Trei povestiri de mic amor, plus un final năucitor

Suntem în primăvara lui 2018, când a început să bată un vânt idilic pe la şcoala fiică-mii. După ce luni de zile subiectele preferate de conversaţie ale băieţilor au fost jocurile pe calculator şi filmele porno, iată că de o vreme încoace se tot fac şi se desfac idile reale, nu virtuale, între ţânci. Aproape în fiecare zi îmi spune Luna, cu sufletul la gură, pe drumul de întoarcere de la şcoală, poveşti încântătoare despre unul sau altul.

– Să vezi, mama, ce caraghioşi sunt băieţii ăştia doi, A. şi B. (să le zicem), care s-au îndrăgostit de aceeaşi fată. N-o ştii tu. Iar ea nici măcar nu-i bagă în seamă. A. este consiliat în materie de fete de către o prietenă de-a noastră, îi dă mereu sfaturi pe WhatsApp cum să procedeze. Aşa că mi-a fost milă de B. şi i-am zis că de-acum încolo o să-l ajut şi eu pe el. Pentru că pot şi eu să fiu consilier, nu e complicat.

Aici sunt absolut de acord, judecând după câţi băgători de seamă îşi arogă pompoasa titulatură de „consilier” în zilele noastre.

– Ce fel de sfaturi primeşte A. de la prietena voastră? Îi folosesc la ceva?

– Într-un fel. Adică, de exemplu, ieri l-a sfătuit să vorbească deschis cu fata, să-i spună ce simte. Şi atunci A., în timp ce coboram scările, s-a oprit brusc, s-a întors la ea şi i-a spus tare, de am auzit cu toţii: „Te iubesc”.

– Şi a funcţionat?, mă abţin eu cu greu să râd.

– Pe naiba! A fugit imediat, săraca fată.

Şi fiică-mea se pune pe un mare râs.

– Dar cum se descurcă băieţii între ei cu situaţia asta?, mă mir eu. A. şi B. sunt cei mai buni prieteni dintotdeauna, acum o să devină oare duşmani?

– Nu, deloc! Când şi-au dat seama că iubesc aceeaşi fată, A. i-a spus lui B., serios cum e el: „Îmi pare rău, ştiu că suntem prieteni, dar în treaba asta vom fi rivali”. Şi şi-au dat mâna.

Sunt siderată şi, de ce să nu recunosc, uşor invidioasă pe copiii ăştia, când aud ce frumoasă şi simplă este viaţa lor, fără ascunzişurile şi frământările chinuitoare pe care le asociez eu, în amintire, începuturilor de iubiri. Ca să nu mai vorbesc ce încântată sunt că mi se spun lucrurile astea. Nu chiar toate, pentru că uneori există şi lucruri secrete, despre care le-a promis prietenilor ei că nu va vorbi cu nimeni, iar eu respect asta. Când îmi spune: „Mama, e secret!”, nici măcar nu insist cu întrebările.

Încă îmi povesteşte şi idilele personale, situaţie care ştiu că nu va dura prea mult. Nu mai departe de azi a făcut o nouă cucerire şi mi-a tot turuit pe drum despre V., băieţelul cu care şi-a petrecut toată ziua la şcoală. Ea zice că nu e vorba de iubire, e doar un coleg nou şi îl ajută să se integreze, cică. Dar eu nu o cred, pentru că (încă) îi cunosc bine expresia feţei. Iar azi, expresia ei este diferită.

– Tu ce părere ai, mama?, o aud eu deodată întrebându-mă.

– Păi cred că ştii părerea mea deja. Iubirea este un sentiment superb, cea mai frumoasă emoţie pe care o poate simţi cineva, şi m-aş bucura să iubeşti cât mai mult în viaţă. Doar că, la 9 ani, mi se pare un pic deplasat să vorbim despre iubire şi băieţi, aş vrea să te limitezi la prietenii, la o iubire prietenească. Aş vrea să îţi stea mintea mai mult la şcoală şi la învăţătură în perioada asta, şi nu la băieţi. Deci atâta timp cât lucrul ăsta nu te împiedică să te concentrezi la ceva potrivit cu vârsta ta, poţi să iubeşti ce şi cât vrei. Poţi s-o iubeşti pe vânzătoarea de la supermarket, zâmbesc eu încercând să destind un pic atmosfera ce devenise prea sfătoasă, şi plusez când o văd pe fiică-mea zâmbind la rândul ei: Poţi să iubeşti copacul ăsta înalt, peretele ăsta cu graffiti, maşina asta albastră, semnul ăsta de circulaţie…

Mă răsucesc cu braţul întins ca să văd ce alte exemple de obiecte ale iubirii găsesc în jur. Şi o văd pe prietena Lunei, care ascultase până atunci în tăcere şi cu mare atenţie tot ce se vorbise, cu două degete ridicate, ca la şcoală:

– Da, zi, ce vrei să întrebi?, o invit eu.

– Putem iubi şi pisici?

Cu tonul ăla cu care îmi cere voie să ia o bomboană de pe biroul meu când vine pe la noi. Adică e clar că i-ar plăcea la nebunie să mănânce una, dar nu e deloc sigură dacă e permis sau sănătos aşa ceva.

– Bineînţeles că putem iubi şi pisici, o asigur eu.

– Uf, ce bine!, răsuflă ea uşurată. Pentru că eu le iubesc deja pe cele două pisici ale mele.

Momentele acelea în care mă întreb oare ce m-ar fi putut înveseli pe mine acum dacă nu aveam inspiraţia de a face un copil care să aibă, iată, prieteni atât de inocenţi. E o fetiţă extraordinară prietena aceasta a fiică-mii. Şi ştiam deja că îşi iubeşte pisicile, are o pasiune uriaşă pentru aceste feline. Şi mai ştiam şi că în momentul de faţă nu există altcineva în viaţa ei. M-a pus la curent săptămâna trecută:

– Mai ştii că eram îndrăgostită de X.?

– Mda, am zâmbit eu, aşa cum fac mereu când aud de astfel de poveşti în clasa a treia.

– Ei, bine… nu mai sunt! Şi i-am spus şi lui!

– Ce i-ai spus?

– I-am spus aşa: „Dragă X., să ştii că AM FOST îndrăgostită de tine, dar acum nu mai sunt”. Şi gata.

Părea tare mândră de ea, am stat un moment în cumpănă dacă să stric momentul cu veşnicele mele discursuri educativ-plictisitoare. Şi totuşi…

– Nu trebuie să îi spui niciodată prima unui băiat că eşti îndrăgostită de el, i-am destăinuit eu unul dintre „secretele” ştiute de toţi adulţii. E o regulă foarte utilă în viaţă.

– Eu nu cred că e corect să-i dai unui copil un asemenea sfat, s-a revoltat uşor fetiţa, brusc conştientă de vârsta ei fragedă.

– Ba tocmai că unui copil trebuie să-i dau sfaturi, pentru că oamenii mari nu mai au nevoie de ele, ei ştiu deja ce trebuie să facă.

– Ei, da!, am auzit-o atunci bombănind şi pe fiică-mea. De parcă Dragnea ştie ce trebuie să facă… Iar el e om mare!

Şi uite-aşa s-a mai încheiat o discuţie despre iubire în familia noastră. Pentru că, atunci când intervine politicul, se duce naibii orice dragoste!

––––––-

Am scris întâmplările de mai sus imediat cum au avut loc. Doar că nu am găsit momentul potrivit să le public, aşa că, la foarte puţin timp, s-a mai adăugat una tematică:

A venit pe la noi Andrei, cel mai vechi prieten al fiică-mii. Pe Luna o sună V., băieţelul cel nou-venit în şcoală, cu care a legat o strânsă amiciţie, iar ea se duce în dormitor să vorbească privat. Rămân în sufragerie cu Andrei, să ne dăm coate şi să o bârfim. După ce se întoarce Luna, ne asigură (iar) că nu e îndrăgostită de băiatul ăla.

– Aşa e şi normal, spun eu. La 9 ani nu se poate vorbi despre dragoste.

– Nu-i adevărat, sare Andrei. Îl mai ştiţi pe M.?

Sigur că îl mai ştiu, M. era un băiat tare frumuşel din fosta lor clasă.

– El are o relaţie. Şi tot 9 ani are.

– Ǎăăă… cum adică „o relaţie”?, mă pufneşte pe mine râsul.

– Adică e un cuplu cu o fată. Dar e normal, pentru că el zice că fetele vor numai băieţi care sunt ori sportivi, ori faimoşi. Iar el e amândouă. Că joacă baschet şi a fost şi la televizor odată.

Sunt năucită, dar aleg să îi explic altădată lui Andrei cum stă treaba cu fetele. Am multă treabă acum, dar nu pot să-l las chiar aşa, într-o atât de gravă eroare:

– E o prostie ce a spus M., să nu-l crezi! Şi să nu cumva să îţi închipui că tu nu o să ai niciodată o relaţie dacă nu eşti sportiv sau faimos.

– Aaaa, nu-mi închipui aşa ceva! Oricum, şi eu sunt sportiv! Doar că mai trebuie ceva: M. şi-a făcut relaţia asta pe WhatsApp, iar eu nu am nicio fată pe WhatsApp în afară de… – îmi face cu ochiul înspre fiică-mea – în afară de domnişoara Luna.

Şi ne punem cu toţii pe râs.

– Aşa este, îl asigur eu. Nu se face să strici o prietenie atât de lungă şi frumoasă ca a voastră pentru o relaţie trecătoare de dragoste. Luna, te rog să îi bagi fete pe WhatsApp lui Andrei!

Din câte ştiu, Andrei nici acum nu are „o relaţie”. Presupun că fiică-mea nu mi-a ascultat rugămintea, pentru că de sport ştiu că nu s-a lăsat…

Reclame

Perle FB 18

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

IUNIE 2017 (continuare)

Din ciclul „Noi nu greşim niciodată!”:

– Vai, mama, ce IREZISTABIL este Lord [labradorul nostru] uneori, cum se aşază el cu burtica în sus, la mângâiat… sau cum dă el laba… De ce râzi?

– Cum ai zis că e?

– Ǎăă… drăgălaş, parcă.

– Nu aşa ai zis. Ai şi uitat?

– Nu! Doar că nu m-am auzit!

–––––-

–––––-

– În viaţa mea nu mai pun piciorul la restaurantul ăsta! Ştii ce mi-a zis fata aia de la intrare?

– Ce?

– „Săru’ mâna”!

– Şi ce-i cu asta?

– Păi eu nu sunt vreo femeie bătrână de la ţară, să îmi zică „Săru’ mâna” o fată de peste douăzeci de ani!

– Ştiu şi eu, mama… Cu rochia asta… cam aşa arăţi!

Doreşte cineva să adopte copil obraznic şi fără simţ estetic? Are şi părţi bune, să ştiţi 😉

–––––-

–––––-

Am trecut ieri cu fiică-mea prin Piaţa Amzei. Din curtea unei case frumoase, se auzeau râsete de copii, aşa că ne-am uitat curioase prin gard şi am văzut un loc de joacă, o fetiţă chinezoaică şi un anunţ cum că se fac înscrieri la şcoala de acolo.

– Eu nu cred că e o şcoală adevărată aici, mi-a dat Luna coate discret (sau, în fine, ştiţi voi cât de discreţi pot fi copiii). Ia uite cum arată fata aceea, clar nu e româncă!

– Poate fi o şcoală pentru diplomaţi, încep eu o explicaţie, dar nu reuşesc să o termin.

– Aaaa, atunci pot merge şi eu!, se bucură ea. Că şi eu sunt diplomată acum!

Şi adaugă mândră de ea:

– Trei diplome am primit astăzi la şcoală!!!

Nu am putut să o contrazic 😉

–––––-

–––––-

Femeie la cratiţă, bărbat la piaţă, copil la televizor. Vreme urâtă afară, deci este clar o dimineaţă tipică de sâmbătă într-o familie tradiţională din România.

– Mama, cangurul este o rudă de-a noastră, nu-i aşa?

Deci cam până aici a fost cu familia tradiţională…

–––––-

–––––-

– Mama, pot să iau scula lui tata, care e goală, şi să mă joc cu ea pe-afară? Pardon, se corectează ea când îmi vede ochii beliţi (!), TRUSA de scule am vrut să spun, că e una fără nimic în ea la subsol…

–––––-

–––––-

Mâncarea preferată a fiică-mii de la McDonald’s este… salata grecească. Cred că cel mai tare o atrage procedura de asezonare, care presupune să adauge ea un sos, două, peste legume, să acopere cutia cu capacul şi să o zdrăngănească până o lasă puterile. Dar nici gustul nu pare să o lase indiferentă, ar mânca şi cu trei mâini deodată, dacă ar avea:

– Ho!, încerc eu să o temperez. Parcă ţi se bat turcii la gură!

– Adică?

– E o vorbă.

Cam cât de departe în istorie să merg cu explicaţiile? Suntem totuşi la un mall, căţărate pe nişte scaune înalte…

– Ştii, poporul român s-a luptat mult cu cel turc. Ţi-am mai povestit uneori, când treceam pe la Călugăreni, că acolo a fost o bătălie celebră. Demult de tot, turcii veneau mai mereu peste noi, aici, şi duceam des războaie cu ei, să ne apărăm ţara.

Sesizez expresia din categoria „wow” de pe faţa ei. Iată un copil căruia îi va plăcea istoria la şcoală – îndrăznesc să sper eu în gând.

– Wow! Şi ai prins şi tu un război dintr-ăsta?

E bine, totuşi, că am deschis subiectul. Acum, copilul meu ştie că nu sunt chiar ATÂT de bătrână încât să fi prins Războiul de Independenţă. Sper să nici nu uite…

–––––-

–––––-

Atunci când vine o prietenă în vizită la fiică-ta şi tu nu mai înţelegi nimic din conversaţiile lor:

– Auzi, da’ bunica ta din ce categorie este: mai glumeaţă sau…?, a întrebat Luna.

– Bunica mea are 55 de ani, a răspuns prietena ei.

– Ah, ok.

Şi a schimbat subiectul, părând lămurită.

–––––-

–––––-

Şi tot cu prietena în vizită:

Fiică-mea îşi face temele cu prietena ei. Mă cheamă să le clarific un exerciţiu, iar eu observ în cerinţă un cuvânt pe care nu sunt sigură că fetele îl cunosc:

– Aici scrie că drumeţii au „poposit” de câteva ori pe drum. Ştiţi ce înseamnă asta?

– Da, sigur!, se bagă Miss Atotcunoaştere. E atunci când faci un POPOS!

– Ba nu se spune aşa!, o contrazice Miss Atotcunoaştere No. 2. Se spune POPASǍ!

Le-am lăsat să se clarifice singure. Nu păreau să aibă cu adevărat nevoie de mine.

–––––-

–––––-

Dar să vedeţi discuţii când are DOI prieteni în vizită:

– Mie îmi plac chihuahua şi o să-mi iau unul când o să fiu mare.

– Ăăă… nu vreau să te dezamăgesc… dar să ştii că chihuahua sunt defecţi, că au capul mare şi nu prea au echilibru.

– Nu cred că sunt toţi aşa. Eu cred că doar vreo 5%.

– Mda, posibil…

– Ştii magazinele alea de căţei? Ei bine, o fi frumos acolo, dar de unde vin căţeii nu e frumos. Pentru că există ca nişte fabrici, aşa, unde sunt multe fetiţe şi sunt închise şi sunt puse să facă pui toată viaţa lor.

– Vaaai, săracele! Da’ şi săracii pui, îţi dai seama? Că sunt născuţi cu forţa!

– Pe câinele vostru de unde l-aţi luat?

– De la un răufăcător.

– Wow, ce tare!

–––––-

–––––-

Şi un pic mai târziu:

– Ia uite, ce frumos, doamna aia îl pupă pe rechin!

– Da, săracul de el, îţi dai seama ce fericit e? Că el nu este animal de companie, să păţească des asta.

– În general, oamenii sunt răi cu rechinii. Şi cu balenele. Le vânează pentru grăsime. Nişte boieri răi, care vor numai bani!

– Bunicul mi-a zis că pe vremuri se făceau pantofi din piele de câine.

– Vai, nu mai zice asta, că mă întristezi! Eu am un experiement cu muşte… Vrei să guşti?

– Ce?

– Din zmeura asta.

– Ah, credeam că din muşte.

– Nuuu! Vai de mine! Deci, mă uit la muşte, la picioarele lor. Seamănă cu oamenii la picioarele din spate. Probabil că strămoşul nostru de acum mii de ani a fost muscă. Ştiu… nu are sens…

Să-i mai las pe copiii ăştia la televizor sau să nu-i mai las? Eventual să le schimb canalul, de pe Nature pe Disney sau ceva mai puţin savant?

–––––-

Perle FB 16

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Ianuarie 2017 (continuare)

Luna îl învaţă pe taică-său cum să facă înmulţirea cu 9 ajutându-se de degete. La telefon.

– Tata, fii atent, că te învăţ o super-chestie!

– Bineee, se aude din receptor, resemnată, vocea tatălui.

– Bine! Fii atent! Ai zece degete?

Evident (şi din fericire), s-au auzit hohote de râs de ambele părţi ale telefonului.

– Bine, bine, nu asta am vrut să spun, se corectează Luna, uşor agasată că nu s-a făcut bine înţeleasă. Adică ai zece degete LA ÎNDEMÂNǍ?

Eh, aşa da! 😉

––––––––––

– Mama, mama, ai văzut ce frumos era îmbrăcat căţeluşul ăla? Două haine avea!

– Nu l-am văzut. Ce câine era?

– Ca Babe a noastră, numai că nu era Jack Russell. Dar avea şi el pete, numai că negre. Şi era mai mare. Şi era îmbrăcat cu haină din alea de marinari, cum ne plac nouă, numai că dungile erau negre. Şi erau de câine (!!??). Şi pe deasupra avea… zici că era haină din aia de mi-a făcut ruda mea două.

– Vestele tricotate de sora bunicii tale?

– Numai că vestele mele sunt verde şi galbenă, iar câinele avea una roşie. Şi mult mai scurtă. Şi era şi încălţat. Avea adidaşi roşii cu şireturi albe.

– Numai că…?

– Ce?

– Nu urmează un „numai că”?

– De ce ar urma?

– Ziceam şi eu aşa…

 

Februarie 2017 (continuare)

Teme la engleză. Opt ani şi-un pic. Are de completat un rebus unde rezolvarea este o imagine cu un băieţel care mănâncă un hamburger. Doar că în rebus sunt numai 6 spaţii: B____R.

– Habar nu am, dă Luna din umeri.

– Nu cred! Ai mâncat de atâtea ori, mă mir eu.

– Păi nu intră „hamburger” aici… Aaa, stai, că ştiu! E burger!

– Aşa este, bravo!

Mă mănâncă să îi mai ţin o lecţie de etimologie, deşi ştiu bine că nu îi place:

– Ştii… „hamburger” vine de la numele oraşului Hamburg din Germania, unde se spune că era specific tipul ăsta de sandviş, dar americanii l-au înţeles altfel. L-au americanizat. Şi l-au împărţit în două cuvinte: „ham” şi „burger”. Adică „burger” e sandvişul şi „ham” este…

– Să nu spui că mâncăm câine!, sare ea cât colo, oripilată.

Nu i-am spus. I-am povestit despre şuncă. Dar am îndoieli că a reţinut…

 

Martie 2017 (continuare)

Drum de întors de la şcoală. Fiică-mea, opt ani jumate, clasa a treia:

– Şi la ora de română am făcut… bla, bla… şi la matematică… bla, bla… şi în pauza mare…

Ascultatul ăsta doar pe jumătate se numeşte „mecanism de coping” în termeni de specialitate, adică ceva ce te ajută să scapi cu viaţă unor relatări infinite. Părinţii de copii vorbăreţi ştiu despre ce e vorba.

– … şi apoi X a zis… bla, bla… şi lui Y i-a căzut iarba pe jos… şi…

– Stop! Ce-ai zis?

Pentru că detectorul matern de pericol funcţionează chiar şi simultan cu mecanismele de coping. Iarbă??!!

– Că lui Y i-a căzut iarba pe jos?, se miră copilul că ceva atât de banal mi-a putut atrage mie atenţia.

– Da. Despre ce fel de iarbă e vorba?

– Iarbă! Avea un pliculeţ la el şi i-a scăpat pe jos, mare scofală!

Pliculeţ??!! Cu iarbă??!! Dacă mă lasă picioarele şi mă scurg pe jos în următoarele două secunde e doar din cauză că tot sângele mi s-a urcat la cap.

– Ce ai, mama? Iarbă din aia de plastic, pentru decoraţiuni de primăvară… La ce te gândeai?

Să-mi fie ruşine la ce mă gândeam eu!! 😀

 

Mai 2017 (continuare)

Mama, ştii cum trebuie să faci dacă nu ai lumină peste noapte şi ţi-e frică să dormi în întuneric? E simplu: ţi-o imaginezi! (Luna, 8 ani)

––––––––

– Mama, eu cred că ţie, de fapt, nu că nu îţi place sucul Tedi cu zmeură, ci că ai făcut o asociere greşită cândva. Adică, de exemplu, ai văzut odată un film în care un om bea ceva dezgustător, apoi s-a dat imediat reclama la Tedi şi gata, acum crezi că sucul ăla e rău.

Aşa-mi trebuie dacă îi explic unui copil de opt ani cum e cu asocierile subliminale, marketingul şi advertisingul. Acu’ sunt nevoită să beau sucul ăsta pe care l-a început ea, dar nu i-a plăcut şi mi l-a pasat mie.

––––––-

– Mama, te rog să te aşezi pe fotoliu să-ţi arăt ceva.

– Ce?

– Am făcut eu ceva special, cât te-am aşteptat să ieşi de la doctor.

– Ce?

– Mai ţii minte că aseară mi-ai spus o poveste de groază pe fotoliul ăla? Ei bine, acum am şi eu ceva tot cam aşa pentru tine. Fii atentă, că e cu impact emoţional! Ta-dam!

E foarte mândră de faptul că, din plictiseală, a învăţat să aplice efecte de photoshop. Acum umblă după câine prin casă, să îi arate o poză de-a lui fosforescentă:

– Ia uită-te, Babe, tu eşti aici! Nu, nu fugi, că nu arăţi chiar atât de rău!

–––––––––––-

– Mama, adu-mi şi mie te rog aparatul dentar din portbagaj.

– Ce naiba caută în portbagaj??!!

– Păi l-am scos la şcoală când m-am jucat, şi l-am pus în ghiozdan, iar tu ai pus ghiozdanul…

– Of, de câte ori te-am rugat să nu îl mai arunci aiurea prin ghiozdan? Acum iar trebuie să cotrobăi peste tot!

– Nu, nu, am avut grijă şi l-am pus frumos. E în pantoful din buzunarul din faţă. 🙂

–––––––––

– Mama, ştii cum îţi spune colega mea X?

– Cum?, întreb eu relaxată.

Sunt atât de obişnuită să mi se pocească numele în fel şi chip, de la „Alinuţa” la „Luminiţa”, cu trecere prin „Albinuţa”, încât nu mă aştept la vreo mare surpriză din partea prietenei Lunei.

– „Mă-ta”.

Şi totuşi. 🙂

Perle FB 15

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Aprilie 2017 (continuare)

– Tata, ştii să faci elefantul?

– Cum e asta?

– E atunci când o pui între gaura mare şi gaura mică.

– Aha.

– Da’ spike ştii să faci?

– Spike e aia când o pui în vârf, nu-i aşa?

Pour les connaisseurs. De kendama.

––––––

Sală de aşteptare la veterinar. Intră o doamnă cu un căţel foarte speriat:

– A, văd că e coadă… Mă întorc mai târziu, atunci, că am doar să-i dau nişte bani domnului doctor…

– Daţi-mi-i mie, îi zâmbesc eu larg şi evident glumeţ.

– Mda, îmi răspunde ea sec şi face stânga-mprejur.

Sunt uşor debusolată şi îi mărturisesc fiică-mii:

– Ce nu-mi plac mie oamenii fără simţul umorului!

– De ce spui asta?

– Pentru că nu a râs deloc la gluma mea.

– Ai făcut o glumă??!!

– Mda, am răspuns şi eu sec…

––––––

Din ciclul “Văd bătrâneţea cu ochii”:
– Lunaaaa! Vii, te rog, să mă ajuţi să desfac capacul ăsta? Că are protecţie pentru copii şi nu reuşesc…

––––––

– Bună dimineaţa, puiuţ, ce vrei la micul dejun?
– Ceai.
– De care?
– “De care” ce?
– De care ceai.
– Nu vreau ceai, vreau lapte.
– Ai zis “ceai”…
– Nu. Am zis “ce ai”. Adică “ce ai la micul dejun, mama”?
Simt o uşoară iritare în tonul fiică-mii şi decid să schimb subiectul, ca să nu escaladăm potenţiale conflicte de la prima oră a dimineţii:
– Cine e domnişoara, mă rog?, mă prefac eu interesată de micuţa marionetă de deget pe care o poartă Luna pe inelarul drept astăzi.
– E o VACĂ, mama…

E clar: prima dimineaţă de după întoarcerea din vacanţă este grea. Revin cu poveşti după ce beau o cană dublă cu cafea. Sau cu ceai. Sau cu ce am 😉

––––––

Mai 2017

– Mama, pot să împrumut o gumă de la tata?

Evident că îi răspund „Da”: e vorba de gumă de mestecat, iar eu sunt tare curioasă să văd cum îi returnează datoria 🙂

(din februarie 2016)

––––––

– Asta ce ţară e?

– Georgia.

– Da, da, dar ce ţară e?

– N-auzi?? Georgia!!

– Ba aud! Dar ce ţară e???

Da, ne uităm la Eurovision, iar fiică-mea se contrazice cu mine că Georgia ar fi un nume de ţară.

––––––

– Uite, mama, vine „Fest and furios ŞAPTE”, îţi dai seama??!!, îmi ţipă fiică-mea în ureche.

– Luna, te-am rugat de atâtea ori să nu mă mai sperii când sunt la volan… Şi măcar dacă ai fi văzut vreun film din serie, ca să te bucuri în halul ăsta!

– N-am văzut, dar vreau să văd. Pentru că e cu Zâna Măseluţă.

– Ba nu. E cu Bona de la Forţele Speciale, o contrazic eu.

– Ei, da! Bonă era Cichicean! Ǎsta e Zâna Măseluţă.

Avem cultură cinematografică sau ce? 😉

––––––

– Uite, Luna, domnul acela cu barbă este cel care a făcut expoziţia, îl cheamă Dan Perjovschi şi e un desenator foarte bun. Iar domnul acela mic, în costum, cu care vorbeşte, este un foarte cunoscut om de cultură, pe care îl cheamă Mihail Şora şi are o sută de ani!

– Ceee??!!!

– Poate chiar o sută unu, dacă mă gândesc bine…

– Wow!

După cinci minute:

– Dar domnul acela mic e chinez?

– Nu! De ce?

– Păi are faţă de chinez.

– Of… E bătrân, Luna, din cauza asta arată aşa. Dar e român.

– Eşti sigură-sigură?

– În fine, e drept că a trăit foarte mult în străinătate…

– Vezi? Eu cred că a fost şi în China şi de acolo şi-a luat faţa asta!

După o jumătate de oră:

– Mama, da’ chinezul ăla… pardon… adică… DOMNUL ACELA chinez mai este încă activ la 101 ani??!!

(expoziţia era World Attractions de la galeria Sandwich)

––-

După două săptămâni:

Auzim într-un film o bucată dintr-o melodie celebră de-a lui Tom Jones:

– E un cântăreţ foarte cunoscut, o asigur eu pe fiică-mea şi adaug ca să îi captez interesul: e şi în juriu la „Vocea Angliei”! Mie îmi place mult vocea lui. Şi îi plăcea şi maică-mii, pentru că e foarte bătrân…

– Aaaa, e chinezu’ ăla, nu-i aşa?, izbucneşte ea bucuroasă că a ghicit.

– Nu, Luna, nu e Mihai Şora…

––––––

– Vai, ce joc aiurea jucau băieţii astăzi! O prostie mare de tot, habar nu am cum poate să le placă aşa ceva!, se revoltă prietena Lunei.

– Ştii, băieţeii se maturizează mai greu decât fetiţele, încep eu o explicaţie savantă şi împăciuitoare.

– Daaa, ştiu!, se bagă-n seamă şi mândra mea. A scris şi BUG Mafia asta!

Şi se pune pe cântat, drept răspuns la ochii mei cât cepele:

„Da’ se zice că băieţii se maturizează mai târziu
Probabil că-i aşa, uite copilu’ pe viu” etc.

Să mai zică cineva că B.U.G. n-ar fi educativ, frate! În fine, partea care poate fi dată la radio… :-)))

(pentru conformitate: https://www.youtube.com/watch?v=7fc9jhvzjSg)

––––––

– Ce limbă e asta, Luna?, o testez eu zapând pe un film italian la televizor.

– Spaniolă?

– Nu, dar nu eşti departe.

– Bulgariană? Nu, ştiu că am zis o prostie… Greciană!

Nu m-a lăsat inima să o mai las să încerce.

– Of… e italiană, Luna… Ţine şi tu minte, te rog, că e atât de muzicală…

– Bine, bine, închide ea politicos subiectul. Acum îmi faci şi mie, te rog, un sandviş? Unul cu ŞVAUŢER şi unul cu caşcaval normal?

Deci eu cred că nu poate, pur şi simplu 🙂