Perle FB 16

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Ianuarie 2017 (continuare)

Luna îl învaţă pe taică-său cum să facă înmulţirea cu 9 ajutându-se de degete. La telefon.

– Tata, fii atent, că te învăţ o super-chestie!

– Bineee, se aude din receptor, resemnată, vocea tatălui.

– Bine! Fii atent! Ai zece degete?

Evident (şi din fericire), s-au auzit hohote de râs de ambele părţi ale telefonului.

– Bine, bine, nu asta am vrut să spun, se corectează Luna, uşor agasată că nu s-a făcut bine înţeleasă. Adică ai zece degete LA ÎNDEMÂNǍ?

Eh, aşa da! 😉

––––––––––

– Mama, mama, ai văzut ce frumos era îmbrăcat căţeluşul ăla? Două haine avea!

– Nu l-am văzut. Ce câine era?

– Ca Babe a noastră, numai că nu era Jack Russell. Dar avea şi el pete, numai că negre. Şi era mai mare. Şi era îmbrăcat cu haină din alea de marinari, cum ne plac nouă, numai că dungile erau negre. Şi erau de câine (!!??). Şi pe deasupra avea… zici că era haină din aia de mi-a făcut ruda mea două.

– Vestele tricotate de sora bunicii tale?

– Numai că vestele mele sunt verde şi galbenă, iar câinele avea una roşie. Şi mult mai scurtă. Şi era şi încălţat. Avea adidaşi roşii cu şireturi albe.

– Numai că…?

– Ce?

– Nu urmează un „numai că”?

– De ce ar urma?

– Ziceam şi eu aşa…

 

Februarie 2017 (continuare)

Teme la engleză. Opt ani şi-un pic. Are de completat un rebus unde rezolvarea este o imagine cu un băieţel care mănâncă un hamburger. Doar că în rebus sunt numai 6 spaţii: B____R.

– Habar nu am, dă Luna din umeri.

– Nu cred! Ai mâncat de atâtea ori, mă mir eu.

– Păi nu intră „hamburger” aici… Aaa, stai, că ştiu! E burger!

– Aşa este, bravo!

Mă mănâncă să îi mai ţin o lecţie de etimologie, deşi ştiu bine că nu îi place:

– Ştii… „hamburger” vine de la numele oraşului Hamburg din Germania, unde se spune că era specific tipul ăsta de sandviş, dar americanii l-au înţeles altfel. L-au americanizat. Şi l-au împărţit în două cuvinte: „ham” şi „burger”. Adică „burger” e sandvişul şi „ham” este…

– Să nu spui că mâncăm câine!, sare ea cât colo, oripilată.

Nu i-am spus. I-am povestit despre şuncă. Dar am îndoieli că a reţinut…

 

Martie 2017 (continuare)

Drum de întors de la şcoală. Fiică-mea, opt ani jumate, clasa a treia:

– Şi la ora de română am făcut… bla, bla… şi la matematică… bla, bla… şi în pauza mare…

Ascultatul ăsta doar pe jumătate se numeşte „mecanism de coping” în termeni de specialitate, adică ceva ce te ajută să scapi cu viaţă unor relatări infinite. Părinţii de copii vorbăreţi ştiu despre ce e vorba.

– … şi apoi X a zis… bla, bla… şi lui Y i-a căzut iarba pe jos… şi…

– Stop! Ce-ai zis?

Pentru că detectorul matern de pericol funcţionează chiar şi simultan cu mecanismele de coping. Iarbă??!!

– Că lui Y i-a căzut iarba pe jos?, se miră copilul că ceva atât de banal mi-a putut atrage mie atenţia.

– Da. Despre ce fel de iarbă e vorba?

– Iarbă! Avea un pliculeţ la el şi i-a scăpat pe jos, mare scofală!

Pliculeţ??!! Cu iarbă??!! Dacă mă lasă picioarele şi mă scurg pe jos în următoarele două secunde e doar din cauză că tot sângele mi s-a urcat la cap.

– Ce ai, mama? Iarbă din aia de plastic, pentru decoraţiuni de primăvară… La ce te gândeai?

Să-mi fie ruşine la ce mă gândeam eu!! 😀

 

Mai 2017 (continuare)

Mama, ştii cum trebuie să faci dacă nu ai lumină peste noapte şi ţi-e frică să dormi în întuneric? E simplu: ţi-o imaginezi! (Luna, 8 ani)

––––––––

– Mama, eu cred că ţie, de fapt, nu că nu îţi place sucul Tedi cu zmeură, ci că ai făcut o asociere greşită cândva. Adică, de exemplu, ai văzut odată un film în care un om bea ceva dezgustător, apoi s-a dat imediat reclama la Tedi şi gata, acum crezi că sucul ăla e rău.

Aşa-mi trebuie dacă îi explic unui copil de opt ani cum e cu asocierile subliminale, marketingul şi advertisingul. Acu’ sunt nevoită să beau sucul ăsta pe care l-a început ea, dar nu i-a plăcut şi mi l-a pasat mie.

––––––-

– Mama, te rog să te aşezi pe fotoliu să-ţi arăt ceva.

– Ce?

– Am făcut eu ceva special, cât te-am aşteptat să ieşi de la doctor.

– Ce?

– Mai ţii minte că aseară mi-ai spus o poveste de groază pe fotoliul ăla? Ei bine, acum am şi eu ceva tot cam aşa pentru tine. Fii atentă, că e cu impact emoţional! Ta-dam!

E foarte mândră de faptul că, din plictiseală, a învăţat să aplice efecte de photoshop. Acum umblă după câine prin casă, să îi arate o poză de-a lui fosforescentă:

– Ia uită-te, Babe, tu eşti aici! Nu, nu fugi, că nu arăţi chiar atât de rău!

–––––––––––-

– Mama, adu-mi şi mie te rog aparatul dentar din portbagaj.

– Ce naiba caută în portbagaj??!!

– Păi l-am scos la şcoală când m-am jucat, şi l-am pus în ghiozdan, iar tu ai pus ghiozdanul…

– Of, de câte ori te-am rugat să nu îl mai arunci aiurea prin ghiozdan? Acum iar trebuie să cotrobăi peste tot!

– Nu, nu, am avut grijă şi l-am pus frumos. E în pantoful din buzunarul din faţă. 🙂

–––––––––

– Mama, ştii cum îţi spune colega mea X?

– Cum?, întreb eu relaxată.

Sunt atât de obişnuită să mi se pocească numele în fel şi chip, de la „Alinuţa” la „Luminiţa”, cu trecere prin „Albinuţa”, încât nu mă aştept la vreo mare surpriză din partea prietenei Lunei.

– „Mă-ta”.

Şi totuşi. 🙂

Reclame

Perle FB 15

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Aprilie 2017 (continuare)

– Tata, ştii să faci elefantul?

– Cum e asta?

– E atunci când o pui între gaura mare şi gaura mică.

– Aha.

– Da’ spike ştii să faci?

– Spike e aia când o pui în vârf, nu-i aşa?

Pour les connaisseurs. De kendama.

––––––

Sală de aşteptare la veterinar. Intră o doamnă cu un căţel foarte speriat:

– A, văd că e coadă… Mă întorc mai târziu, atunci, că am doar să-i dau nişte bani domnului doctor…

– Daţi-mi-i mie, îi zâmbesc eu larg şi evident glumeţ.

– Mda, îmi răspunde ea sec şi face stânga-mprejur.

Sunt uşor debusolată şi îi mărturisesc fiică-mii:

– Ce nu-mi plac mie oamenii fără simţul umorului!

– De ce spui asta?

– Pentru că nu a râs deloc la gluma mea.

– Ai făcut o glumă??!!

– Mda, am răspuns şi eu sec…

––––––

Din ciclul “Văd bătrâneţea cu ochii”:
– Lunaaaa! Vii, te rog, să mă ajuţi să desfac capacul ăsta? Că are protecţie pentru copii şi nu reuşesc…

––––––

– Bună dimineaţa, puiuţ, ce vrei la micul dejun?
– Ceai.
– De care?
– “De care” ce?
– De care ceai.
– Nu vreau ceai, vreau lapte.
– Ai zis “ceai”…
– Nu. Am zis “ce ai”. Adică “ce ai la micul dejun, mama”?
Simt o uşoară iritare în tonul fiică-mii şi decid să schimb subiectul, ca să nu escaladăm potenţiale conflicte de la prima oră a dimineţii:
– Cine e domnişoara, mă rog?, mă prefac eu interesată de micuţa marionetă de deget pe care o poartă Luna pe inelarul drept astăzi.
– E o VACĂ, mama…

E clar: prima dimineaţă de după întoarcerea din vacanţă este grea. Revin cu poveşti după ce beau o cană dublă cu cafea. Sau cu ceai. Sau cu ce am 😉

––––––

Mai 2017

– Mama, pot să împrumut o gumă de la tata?

Evident că îi răspund „Da”: e vorba de gumă de mestecat, iar eu sunt tare curioasă să văd cum îi returnează datoria 🙂

(din februarie 2016)

––––––

– Asta ce ţară e?

– Georgia.

– Da, da, dar ce ţară e?

– N-auzi?? Georgia!!

– Ba aud! Dar ce ţară e???

Da, ne uităm la Eurovision, iar fiică-mea se contrazice cu mine că Georgia ar fi un nume de ţară.

––––––

– Uite, mama, vine „Fest and furios ŞAPTE”, îţi dai seama??!!, îmi ţipă fiică-mea în ureche.

– Luna, te-am rugat de atâtea ori să nu mă mai sperii când sunt la volan… Şi măcar dacă ai fi văzut vreun film din serie, ca să te bucuri în halul ăsta!

– N-am văzut, dar vreau să văd. Pentru că e cu Zâna Măseluţă.

– Ba nu. E cu Bona de la Forţele Speciale, o contrazic eu.

– Ei, da! Bonă era Cichicean! Ǎsta e Zâna Măseluţă.

Avem cultură cinematografică sau ce? 😉

––––––

– Uite, Luna, domnul acela cu barbă este cel care a făcut expoziţia, îl cheamă Dan Perjovschi şi e un desenator foarte bun. Iar domnul acela mic, în costum, cu care vorbeşte, este un foarte cunoscut om de cultură, pe care îl cheamă Mihail Şora şi are o sută de ani!

– Ceee??!!!

– Poate chiar o sută unu, dacă mă gândesc bine…

– Wow!

După cinci minute:

– Dar domnul acela mic e chinez?

– Nu! De ce?

– Păi are faţă de chinez.

– Of… E bătrân, Luna, din cauza asta arată aşa. Dar e român.

– Eşti sigură-sigură?

– În fine, e drept că a trăit foarte mult în străinătate…

– Vezi? Eu cred că a fost şi în China şi de acolo şi-a luat faţa asta!

După o jumătate de oră:

– Mama, da’ chinezul ăla… pardon… adică… DOMNUL ACELA chinez mai este încă activ la 101 ani??!!

(expoziţia era World Attractions de la galeria Sandwich)

––-

După două săptămâni:

Auzim într-un film o bucată dintr-o melodie celebră de-a lui Tom Jones:

– E un cântăreţ foarte cunoscut, o asigur eu pe fiică-mea şi adaug ca să îi captez interesul: e şi în juriu la „Vocea Angliei”! Mie îmi place mult vocea lui. Şi îi plăcea şi maică-mii, pentru că e foarte bătrân…

– Aaaa, e chinezu’ ăla, nu-i aşa?, izbucneşte ea bucuroasă că a ghicit.

– Nu, Luna, nu e Mihai Şora…

––––––

– Vai, ce joc aiurea jucau băieţii astăzi! O prostie mare de tot, habar nu am cum poate să le placă aşa ceva!, se revoltă prietena Lunei.

– Ştii, băieţeii se maturizează mai greu decât fetiţele, încep eu o explicaţie savantă şi împăciuitoare.

– Daaa, ştiu!, se bagă-n seamă şi mândra mea. A scris şi BUG Mafia asta!

Şi se pune pe cântat, drept răspuns la ochii mei cât cepele:

„Da’ se zice că băieţii se maturizează mai târziu
Probabil că-i aşa, uite copilu’ pe viu” etc.

Să mai zică cineva că B.U.G. n-ar fi educativ, frate! În fine, partea care poate fi dată la radio… :-)))

(pentru conformitate: https://www.youtube.com/watch?v=7fc9jhvzjSg)

––––––

– Ce limbă e asta, Luna?, o testez eu zapând pe un film italian la televizor.

– Spaniolă?

– Nu, dar nu eşti departe.

– Bulgariană? Nu, ştiu că am zis o prostie… Greciană!

Nu m-a lăsat inima să o mai las să încerce.

– Of… e italiană, Luna… Ţine şi tu minte, te rog, că e atât de muzicală…

– Bine, bine, închide ea politicos subiectul. Acum îmi faci şi mie, te rog, un sandviş? Unul cu ŞVAUŢER şi unul cu caşcaval normal?

Deci eu cred că nu poate, pur şi simplu 🙂

Perle FB 14

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Martie 2017 (continuare)

— Cum a fost azi la lecţia de prim ajutor?

— Foarte mişto!!! Au venit patru domni, cu un manechin, şi ne-au învăţat cum să salvăm oameni înecaţi şi altele.

— Şi cum îi salvaţi?

Am ştiut că am greşit din clipa în care am început întrebarea. Dar era prea târziu. Pentru că răspunsul de care mă temeam a venit imediat:

— Las’, că-ţi arăt acasă!

Acum a terminat să mă salveze pe mine şi i-a luat la rând pe ceilalţi locatari ai casei. Sper să supravieţuim cu toţii manevrelor ei de salvare…

––––––––-

— Mama ta ce face?, o întreabă fiică-mea pe o prietenă de-a ei, de nici şapte ani.

— Eee, duce lucruri de colo, colo… nu ştiu cum să spun…

— Eu credeam că e om de afaceri.

— Nuuuu, ea doar scrie mesaje, sună oameni, chestii dintr-astea. Dar tata e om de afaceri!

— Da? Şi el cu ce se ocupă?

— Păi, uite, chiar aseară s-a întâlnit cu o doamnă şi au făcut… cum îi zice…

— Afaceri?

— Probabil. Şi ea era blondă, şi…

Asta ca să ştiţi, dragi tătici, să nu vă luaţi niciodată copiii cu voi când vă duceţi să faceţi… cum îi zice… afaceri. Cu blonde 🙂

–––––––

În drum spre şcoală, descoperim un graffito nou pe blocul vecin:

— Of, dacă tot risipesc timp şi materiale, de ce n-or face şi ei măcar un desen frumos?, mă plâng eu, mare amatoare de culoare peste pereţii gri ai oraşului.

— Dar ce înseamnă SMAK47?, întreabă fiică-mea.

— Nu ştiu sigur, bănuiesc că este semnătura artistului.

— Eh, lasă, mama, că se putea şi mai rău, mă consolează ea. Mai ţii minte când am văzut pe peretele ăla scris „DINAMO”? Şi mai era un cuvânt acolo, nu mai ţin minte exact, parcă „HAI”… Mă rog, reparase cineva, că scrisese şi „STEAUA” mai jos.

Pui stelist. Care încă nu cunoaşte vocabularul galeriei. Dar are tot timpul să-l înveţe 😉

–––––––

Din ciclul „Răspunsul tot nu l-am aflat, dar măcar ştiu cine naibii a făcut întrebarea”

— Mama, ce-a fost mai întâi: oul sau găina?

— Hai, că te-ntreci!, îi zâmbesc eu complice fiică-mii, ghemuită toată pe un fotoliu de lângă biroul meu, pe motive de insomnie.

— Cu ce?

— Cu şmecheria. E o întrebare-capcană clasică, ştiu că ştii şi tu asta. Aţi învăţat-o la Dezvoltare personală sau ce?

— Nu. Am inventat-o eu acum. Că de-aia cred că nici nu pot dormi. Ştii că eu mă întreb mereu cum e cu infinitul ăsta şi mă enervează că nu am răspuns. Adică cine a fost mai întâi: roşia sau planta roşiei, care a ieşit din sămânţa roşiei? Oul sau găina, iată? Laptele sau VACELE?

Păi când se blochează copilu’ ăsta pe ceva… De joi o ţine cu vacele alea… E drept că nici eu nu mi-am dat silinţa să o deblochez 😉

––––––-

Aprilie 2017

— Iac!, zice Luna uitându-se la televizor.

Şi nu, nu se uită la vreun documentar cu animale exotice, ci la o scenă de film artistic, în care doi tineri se sărută pe gură, cast. Cred că şi din blocul de vizavi i s-ar putea citi dezgustul de pe faţă. Prietena ei, care are doar şase ani şi nu a intrat încă în faza de „câh, bleah, iac” şi alte alea la vederea aproprierii naturale între sexe, este un pic încurcată.  Îşi freacă mânuţele şi începe timid:

— Ştii… mama şi cu tata… şi ei…

— … fac des aşa ceva, nu?, o „ajut” eu, doar-doar o înţelege şi mironosiţa de fiică-mea că e ceva normal, să ne lase şi pe noi în pace, că deocamdată e jale când ne vede (rar, că suntem bătrâni).

— Daaa, des!, confirmă uşurată mititica.

— Păi dacă ai tăi fac des, înseamnă că ai mei sunt praf!, se umflă în pene Luna. Tot timpul, tot timpul!

Şi uite-aşa cred că tocmai am intrat în legalitate cu pupatul prin casă, doar pentru că fiică-mea nu acceptă să fie vreodată pe locul al doilea. Şi am aflat că ea crede că „a fi praf” e de bine. Să te ţii de-acum încolo: beţii, pupat, beţii, pupat, beţii… Ura!:-)))

–––––––

— Mama, „leapşa” cum se scrie?

— Cum se-aude.

— A, OK!

Uneori, scap foarte uşor când e vorba de ajutat copilul la teme…

–––––––

— Mama, tu cu ce vrei să-ţi fac cinste, acum că am luat 100 de puncte la toate evaluările şi Comperurile şi toate alea?

— Cu o masă la restaurant?, îndrăznesc eu să sper.

— Prea mult! Eu am zis să vă dau câte un suc, iar tata a cerut în plus şi o gumă de mestecat. Mă gândeam că poate vrei şi tu una. Sau maxim două sucuri pot să-ţi dau, ce zici?

Eu zic că fată zgârcită ca a mea n-am văzut la nimenea. Deşi, dacă mă gândesc bine, întotdeauna e loc de mai rău: dacă îi trecea prin cap să ne ceară ea nouă recompensă, în loc să ne dea? 😉

Perle FB 13

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

–––––––

Martie 2017 (continuare)

De câteva ore traduc un act de mă dor ochii şi creierii. Toţi. Copilul m-a înţeles o vreme şi şi-a văzut de treburile lui până acum când, din senin, m-a întrebat:
– Mama, ce mănâncă lemingul?
Ce naiba fac copiii ăştia la şcoală, în clasa a doua, de pune astfel de întrebări încuietoare?

–––––––-

[după câteva minute]

Hai c-am rezolvat-o cu lemingii. I-am transmis Lunei (din partea domnului Google) că mănâncă ierburi, rădăcini, seminţe şi ce-or mai găsi ei prin tundra aia a lor, apoi i-am reamintit că am de lucru, să mă mai lase un pic. Şi m-a lăsat. Un pic mic.

– Mama, da’ ursul polar ce mănâncă?

Presupun că e mai greu cu zmeura şi mierea pe la Cercul Polar, aşa că îi zic rapid:

– Animale mici, cred… Şi peşti.

Pare a se bucura şi mai capăt un minut de linişte.

– Mama, da’ vulpea polară ce mănâncă?

E clar, nu mă pot eschiva la nesfârşit. Las lucrul deoparte, deschid Wikipedia şi îi citesc:

– „Hrana vulpilor constă din lemingi…”

N-a vrut să-i mai spun continuarea. Cam cât ghinion să ai să auzi aşa ceva când scrii de zor la o bandă desenată în care un leming, un urs polar şi o vulpe polară sunt prieteni? Aşa că am avut apoi liniştea necesară pentru a-mi termina traducerea. După patru ore şi jumătate de lucru încrâncenat, o pun pe e-mail, îi dau send şi în aceeaşi clipă mă sună prietenul care mă rugase azi să i-o fac de urgenţă:

– Ştii, nu e cazul să te mai grăbeşti cu traducerea aia, că nu mai am nevoie de ea.

După cum spuneam: cam cât ghinion să ai?

––––––-

Despre lemingi, copii şi teme de secolul XXI – ultimul episod 🙂

S-a încheiat cu bine saga lemingilor, începută acum câteva zile aici, pe FB, şi continuată până aseară, când tema fiică-mii a fost finalizată. Pe scurt, povestea benzii desenate pe care a făcut-o sună cam aşa:

Un urs polar, o vulpe polară şi un leming pleacă împreună într-o excursie în munţi. Fiecare are în rucsac ceva de-ale gurii – ursul trei sticle cu apă şi nişte peşti, vulpea nişte păsări, iar lemingul nişte ierbuţă. (A se remarca eludarea cu graţie a faptului că animalele astea se mănâncă, de fapt, unul pe altul. Nici vulpea nu are lemingi la pacheţel, nici ursul vulpi.) Şi ghici cine apare în drumul bunilor prieteni? N-aţi ghicit! Apare Moş Crăciun. Care le dă tuturor, pe lângă nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă (foame mare în tundra aia!) şi un… teleportor. Exact. Ca să poată ajunge la Pol la Moşu’ oricând vrea muşchii lor. Probabil ca să le mai dea nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă. Sfârşit.

–––––––––-

Din ciclul „Să râdem cu temele copilului”, azi vă prezentăm subiectul SCRUMBIOARA

Păi da, că tot o terminasem ieri cu lemingii, era şi cazul să găsim un alt animăluţ să leşin eu de râs singură prin casă. În lecţia pe care Luna a ţinut morţiş adineaori să mi-o citească (deşi nu m-am arătat interesată), se făcea că un morun bătrân le zicea unor scrumbioare aventuroase: „Voi sunteţi peşti migratori”. Şi mi-am manifestat curiozitatea:

– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „migrator”?

– Sigur! E atunci când mergi de colo colo.

Am intenţionat să o aprob, dar din păcate a continuat:

– De exemplu, eu migrez la Giurgiu. Aşa şi scrumbioarele.

Şi n-am mai putut zice, bineînţeles, nimic 😀

––––––––––

Simt că a început numărătoarea inversă pentru mine. Foarte, foarte curând nu voi mai putea răspunde rezonabil întrebărilor copilului. Adineaori, mi-a desenat următoarele şi m-a întrebat:

– Dacă cineva pune o cană cu cafea pe maşină, aşa, mai la spate, şi maşina pleacă, ce se întâmplă cu cafeaua? Va curge pe parbriz?

Singurul lucru sigur pe care i l-am putut răspunde a fost că ăla nu e parbriz, ci lunetă. În rest, mă bazez pe prietenii mei cititorii, care sunt cu siguranţă mai deştepţi decât mine în ale fizicii 🙂