Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Perle FB 8

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Coşmar?

Pentru că nici nu mai încape în pătuţul ei de copil mic, dar nici nu nu vrea să doarmă singurică într-o cameră a ei, de o vreme încoace (mult prea multă vreme, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fiică-mea şi-a apropriat cu mare tupeu o jumătate din patul conjugal, dormind când cu mine, când cu taică-său, după cum are chef. De obicei, are chef mai mult cu taică-său. Iar eu mă refugiez atunci prin alte camere, unde, trebuie să recunosc, savurez răsfăţul de a dormi dusă, fără picioruşe pe beregată, coate în plămâni sau cine ştie ce alte „atenţii” tandre din partea copilului.

Asta nu înseamnă, însă, că nu mă trezesc uneori cu ea pe cap, la propriu şi la figurat, în miez de noapte. Sau că nu pot avea surprize şi la trezire, dis-de-dimineaţă:

– Mamaaaaa! Hă, hă, hă…

– Wow, de ce plângi aşa?, mă îngrijorez eu văzând-o în hohote.

– Am visat căăăăă… aveai un accident şiiiiii… hă, hă, hă… şi mureaaaaaaai…

Oricât de multe şmecherii pedagogice aş şti, subiectul ăsta e de natură să mă blocheze puţin. Pe cine nu ar bloca?

– A fost doar un vis, încerc eu să o liniştesc.

– Dar dacăăăăă… mori de-adevăratelea? Hă, hă, hă…

– Cum să mor? N-ai văzut ce bine conduc?

– Nuuuuu… că te călca o maşină în vis.

– Nu-ndrăzneşte nimeni să mă calce pe mine, ştii doar ce gură rea am!, continui eu să glumesc, dar fără folos.

– Şi dacăăăăă…. totuşi….

Şi atunci mă străfulgeră o idee: oare ce s-ar întâmpla dacă i-aş răspunde serios la întrebarea asta care pare, totuşi, serioasă?

– Îl ai pe tata, dacă păţesc eu ceva.

– Daaaa… hă, hă, hă… dar el nu e aici… Cine mă duce pe mine la şcoală?

– Te muţi la Giurgiu.

– NUUUUUU…

– Vine bunică-ta şi stă cu tine la Bucureşti.

– NUUUUUU…

– Păi aia nu vrei, aia nu vrei, încep eu să-mi pierd răbdarea, în glumă, desigur. Dar ce vrei tu?

– Vreau să ştiu cu cine dorm eu noaptea dacă tata sforăie iar prea tare… Hă, hă, hă…

Deci discuţiile „grele” cu copiii nu sunt întotdeauna chiar atât de grele pe cât ne temem noi, abordaţi-le cu încredere!

Perle FB 7

Octombrie 2016 (continuare)

– Mama, cât de greu i-o fi fost primului om de pe Pământ?

– De ce?, mă prefac eu îngrijorată.

– Păi n-avea casă, săracu’. Că nu existau alţi oameni să i-o construiască. (discuţia e din august 2015)

–––––-

Înainte de plecarea la şcoală, fiică-mea, cu năuceala tipică dimineţilor de vineri, a spart solniţa. Era oarecum vina mea, pentru că m-am apucat să o întreb ceva fix când ea se concentra să îşi strângă masa după micul-dejun – or se ştie că ăştia micii nu le prea au cu atenţia distributivă până, hăt, când devin femei (la bărbaţi, oricum, nu se pune problema de aşa ceva, niciodată). I-am atras atenţia să nu calce în cioburi, am îndepărtat câinele, am luat o mătură şi am început să strâng pretextul pentru şapte ani de certuri grele de acum înainte, dacă ar fi să mă iau după superstiţii. Dar nu mă iau. E doar sare vărsată şi-atât.

În tot timpul ăsta, copilul înţepenit:

– Să ştii… că… eu… nu am vrut…

– Ştiu, Luna.

– Dar nu ştiu cum… nu m-am uitat… şi…

– Da, Luna. Nu face nimic. Data viitoare să fii mai atentă.

– Da’ nu mă cerţi deloc-deloc??!!, izbucneşte ea deodată, ajunsă la capătul stuporii.

– Nu, pentru că a fost un accident. Eram acolo, am văzut cum s-a întâmplat, clar nu a fost din neglijenţa ta… Eu nu te cert niciodată atunci când nu eşti vinovată.

Şi îmi dau seama că discursul meu calm şi moralizator a luat-o, totuşi, pe panta exagerării:

– Bine, poate nu chiar niciodată, mi-o mai fi scăpat şi mie uneori să te cert fără motiv…

– De două ori!, se aude prompt fiică-mea.

– „De două ori” ce?

– De două ori m-ai certat aiurea în toată viaţa mea.

Stau bine. (Cred.) Dar nu ştiam că mă contorizează…

–––––-

În drum spre şcoală, dimineaţa, întâlnire de gradul trei într-unul dintre gangurile prin care trecem de obicei: câinele nostru, mic, aiurit, dar cutezător şi un câine-lup uriaş, superb şi aparent isteric la vederea noastră. Stăpânu-său, galant (sau panicat la gandul că a omis să îi pună botniţă fiarei), ne face semn să trecem primii prin spaţiul îngust, în timp ce el se chinuie să-şi ţină în frâu animalul dezlănţuit.

După vreo cincizeci de metri, reuşeşte şi fiică-mea să articuleze ceva:

– Mama, ce rasă era AIA?

– Ciobănesc german, Luna, îi răspund eu. Sau… nu ştiu sigur, pentru că avea părul mult mai lung decât un german, o fi fost belgian, sau ce alte variante de lup mai sunt…

– A, nu! Sigur era german!

– De unde ştii tu, mă, boţ de om?, zâmbesc eu la ea.

– După lătrat. Părea german.

Natürlich! Cum de nu mi-am dat seama? 🙂

–––––-

Noiembrie 2016

E aproape ora zece, când va începe meciul echipei de fotbal favorite a Tatălui – un meci important pentru Steaua, trebuie să câştige pentru a rămâne în cupe (nu ştiu care anume, doar redau ceea ce aud prin jur). Cu câteva minute înainte, însă, Tatăl se uită la un alt meci. AG-PLZ scrie pe ecran:
– Argeş cu mai cine joacă?, întreabă Mama.
– Nu e Argeş, e Astra Giurgiu, giurgiuveanco ce eşti!, răspunde Tatăl.
– Aaaa! Auzi, Luna, e echipa aia de am trecut ieri pe la stadion la ei.
– Păi hai să mergem la meci!, propune Fiica, vitează.
– Meciul e pe Arena Naţională, le taie Tatăl elanul. Şi plouă rău afară.
– Bine…
După zece secunde:
– Tecşeira e giurgiuvean?, întreabă Mama.
– Da, răspunde Tatăl.
După alte zece secunde:
– Da’ Jeraldo?
– Şi el.
După…
– Şi Bubacar?
– Desigur. Giurgiuvean get-beget. De pe Ghizdarului, răspunde ironic Tatăl.
– Păi ştii că mă enervează să aud numai nume dintr-astea străine!, pufneşte Mama în râs.
Ca pentru a-i da peste nas, următoarele faze sunt asigurate exclusiv de nume româneşti:
– I-auzi: Lung!, se bucură Mama (fostă suporteriţă de-a lu’ tac-su). Şi Budescu! Şi Ioniţă! Deci sunt şi nişte români, totuşi!
– Eee, nu te bucura prea tare, o temperează Fiica. Ăştia sunt probabil la echipa cealaltă.
O patrioată plus o iubitoare de logică în familie. Noroc că s-a terminat meciul şi a început celălalt, mult-aşteptatul. Acum scrie STE-ZUR pe ecran:
– Joacă Steaua cu Zurli?, îl întreabă Fiica pe Tată, în timp ce îi îndeasă în gură un şerveţel.
Simulează un control la dentistul şi tocmai i-a scos un dinte Tatălui, aşa că acum îi trebuie pansamente, şi sfaturi multe, şi alte controale, pentru a se depista eventualele alte probleme…
Există seri în care nu e bine deloc să fii singurul bărbat din casă. Serile de meci, în special.

–––––-

Iată ce înseamnă să nu ai teme de făcut în vacanţă (uraaa!!! uraaaa!!): îţi botezi bilele. Alea de plastic, nu vă gândiţi la prostii…

Apoi o chemi pe mămica ta şi o pui să ghicească care e fiecare. Apoi o pui să le ordoneze într-un clasament, după modelul cel mai drăguţ – preferata mea e hibridul ăla de pepene cu minge de baschet. Apoi o pui să îşi aleagă şi numele preferate – „Nimicica Roz” e de comă, după părerea mea. Apoi…

Într-un fel, regret temele astăzi 🙂

 

Perle FB 6

Septembrie 2016 (continuare)

Pentru că se pare că a terminat cu otitele, dar a început cu scolioza, am înscris-o pe Luna oarecum împotriva voinţei ei la opţionalul de înot de la şcoală. Azi a avut prima oră. Şi s-a întors după cum mă aşteptam – trăsnind a clor şi uşor bosumflată:

– Cum ţi-a plăcut?

– Pe o scară de la 1 la 100?

– Să zicem.

– … cam de 20%.

Şi a urmat o lungă relatare despre mărimea bazinului, ne-amabilitatea instructorului, tinereţea colegilor (fiind începătoare, au pus-o în grupă cu cei de la grădiniţă – ceea ce suspectez că este motivul principal al nemulţumirii), culoarea culoarelor, faptul că nu era o piscină în care să se poată face pipi…

– Cum adică?!, mă mir eu. Există şi piscine în care ai voie să faci pipi?!

– Da. Că a venit o doamnă şi a întrebat: „Pot să fac pipi în apă?” şi instructorul i-a răspuns: „AICI nu.”

… magazinul de căşti de la care va trebui să îşi procure şi ea una, pentru că azi n-a avut, dar i-a dat o colegă drăguţă, restaurantul din interiorul complexului…

– Dar de înotat, ai înotat?, o întreb eu când mă mai dezmeticesc puţin după faza cu pipi-ul. Pentru că, totuşi, pentru asta te-ai dus acolo.

– Daaaa, am înotat. Şi pe faţă, şi pe spate, şi pe burtă, şi pe cap…

Aşa da! Dacă a înotat şi pe cap, eu zic că e OK! 🙂

––––––

Ne uităm la Telejurnalul TVR. Pe ecran defilează manechine scheletice (credeam că nu mai există tâmpenia asta, cu idealul de femeie de tip sfoară crăcănată) îmbrăcate în seturi de lenjerie intimă. E parada ultimei colecţii Etam de la Paris. Dantele, voaluri, multă piele dezgolită…

– Au!, o aud pe fiică-mea, pe jumătate leşinată de şoc.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar este într-o fază teribil de pudică, de o vreme încoace:

– Femeile alea sunt dezbrăcate! Nu le e ruşine să umble aşa?

Nu prea apuc să zic nimic, şi pentru că râd, şi pentru că e pornită rău şi vorbeşte singură:

– Tu ai vrea să te arăţi AŞA în faţa oamenilor?… Bine, e posibil să te fi văzut înainte, oamenii ăia, pe plajă, dar… totuşi… Uite, uite! Li se vede… ştii tu…

Plec la bucătărie. Bănuiesc că e atât de încrâncenată şi pentru că, la o ştire precedentă, a aflat ceva ce a oripilat-o şi mai tare. Era vorba despre perioada de împerechere a cerbilor şi la televizor se auzea boncănitul acestora:

– De ce ţipă aşa, mama?

– Caută femelă, pentru împerecheat.

– Da’ de ce să se împerecheze?

– Pentru sex.

M-am prefăcut relaxată, dar nu eram.

– Ei, da! De ce să vrea nişte cerbi să facă sex?

– Ca să facă copii.

Gata, am zis-o. Ce-o fi o fi!

Şi a fost:

– Şi tu ai făcut sex cu tata ca să mă faceţi pe mine??!!

– Da.

Eram deja la două camere distanţă când spuneam asta.

– Păi n-ai zis tu că nu l-ai văzut niciodată pe tata dezbrăcat??!!

Habar nu am despre ce vorbea. Presupun că asta este o poveste frumoasă pe care şi-a inventat-o singură, pentru consolare. Dar mă bucur că am tranşat, în sfârşit, problema pentru că, iată, nişte bucăţele de adevăr apucase ea să prindă pe ici, pe colo (sexul se face gol). Mai bine să ştie totul de la mine. Oricum, nici măcar nu pare prea marcată de moment, pentru că o aud încă bombănind pe dincolo:

– … de parcă asta ar fi o ştire de dat la televizor, auzi, nişte femei în chiloţi în faţa oamenilor!

––––––

Octombrie 2016

Poate mai ştiţi felicitarea pe care mi-a făcut-o fiică-mea acum un an şi care a rămas felicitarea mea preferată din toate timpurile:

Ceea ce nu ştiţi e că omul-porc a lovit din nou prin primăvară, sub forma unei discuţii, de data aceasta:

– Mama, ştii cum se spune „om porc” în engleză?

– Nu…, i-am răspuns eu precaută şi curioasă.

– Bigman!

De ani de zile duce cu ea povara confuziei dintre „pig” şi „big” – ambele cuvinte simple, cică, predate încă de la primele ore de engleză de la grădiniţă. Cu un ton extenuat, am corectat-o pentru a n-şpea oară:

– Big” e „mare”, „pig” e porc, „omul porc” e „pigman”, cu P, fir-ar el să fie fie de P…

– Aha!, a scos Luna, totuşi, o victorie şi din înfrângerea asta. De-aia poate omu’ ăla să cânte aşa de sus „Şi îngerii au demonii lor, A-AAAAAAAAAAA”. Pentru că e mare.

Am lăsat-o aşa.

Fetiţa mea. A mea, a mea, a mea <3

Mai întâi şi mai întâi, am întrebat-o dacă vrea să scape de obiceiul ăsta prost. Pentru că este foarte important să vrea ea, altfel nu putem reuşi. Şi a zis că da, vrea. Apoi am întrebat-o de ce crede ea că face asta. Şi mi-a zis că uită să îşi ia şerveţele la ea. M-am dus la baie, am luat mai multe bucăţi de hârtie igienică şi m-am întors:

– De-acum înainte, îmi ceri mie când ai nevoie.

După aia, am întrebat-o ce îi place ei mai mult şi mai mult. Mi-a răspuns că îi place să citească. Şi atunci mi-a venit o idee: le-am denumit „capitole”, în loc de „lecţii”. Ca să-i placă mai tare, să fie atrasă să facă asta, pentru că de lecţii nu prea e nimeni atras. Apoi am întrebat-o care e al doilea lucru care îi place cel mai mult. Mi-a răspuns că să biciclească. (Adică să meargă pe bicicletă, dar cred că ai înţeles şi tu asta…) Şi i-am zis aşa:

-Fii atentă! Primul capitol: când îţi vine să bagi degetul în nas, întinzi mâinile în faţă şi dai din picioare, ca atunci când mergi pe bicicletă.

Şi chiar aşa a făcut! Şi a funcţionat! Deci am trecut la capitolul doi: să ţină mâinile la spate în loc să şi le bage în nas. A fost puţin mai greu, dar a mers şi asta. Atunci m-am gândit să o întreb care e al treilea lucru care îi place cel mai mult. Cică să cânte. Şi am făcut capitolul trei: când îi vine să bage degetele în gură, începe să cânte! Iar asta e o chestie genială, pentru că nu poţi să cânţi cu degetele în gură, că ţi le muşti şi te doare. Deci a reuşit şi capitolul trei, nu a mai băgat degetele în gură!

Să vedem mâine ce facem, că i-am dat şi temă pentru acasă: va trebui să ia o foaie de hârtie şi să îşi noteze pe ea de câte ori mai face gestul ăsta, ca să ştim cât am progresat.

De ce nu zici nimic, mama? Da, ştiu, e ciudat, pentru că ea a mai fost şi la psihologi şi nu a reuşit, dar eu mă gândesc că şi eu sunt puţin psiholog, aşa, că eu sunt mai înţeleaptă, şi în plus sunt şi copil, deci e mai uşor să mă înţeleagă decât dacă aş fi fost adult. Eu cred că dacă mai lucrăm puţin la chestia asta, o să scape de tot de obiceiul ăla prost. Ce? Nu înţeleg ce zici… Ce e aia coghi… cog-ni… compor… Nu înţeleg nimic din ce spui. Normal că nu am învăţat niciodată terapie din aia de care zici tu, pur şi simplu aşa am gândit eu că trebuie să fac. Nu pot să cred că plângi acum!!! Ah, da, eşti emoţionată şi mândră de mine! Na, că acum mi-au dat şi mie lacrimile! Hai, mă, mama!!!

Perle FB 5

Septembrie 2016

– Mama, tu ce-ai fi făcut dacă scoteai doi gemeni?
– De unde să-i scot?, mă fac eu că nu înţeleg.
– Din aceeaşi burtă.

Ce noroc am că am născut, totuşi, prin cezariană! Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi sunat conversaţia asta în caz de naştere naturală…

–––––-

– Mama, cum se numeşte forma aia geometrică „cerc”?

Am crezut că nu am auzit bine, dar a zis exact la fel şi a doua oară.

– Păi… cercul este o formă geometrică, care chiar aşa se numeşte: „cerc”.

– Aia care seamănă cu o minge!

– Aaa, o sferă, vrei să spui!

– Da! Asta era! Osferă! Osfera asta e aia ca o minge, nu-i aşa?

Râdem un pic, explicăm cum e cu formele geometrice plate şi cu 3D-ul, îi repet că cercul e o formă, iar sfera (fără „o”) e un corp geometric – în fine, sper că am rezolvat-o măcar temporar.

După cinci secunde o aud:

– Mama, dar iepuraşul e un corp şi el, nu?

A fost un temporar extrem de scurt.

–––––-

Fiică-mea are de făcut un exerciţiu în care i se cere să corecteze nişte enunţuri greşite: „Croitorul conduce vaporul”, de exemplu, trebuie rezolvat prin: „Nu, marinarul conduce vaporul. Croitorul croieşte haine”. Trec peste faptul că, precum o adevărată nepoată de căpitan de vas ce este, Luna a spus iniţial că „pescarul conduce vaporul” (pentru că e şi fiică de pescar, totuşi). Mai interesant mi s-a părut când a ajuns la „Şoferul face pâine.”:

– Ştiu că brutarul face pâine, dar şoferul ce face, mama?

– Există şoferi profesionişti, îi explic eu. Îl mai ştii pe domnul (mda…) care ne-a blocat de dimineaţă ieşirea din parcare? Cel care livra marfă la Mega? Ei bine, acela e un şofer profesionist. Cu asta se ocupă: conduce maşina.

– Serios?, se miră ea.

– Da. Sau tir-urile alea pe care le vedem mereu la coada de la vamă, de la Giurgiu. Sunt conduse de şoferi profesionişti, care duc diverse mărfuri prin diverse ţări.

– Aha…

– Sau taximetriştii, plusez eu, pentru a fi sigură că a înţeles copilul. Taximetriştii sunt şoferi profesionişti…

– Asta nu mai cred!, mă întrerupe Luna cu aerul de „până aici!”.  Taximetriştii nu au cum să fie profesionişti, la halul în care conduc!

Deci, pe lângă nepoată de căpitan şi fiică de pescar, Luna este clar fiică de şoferiţă de Bucureşti.

–––––-

Fiică-mea joacă fazan cu taică-său, la telefon, şi aud:

– A C… acţiune!… R I… rigid!… U S… usebe!

Copiii zilelor noastre! Şi limba noastră de mâine! 🙂

–––––-

Ne uităm la X Factor. Mai bine zis, mă uit la X Factor. Fiică-mea are doar o ureche la televizor, fiind absorbită evident de coafatul păpuşilor. Are multe păpuşi. Ceea ce face ca periile mele de păr să arate toate de parcă aş locui într-un cămin studenţesc, într-o cameră cu minimum cinci colocatare platinate.

Pe scenă urcă o familie simpatică de muzicieni, cu copil mic cu tot, iar mămica povesteşte cum, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ea şi tătic (la limita pedofiliei), a fost dragoste la prima vedere. Dau să mă emoţionez un pic, dar nu pot, pentru că o aud pe Luna cum bombăne, din capătul celălalt al canapelei – avem o canapea lungă:

– Ei, na! Eu nu cred în dragoste la prima vedere.

Uneori mi-e şi frică să o întreb de ce spune anumite lucruri. Mai discutăm peste vreo cinci ani, mai bine.

–––––-

Ascultam într-o zi la radio o melodie care ne plăcea, cântată de X, şi m-a luat gura pe dinainte:

– Luna, ştii că tati a cunoscut-o pe X, odată, demult, în tinereţile lor?

După cum mă aşteptam, s-a umplut de fericire, la gândul unui atât de mare eveniment:

– Şi au făcut un cântec împreună, sau ce?

Cred că eram un pic supărată pe taică-său în ziua aceea, deoarece am sfătuit-o să îl sune şi să îl întrebe personal. Adică ia să mai fie şi alţii încurcaţi de întrebările copilului ăsta! Noroc că tati era pe fază şi în dispoziţie glumeaţă, pentru că i-a răspuns imediat:

– Da, Luna, am făcut un cântec împreună. Doar că a fost unul scurt.

Asta ştiam şi eu, că fusese scurt. Mă gândesc cu teamă, însă, că la un moment dat va veni vremea să îi povestesc şi eu fiică-mii despre simfoniile mele. Şi să vezi atunci întrebări! 😉