetul unei distinse medic doctor docent profesor etc., cu recomandări solide de la pediatri. Pe Plevnei, undeva. Multă lume la cabinetul acela. Cred că vreo oră am aşteptat, pe un hol înghesuit, cu un copil de vreo cinci ani care se plictisea. Nimeni nu ne-a salutat, nimeni nu ne-a băgat în seamă, deşi era ceva personal care se fâţâia de colo, colo, ocupat şi încruntat. Când am intrat, în sfârşit, în cabinetul spaţios, bine dotat şi elegant, Luna a deschis gura fix un centimetru şi a refuzat orice colaborare. Copiii au un al şaselea simţ pe care şi-l pierd în procesul maturizării. În fine, până la urmă doctoriţa a reuşit să vadă cât de cât dintele, eu i-am povestit care este îngrijorarea mea, mi-a scris două cuvinte pe un bileţel, să i-l dau doctoriţei noastre („Cel mai probabil, mi-a fost studentă, o să aprecieze sfatul meu”) şi am plecat. Nu înainte de a plăti 160 de lei pe acele două minute de discuţii. Maxim trei.

Nu ştiu dacă a folosit la ceva acea a doua părere sau a fost o coincidenţă, dar s-a rezolvat în curând cu dintele Lunei. După vreun an, însă, atunci când a apărut următoarea problemă, am căutat un cabinet mai apropiat de casă, totuşi. Şi l-am găsit. La cinci minute de mers pe jos, după ce am dat ocol întregului cartier, luând la rând bloc cu bloc şi intrând în toate cabinetele stomatologice întâlnite (sunt multe, dar medicii se cam feresc de pacienţi copii), am găsit exact de căutam: o doctoriţă zâmbitoare, dar hotărâtă, cu răbdare şi mână uşoară, care i-a scos Lunei, fără multe discuţii, dintele care se încăpăţâna să nu cadă, deşi succesorul lui permanent scosese deja capul prin gingie.

Ştiţi cum sunt ursoaicele alea mămoase şi grijulii din poveşti? Aşa e şi dentista asta. I-a vorbit Lunei, şi i-a tot vorbit, şi are accent cald, „moldoviniesc”, şi a convins-o să o lase să se uite bine de tot în guriţa ei, şi să îi încerce dinţişorul, şi să îi dea cu „puf” ca să i-l amorţească… Şi gata. Dintele a fost pus într-un pansament în care îl am şi acum, pe birou, pentru că Luna a uitat să i-l trimită, contra cost, Zânei Măseluţă (ura!).

Am mers de mai multe ori şi la dentista aceasta. Ba o nouă carie, ba încă vreo doi dinţi care au trebuit ajutaţi să cadă, ba nişte molari de sigilat… A contat şi faptul că are tarife umane, pe care ni le putem permite, de la 30 la maximum 100 de lei. Iar Luna s-a simţit rapid ca la ea acasă în cabinet. Şi a cerut să se ducă singură acolo. Prima oară, mi-a povestit că nu a plâns decât foarte puţin:

– Doar la început şi cam o lacrimă, aşa. A fost mai greu la prima chestie pe care mi-a băgat-o în gură. Apoi am stat liniştită. Mi le-a băgat cam pe toate pe care le avea acolo. Şi avea multe. Şi un cui mi-a băgat!

– Îţi dăduse cu spray din acela înainte, să te amorţească?

– Fără spray. Mi-a explicat că trebuia să îmi facă o gaură ca să pună guma aia acolo. Şi nu am simţit nimic.

Deci merge şi cu explicatul, în loc de anestezie. Dacă ştii cum să explici.

Au fost şi situaţii în care doamna ursoaică lipsea, şi atunci am fost o dată la soţul ei, un urs serios, bun şi doar puţin mormăitor, care şi-a făcut treaba atât de concentrat, încât Luna nu a îndrăznit să spună nici „pâs” tot timpul cât a stat pe scaun. Sau altădată am fost la ursuleţul junior, pentru că şi băiatul lor este dentist acolo, iar el a fost cel mai şmecher dintre toţi, rugând-o pe Luna să deschidă gura „doar să văd care este dinţişorul care se mişcă”, pentru ca apoi să i-l scoată într-o fracţiune de secundă cu cleştele pe care îl ţinuse ascuns la spate. Fără pufuri, gume şi alte păcăleli anestezice complet inutile la dinţii ăştia de lapte. N-am văzut-o niciodată mai debusolată pe fiică-mea: oare mai e cazul să plâng acum, dacă s-a terminat? S-a chinuit să stoarcă lacrima pe care o avea pregătită dinainte de intervenţie, dar nu prea i-a reuşit, printre zâmbete ştirbe:

– Mama, data viitoare când mai am ceva de scos, vreau tot la domnul ăsta, m-a anunţat ea pe drumul de întoarcere acasă.

– Ai observat şi tu ce drăguţ era, nu-i aşa?, i-am făcut eu cu ochiul complice, ca între fete.

– Nuuuu, doar că nu am am simţit absolut nimic când mi-a scos dintele, mi-a răspuns ea, roşie toată la faţă. (Observase.)

Deci acum avem sarcinile împărţite: mergem la mama ursoaică pentru controale de rutină şi tratamente speciale, la tata urs pentru urgenţe, la ursuleţul junior pentru extracţii pe ne-simţite şi la nora ursuliţă pentru aparatul dentar. Pentru că juniorul este căsătorit cu cea mai blândă ortodontă peste care puteam nimeri.

Prin toamnă, Lunei i-a crescut un dinţişor de jos la o distanţă respectabilă de locul în care ar fi fost normal. Nici dinţii noi de sus nu erau ei prea corect aliniaţi, dar ăsta de jos… jale! Şi atunci mama ursoaică ne-a trimis la control în cabinetul vecin, la nora ei, care este foarte tânără, dar foarte, foarte, FOARTE meticuloasă. Vreo oră a privit, verificat, măsurat, analizat, pipăit şi ce-o mai fi făcut ea acolo, prin gura Lunei. Se pare că fiică-mea mi-a moştenit nu numai predispoziţia spre carii, ci şi dinţii mari, în timp ce maxilarul (mic) este luat, probabil, de la taică-său. Aşa că, după câteva consulturi, radiografii şi mulaje, fiică-mea s-a pricopsit cu două aparate dentare mobile, un fel de paturi ale lui Procust în miniatură, menite să-i mărească maxilarele într-un ritm mai rapid decât cel natural, astfel încât dinţii cei noi să aibă loc să crească drept. Costurile aparatelor nu au fost tocmai mici, dar nici mari, judecând după ceea ce aud de prin alte locuri. Şi a fost destul de dificil de găsit un sistem care să se poată prinde pe dinţişorii ei pentru că, deşi n-aş fi bănuit în veci aşa ceva, Luna cică are gura mică. Dar s-a putut, până la urmă. Fiică-mea îşi poartă conştiincios aparatele, scoţându-le doar când mănâncă sau când face sport, iar efectul se vede cu ochiul liber: dinţii de sus sunt aproape aliniaţi acum, la vreo două luni de la instalare, iar dintele de jos nu mai este orizontal, ci uşor, uşor, se apropie şi el de verticalitatea normală.

Luna de-abia aşteaptă să treacă timpul pentru a merge la controlul lunar, atât de bine se simte acolo. Ultima dată am fost chiar aseară şi le-a povestit tuturor de la cabinet ce frumos a fost la ea în „tabăă de şci” (abia după ce şi-a scos aparatele au reuşit şi ceilalţi să înţeleagă că este vorba despre o tabără de schi) – ăsta fiind cam singurul dezavantaj al acestor aparate: nu vorbeşte clar când le poartă. Iar doctoriţa a sfătuit-o, spre groaza mea, să vorbească mai mult decât de obicei, tocmai pentru a se obişnui cu fierătaniile alea în gură. Ceea ce a făcut, evident. Dar nu s-a obişnuit încă, iar rezultatul este uneori hazliu, alteori şocant, ca atunci când am întrebat-o, pe drumul de întoarcere de la şcoală, ce a făcut la ora de română, iar ea mi-a răspuns nonşalant:

– Mai nimic. Am făcut un sex.

Îmi pare rău, dar nu am găsit altă cale să lămuresc situaţia decât punând-o să repete până m-am prins că era vorba despre un „text”. Nu de alta, dar păreau curioşi să afle şi oamenii ăia din jur, de aşteptau la semafor împreună cu noi. Erau mulţi şi holbaţi, nu se făcea să îi las aşa…

În fine, ca să închei, că iar m-am lungit teribil, v-aş sfătui să mergeţi cu încredere cu copiii la dentişti. În primul rând, scapă de complicaţii ulterioare, dacă îşi tratează problemele de pe acum. Am auzit teorii năucitoare, cum că nu e cazul să tratezi cariile la dinţii de lapte pentru că, oricum, cad. Cum adică: să-ţi laşi copilul cu ditamai infecţia în gură sperând doar să nu extindă până peste un an, doi, trei, când natura o să rezolve problema? Nici teoria cum că e mai bine să pui aparat la adult decât la copil nu prea stă în picioare. De ce să nu previi, în loc să vindeci? Aţi văzut cât de incomode sunt aparatele acelea fixe pe care le poartă unii adulţi, cu anii? Copiii au marele avantaj de a se obişnui mai uşor cu orice, plus că îşi pot scoate aparatele, plus că îi ajută şi procesul de creştere. Cât despre sigilarea molarilor, ce să mai spun, mi se pare cea mai utilă invenţie medicală de la penicilină încoace. Să nu mai ai nicio grijă că ţi s-ar putea caria măselele… ce boierie!

Dar cel mai mare avantaj al mersului de mic la dentist este faptul că acei copii nu vor căpăta fricile noastre. Dacă sunt bine primiţi acolo, dacă medicii au suficientă răbdare cu ei la început şi dacă voi, ca părinţi, nu le insuflaţi propriile voastre temeri, atunci viaţa lor va fi mult mai uşoară şi, evident, mai sănătoasă. Iar dacă nu cunoaşteţi astfel de dentişti drăguţi şi eficienţi, vă recomand eu familia noastră de ursuleţi. Deşi ursoaica mamă m-a rugat să îi mai trimit şi adulţi, după cei câţiva copii nărăvaşi pe care i-am îndrumat către ea, de au trecut-o toate apele până a reuşit să le lucreze şi lor dinţişorii (dar a reuşit). Deci vă rog să nu mă daţi de gol că v-am trimis eu acolo. De altfel, uite, nu vă dau nici măcar coordonatele lor. Vă spun doar că au cabinetul în Tineretului şi că îi cheamă Blajin. Apropo, nume mai potrivit decât ăsta zău dacă se putea!

miss-universe-france(În poză este Iris Mittenaere, franţuzoaica ce a fost aleasă ieri Miss Univers. E studentă la stomatologie. În rest, nu are nicio legătură cu textul: şi dentistele Lunei sunt femei frumoase, dar blonde şi un pic mai îmbrăcate.)

Lecţia de yoga a Lunei. Plus o carte în dar pentru părinţi

După ce m-am uimit pe mine însămi, publicând o reţetă de pâine pe acest blog dorit literar, astăzi continui să fiu surprinzătoare şi vă prezint… o lecţie de yoga. De fapt, nu eu, ci fiică-mea. Şi nu e chiar o lecţie, ci mai mult un moment vesel. Dar mai bine vă las să vă uitaţi, poate învăţaţi şi voi cum să vă relaxaţi eficient, cu raze roşii, verzi şi albastre care vă trec prin toate mâinile, se dau peste cap şi se întorc iar printre picioare:

E râsu’-plânsu’, de fapt. Adică acum râd, dar în vară nu m-am amuzat la fel de tare, când mi-am dat seama că, după un an şcolar întreg, copilul meu nu învăţase absolut niciun cuvânt nou (zero, nada, rien, nothing) la orele de engleză, pentru că profesoara lor era ocupată să le vorbească despre raze colorate sau cu alte treburi, fără legătură cu obiectul muncii ei. Iar asta venea după un alt an de şcoală în care nu învăţase nimic la engleză, deoarece profesoara de atunci, alta, îi punea pe copii să coloreze la orele ei.

Dar să trecem peste lucrurile triste şi să luăm doar partea bună: fiică-mea ştie yoga. Spre deosebire de mine, care nu am avut niciodată înclinaţie spre practici exotice sau orice formă de mişcare fizică. Şi îmi pare rău că eu nu ştiu să-mi găsesc liniştea şi să mă relaxez prin astfel de exerciţii, ar trebui să le încerc şi eu într-o bună zi.

Până atunci, însă, vreau să vă ofer vouă ocazia de a învăţa câteva trucuri mici pentru relaxarea şi, mai ales, dezvoltarea armonioasă a copiilor voştri. Este vorba despre o carte frumoasă şi utilă, aşa cum ne răsfaţă de obicei prolifica editură Gama. O carte la care mă bucur că am lucrat şi eu, traducând-o. Este plină cu idei, sugestii şi sfaturi de jocuri şi exerciţii de făcut împreună cu bebeluşii şi copiii mici. Nu sunt numai exerciţii de yoga (şi aici nu vă aşteptaţi la ceva prea pretenţios, ci sunt mişcări simple de făcut cu bebeluşul în apă), ci tot felul de activităţi plăcute pe care le puteţi face cu copiii acasă, în timpul copilăriei mici. Toate activităţile din carte au legătură cu apa, de la mişcări de făcut în piscină, până la idei de desenat în aburul de pe geam – pentru că, da, uneori trebuie ca cineva să ne aducă aminte că există lucruri atât de simple şi de la îndemâna noastră pe care le putem folosi pentru a ne creşte frumos copiii!

Deci vă invit la concurs, dragi mame şi taţi de bebeluşi. Voi îmi lăsaţi un comentariu despre bebeluşul vostru, dacă îi place joaca în apă, în bălţi, la băiţă sau, dacă este cazul, în piscină, iar eu îi trimit un exemplar din această carte persoanei care câştigă tragerea la sorţi. Concursul este deschis şi viitorilor părinţi, deoarece un capitol întreg este dedicat gimnasticii acvatice pentru gravide. Pentru că voi nu aveţi încă bebeluşi, puteţi comenta ce doriţi. Dar la subiect, desigur 😉

Termenul-limită este luni, 19 decembrie, când voi anunţa tot aici câştigătorul.

Succes!

UPDATE:

Random.org a hotărât că premiul va merge la al treilea comentator. Felicitări!

random-100