Perle FB 12

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Februarie 2017 (continuare)

– Mama, uite, semăn cu omul ăla care e mereu peste tot şi e îmbrăcat în negru.

– Care om??

– În negru cu dungi. Şi are şi o pălărie neagră.

– ??

– Şi pantofi negri, aşa… eleganţi.

– ??

– Şi e vopsit pe faţă…

– ??

– Şi e mim.

– Ah, ok.

–––––

– Mama, fii atentă, că am un dans nou!
Mă aşteaptă să mă instalez pe canapea, se asigură că beneficiază de toată atenţia mea şi apasă pe butonul de play. Al mp3 player-ului ei. Care e conectat la o pereche de căşti. Care se află pe urechile ei. Deci urmează un dans interesant şi exaltat, dar mut. Fac eforturi să rezist în public, dar pe la minutul 2 o opresc:
– Ştii cum facem? Mâine, pe lumină, reiei numărul ăsta ca să te pot filma. Că acum nu s-ar vedea bine… şi eşti tare drăguţă… şi e păcat să nu păstrăm o astfel de amintire…
Până aici mi-a fost. NU mai rezist şi pufnesc în râsul ăla de mi-l reţin de două minute încoace.
– De ce râzi?, mă întreabă bănuitoare.
Îi văd începutul de dezamăgire în ochişori şi zău dacă pot să o las aşa.
– A fost extraordinar, Luna, o iau eu prin învăluire. O coregrafie excelentă, tu eşti frumuşică foc, te mişti bine… Da’ nu am mai văzut niciodată dans la care să nu se audă muzica.
– Cum să nu se audă?!, se stropşeşte ea. Doar TU nu o auzi! E problema TA!
Şi pleacă ţâfnoasă în camera de alături, să îi danseze căţelului care, spre deosebire de mine, prezintă marele avantaj de a nu putea comenta.

 

Martie 2017

Pe drumul către şcoală, ne întâlnim cu tatăl unui coleg de-al fiică-mii. El şi-a lăsat deja băieţelul la poartă şi se îndreaptă spre serviciu. Suntem pe fugă (nu ştiu cum reuşim să întârziem şi acum, când şcoala e la doi paşi şi începe la, hăt!, nouă dimineaţa), aşa că nu avem timp să îl întrebăm de ce are o cască de motociclist în mână. De obicei veneau cu maşina şi, în plus, ar trebui să aibă două căşti, că doar sunt doi…

La întoarcere, însă, Luna mă lămureşte:

– Ştii, ai avut dreptate: tatăl lui X. chiar a venit cu motocicleta la şcoală! X. era foarte încântat!

– Şi ai aflat şi de ce avea o singură cască?

– Păi da. X. nu avea cască. Pentru că pe el nu l-a urcat pe motocicletă.

Oricât am încercat, nu am reuşit să îmi imaginez cum poate veni la şcoală un tată cu băieţelul său – tatăl pe motocicletă şi băieţelul… pe jos?. Dar nici nu i-am cerut explicaţii suplimentare Lunei. Uneori, mi-e frică să pun prea multe întrebări, pentru că ştiu că voi primi inerent răspunsuri.

–––––

Cină obişnuită, în familie:
– Tata, i-ai zis mai devreme lu’ omul ăla la telefon că s-au scumpit motoarele.
– Mda…
– Cu cât?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, când vedem o fetiţă de opt ani, murdară până la urechi de peşte cu legume (nu vreţi să ştiţi cum mănâncă Luna…) şi întrebând cu un aer serios de preţul motoarelor de bărci, ne prăpădim de râs:
– De ce vrei să ştii?
– Aşa. Cât costă un motor?, se încrâncenează ea şi mai tare.
– Depinde de mai multe lucruri, în primul rând de putere, apoi de marcă…, începe taică-său o explicaţie.
– Păi să zicem marca ZUZUKI, atunci. Cât costă un motor ZUZUKI?

El a vrut, săracu’, să o ia în serios, dar zău dacă s-a putut! :-)))

–––––

Acum câteva zile, ne întorceam de la o petrecere (de copii, desigur), împreună cu prietena fiică-mii. În maşină, veselie mare de tot. Râdeam, povesteam, ascultam radioul, cântam cât ne ţineau plămânii… Şi am întrebat-o pe prietena Lunei, din simplă curiozitate:

– Ţie ce muzică îţi place cel mai mult?

– AC/DC, mi-a răspuns ea fără ezitare. Ai?

Am fost şocată. Nu numai că este ceva mai deosebit pentru o fetiţă de şapte ani, dar coincidenţa face ca singurul disc pe care îl am în maşină în perioada asta să fie cu, aţi ghicit, AC/DC. L-am pus imediat, am bătut cuba cu micuţa rockeriţă, am dat sonorul şi mai tare ca înainte şi am urlat cu toatele şi mai abitir pentru restul drumului.

Astă-seară, îmi aduc aminte de întâmplare:

– Da’ ce chestie, să ceară fix AC/DC, când exact asta aveam!, mă mir eu. Şi ce mă bucur că îi place şi ei ce îmi place şi mie!

Şi o văd pe Luna uşor debusolată:

– Dar… mama… să ştii că nu asta a zis…

– Nu? Dar ce a zis, atunci?

– „Itsy Bitsy” a zis. Dar nu face nimic, a fost distractiv şi ce ai pus tu.

Una dintre noi este surdă. Rămâne de aflat care.

–––––

– Un’te duci, mă, pe sens interzis?, o aud pe fiică-mea apostrofând revoltată un vecin de trafic de pe înălţătorul ei din spatele maşinii.

Sunt tare mândră de ea. Nu pentru că îi sare ţandăra la fel ca şi mie când sunt la volan, ci pentru că ştie ce e ăla sens interzis şi unde se găseşte acesta. Din păcate, şi ea pare la fel de mândră de ea însăşi, şi adaugă:

– Vezi, mama, am început să mă pricep şi eu la SENSELE astea!

A, OK…

–––––

Sunt într-un magazin de pantofi. E atât de frumos aici, cu pantofii ăştia verzi, galbeni, înfloraţi, decupaţi, sclipicioşi, lucioşi ş.a.m.d., încât nu mă mai dau dusă. Iar copilul mă anunţă plictisit că mă aşteaptă afară. Dar se întoarce imediat şi într-un suflet:

– Mama, mama, dă-mi şi mie 10 lei să-ţi… să cumpăr ceva!

Mâine e 8 martie, afară se zăreşte o tarabă cu zdrăngănele – mi-e clar de ce îmi cere bani.

– Nu-ţi dau. Hai, te rog, nu mai cheltui pe toate prostiile. Adică ştiu că vrei să îmi iei ceva pentru Ziua Mamei, şi îţi mulţumesc pentru intenţie, dar aş prefera să fim puţin mai econoame în perioada asta, când nu stăm chiar aşa de bine cu banii…, încerc eu să fiu clară şi raţională.

– Dar, mama, am negociat cu doamna şi am obţinut un preţ super! Costa 15 lei, de fapt, şi mi-a zis că mie îmi dă cu 10! Te roooooog!

Sunt lucruri pe lumea asta care pur şi simplu nu se pot refuza. Nu-i aşa că vă place felicitarea pe care am primit-o astăzi? 🙂

–––––

Mai ştiţi postarea mea de dimineaţă, cu diploma de „Cea mai bună mamă”, pe care mi-a cumpărat-o Luna, din banii mei, dar după o negociere plină de succes? Ei bine, am ceva şi mai tare de-atât.

Am fost la serbarea-surpriză de la şcoală. Fiică-mea mi-a dat un portret (presimt că vor fi câteva zeci de poze noi de profil în seara asta) şi mi-a recitat o poezie făcută de ea. Nu mă pot hotărî care dintre comparaţii îmi place mai mult: minion, jucărie, acadea sau stea. Dar ştiu sigur că a fost o serbare foarte frumoasă, pentru care sunt recunoscătoare copiilor şi adulţilor de la şcoală. Şi că am un copil bun, care mă face tare mândră că îi sunt mamă ❤

 

Mama minion

          de Luna

 

Mămica mea-i drăguţă

Şi este şi micuţă.

E ca un minion

Aşa e mămica mea.

 

Mămica mea iubită,

Când vei da de greu

Voi fi lângă tine

La bine şi la rău!

 

Eşti ca o jucărie

Ce mult îmi place mie

Eşti ca o dulce acadea

Eşti o mândră stea.

–––––

– Voi, fetele, de ce nu aţi avut coregrafie la cântecel, aseară la serbare, Luna? Mi-au plăcut băieţii, cum făceau ei mişcări largi cu mâinile şi cum se aşezau în genunchi în faţa mamelor. Voi aţi stat cam ţepene, aşa…

– Păi noi eram câmp cu flori, ce coregrafie vrei să avem??!!

Bă, da’ chiar la nimic nu mă pricep?!

Anunțuri

Seri cu final neaşteptat

Ne-am întors de curând acasă de la lansarea albumului Irinei Rimes. A fost o seară luminoasă şi caldă acolo înăuntru, la Cărtureşti Carusel. Fătuca asta are nişte cântece foarte frumoase, cu ritmuri hipnotice şi versuri care vorbesc sufletului. În special unui suflet de adolescentă la vârsta primelor iubiri, or noi ieşeam în ambele direcţii din target: fiică-mea prea mică, eu, evident, prea mare. Dar asta nu ne-a împiedicat să ne simţim bine acolo, amândouă.

Cu excepţia momentului cozii la autografe, când fiică-mea nu s-a priceput să stea hotărâtă în rând şi i-au luat-o toţi înainte. Se tot uita după mine, deşi îi spusesem clar că o aştept lângă uşă, la ieşire (suport foarte greu aglomerările…). Până la urmă a reuşit să îşi ia mult-doritul autograf, iar Irina a fost foarte drăguţă cu ea („Vai, ce nume frumos ai!” a zis ea, „Şi tu” i-a răspuns Luna), a luat-o în braţe şi a făcut câteva selfie-uri memorabile pentru micuţa fană, care a ieşit topită toată şi îmbujorată din grămada de acolo:

– Mama, mama, a pus mâna pe mine, îţi dai seama? Wow, şi ce drăguţă e! Şi ce frumos a scris! Şi ai văzut cât de aproape am stat de ea când a cântat, eram prima în faţa ei! Şi ce frumos a cântat! Şi… Şi…

Tot drumul a vorbit înfocat despre asta. Până în 381 (cu aproape toate scaunele ocupate, încă, pe la nouă seara), când i-am retezat-o:

– Luna, aş vrea să te temperezi puţin. Adică înţeleg că îţi place de ea, şi mie îmi place, dar nu e totuşi o zeitate, sau ceva, să nu te mai speli acum o lună unde a pus ea mâna. Da, este o persoană ceva mai cunoscută decât majoritatea oamenilor, dar asta nu înseamnă să cădem în extaz în faţa ei.

– Eh, îţi dai seama că nu aş face aşa cu ORICINE este celebru! Adică dacă ar fi fost Tătăriceanu (!) în locul ei, nici nu l-aş fi băgat în seamă, chiar dacă el ar fi vrut!

E bine aşa, m-am liniştit.

Acum suntem acasă, deci, mâncăm, ascultăm CD-ul (îşi face toţi banii, pe lângă piesele deja arhicunoscute de la radio, am avut surpriza unor piese marcante şi inteligent lucrate, cum e de ex. „Octombrie roşu”) şi recapitulăm:

– Mi-ar fi plăcut să nu stai tot timpul cu ochii pe mine, Luna. Ai fi avansat mai rapid în coada aia de la autografe dacă nu te-ai fi speriat că nu sunt chiar lângă tine. Nu trebuia să ieşi din rând, eram alături. Nu ţi-am zis că eu voi fi ÎNTOTDEAUNA alături de tine? Trebuie doar să ai încredere!

– Întotdeauna-întotdeauna? Chiar şi după ce… ştii tu… după ce…

Înţeleg ce vrea să zică şi mi se umezesc instant ochii. Dar trebuie să fiu tare dacă vreau să fiu convingătoare cu discuţia asta.

– Da. Şi după ce o să mor. Şi eu şi tata. Părinţii sunt mereu lângă copiii lor, să îi vegheze. Nu ştiu sub ce formă va fi să fie, dacă ne facem spirite, sau îngeraşi, sau fantome…

– Sau poate vă… cum se spune?… poate reveniţi în altă formă…

Îi văd clar speranţa în ochişori. Asta cu reîncarnarea e varianta ei preferată pentru viaţa de după, de-abia aşteaptă să devină căţeluş. Şi noi să nu murim, de fapt, niciodată. Aşa că acum chiar că-mi dau lacrimile.

– „Vă reîncarnaţi” ai vrut să zici?

– Da!, se bucură ea că a găsit cuvântul. Poate vă reîncarnaţi în mormoloci!

Continuă să fie tare bucuroasă la gândul că o vom veghea, cu infinită dragoste părintească, de la înălţimea unui pui de pui de baltă. Iar eu care ne închipuiam, pe mine şi pe taică-său, plutind maiestuos şi, în acelaşi timp, duios pe deasupra creştetului ei, fâlfâind din uriaşele noastre aripi aurite… Şi sunt confuză, ca de obicei: cum se face oare că uit mereu că discuţiile noastre serioase au toate, dar TOATE, un astfel de final?!

Când practica vine în sprijinul teoriei

Suntem la veterinar. Căţeluşa noastră are, ca de obicei, probleme. De data asta, i s-a umflat o urechiuşă (cealaltă, nu cea pe care i-am operat-o anul trecut) şi, din când în când, mergem să i-o vidanjeze medicul. Şi cum eu nu sunt mare fană de peisaje cu seringi, ace, sânge şi alte lichide mult prea personale, după părerea mea, pentru a fi exhibate, aşteptăm finalul operaţiunii pe hol.

Holul acesta este foarte mic. Nu ştiu să estimez în metri pătraţi (pentru că, deh, sunt femeie, iar femeile şi dimensiunile… ştiţi voi!), dar ca să vă faceţi o idee, vă spun că în el de-abia încap trei scaune, o măsuţă cu pliante şi un dozator de apă. Iar funcţia acestui hol este de anticameră atât pentru cabinetul veterinar în care se află acum căţeluşa noastră, cât şi pentru sala de cosmetică canină de alături, în care de obicei sunt lăsaţi căţeluşi la spălat şi la tuns.

În momentul în care ieşim noi în hol, pe unul dintre cele trei scaune mai aşteaptă o doamnă, cu o lesă şi o haină micuţă de căţel lângă ea. Ne salutăm discret şi politicos, după care fiecare îşi vede de-ale lui. Mai puţin fiică-mea, care se uită pe geamul de la cosmetică canină şi începe să bombăne:

– Păi da, că acum e vremea perfectă pentru asta! Mama, n-o să-ţi vină să crezi, dar cineva şi-a lăsat câinele la tuns aici!

Schimb rapid de priviri între mine şi doamna de pe scaun. A mea e îngrijorată, a ei e amuzată. Uf, deci are simţul umorului! Luna continuă să toace mărunt, fără să se gândească nici măcar o clipă că doamna nu avea unde să aştepte altundeva, decât la cosmetică:

– Nu se poate aşa ceva! Îţi dai seama ce frig îi e lu’ ăla mic, săracu…

– Poate are o nevoie specială şi trebuie neapărat tuns. Şi oricum, cred că îl îmbracă după aceea, încerc eu să repar ireparabillul, în timp ce doamna continuă să tacă amuzată.

– Nu, nu! Nu pare bolnav, clar e pentru imaginea stăpânului! Fiţă!

Cam până aici a rezistat biata femeie:

– Ǎăă… uite-i hăinuţa, arată ea spre scaunul alăturat. Câinele meu este un westie alb şi lăţos, care are un foarte prost obicei să intre prin toate noroaiele şi să se murdărească teribil de tare. Trebuie neapărat îngrijit şi tuns des.

Am plecat spre casă cu un copil stacojiu şi mut. Dar nu înainte de a-i mulţumi doamnei că mi-a oferit prilejul de a-i proba şi practic copilului meu învăţătura pe care i-o tot repet de ani de zile, dar care pare să nu-i intre deloc în cap: „Niciodată, dar NICIODATǍ, nu vorbeşti pe cineva de rău în public, chiar dacă ai impresia că nu te aude nimeni.” Nu înţeleg de ce nu o poate învăţa, pentru că nu e o regulă complicată. Mai ales că am grijă să adaug întotdeauna: „Acasă la noi, între patru pereţi, bârfim cât ai tu chef”. Trebuie să-i las, totuşi, şi ei o supapă de evacuare. Şi mie.

Perle FB 11

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Perle FB 10

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.