Începe şcoala

În familia noastră, părerile referitoare la începutul şcolii au fost foarte împărţite în ultima vreme. Şi ne-am dat seama de asta nu pentru că am fi discutat frecvent despre acest subiect, ci pentru că am primit, acum câteva săptămâni, un chestionar de la şcoală. Era un chestionar simplu, cu o singură întrebare: „Cum aţi prefera să înceapă şcoala?”. Iar acea întrebare avea trei variante de răspuns:

  1. Cu prezenţă fizică, la şcoală.
  2. Cu participare online, de acasă.
  3. Hibrid: o perioadă la şcoală, o perioadă acasă.

Iar noi eram de acord cu toate.

Adică tatăl dorea să stea copilul doar acasă, copilul dorea să se ducă mereu la şcoală, iar eu eram nehotărâta care preferam să le facă pe ambele, alternativ şi cu măsură. Aşa că, până la urmă, nu am trimis niciun răspuns şcolii. Ar fi fost necinstit să exprimăm o părere unitară, când în realitate eram atât de împărţiţi în păreri. Iar şcoala a decis ulterior, nu numai în urma răspunsurilor la acel chestionar, ci şi conform cu evoluţia pandemiei şi cu hotărârile guvernului, ca mine (sîc :-p).

Nu am întrebat-o niciodată pe Luna de ce îşi doreşte să facă doar şcoală în sistem clasic. Mi s-a părut evident că e din cauza dorului de colegi, de atmosfera din şcoala lor, de viaţa plină pe care o avea ea acolo, înainte de 10 martie. Poate şi din cauza unor profesori ca cel de turcă, care o făcea mereu să râdă la ore… Însă acum câteva zile eram în maşină, cu treabă prin oraş, când am auzit-o din senin, de pe bancheta din spate:

– Aşa este!

Eram cu gândurile aiurea la multele lucruri pe care le aveam de făcut în acea zi, aşa că habar nu aveam la ce se referea.

– Ce „aşa este”?, am întrebat-o eu.

– Ce zic ăştia la radio, nu asculţi?

– Nu prea…

– Zic că s-a făcut un sondaj şi s-a ajuns la concluzia că şcoala online nu e şcoală. Aşa este. Nici nu se compară câte am învăţat în semestrul întâi cu ce am învăţat în semestrul doi. Din primul ţin minte o groază de lucruri, din al doilea mi se pare că am uitat tot. Şi ştii foarte bine că eu chiar am făcut şcoală conştiincios tot timpul. Doar că, pur şi simplu, aia online parcă nu e şcoală cu adevărat.

M-am uitat o clipă la ea, atât cât îmi permite volanul să nu mă uit la condiile de circulaţie atunci când conduc. Era foarte serioasă. La orice m-aş fi gândit, dar că regretă că nu a învăţat bine nişte lucruri nu cred că mi-ar fi putut trece prin cap. E ciudat cât de puţin ne cunoaştem copiii, de fapt, de la un moment dat încolo…

Mâine încep cursurile preuniversitare. Luna e în grupa clasei ei care va merge mâine la şcoală, fizic, pentru o săptămână. Apoi va urmări cursurile de acasă, pe tabletă, în săptămâna următoare, cât va merge la şcoală cealaltă jumătate de clasă. Apoi, din nou la şcoală, apoi… Nu ştie nimeni cum va fi „apoi”, câte „apoi”-uri vor fi posibile şi cât va dura situaţia aceasta de provizorat şi de încercări, peste care ne dorim să trecem cu toţii cu bine, sănătoşi şi fără urmări prea mari. Noi, ca adulţi, ştim că nu contează nimic mai mult pe lumea asta decât sănătatea. Însă copiii au calculele lor, şi idei, şi păreri personale care ne par, desigur, iraţionale, privite prin prisma judecăţii noastre. Şi ei sunt cei care vor duce lumea asta înainte, nu noi, care parcă am dat-o înapoi în ultimii ani (urâţi ani, din ce în ce mai urâţi…).

Aşa că eu aleg să am încredere în aceşti copii care vor putea merge mâine în şcoli. Chiar cred că ei au puterea să fie mai înţelepţi decât noi, adulţii, şi mai prudenţi, şi mai atenţi la aproapele lor, să nu îi facă rău. Şi mai cred că datoria noastră acum este să îi sprijinim cu înţelegerea noastră şi cu calm. Să le spunem că vom fi aproape de ei indiferent ce se va întâmpla – aşa cum ar trebui să facem, de fapt, întotdeauna, nu numai în situaţii speciale ca cea prin care trecem acum. Şi să ne luăm, din timp dar discret, toate măsurile de precauţie, pentru orice eventualitate. Să le acordăm încrederea noastră şi dreptul la responsabilitate proprie, dar să nu îi încărcăm cu grijile, cu temerile noastre.

Cândva, va fi din nou bine, chiar dacă nu prea curând. Să fim sănătoşi!

Numere

26 ianuarie 2020 a fost o zi memorabilă pentru mine. Una dintre puţinele zile din viaţa mea în care m-am tuns şi nu m-am întors acasă de la coafor plângând din cauza felului în care arătam. Mai întâi, pentru că eram deja acasă, unde mă tunsesem singură pentru prima dată, deci nu aveam de unde să vin acasă. Apoi, pentru că eram foarte mulţumită de felul în care arătam. Sigur că îmi mai intrasem eu în păr de-a lungul vieţii, de obicei cu câte un scurtat timid de breton, cât să mai reziste câteva zile, până când aveam să găsesc timpul şi banii să ajung la un coafor. Însă nu avusesem niciodată până atunci curajul să tund serios, cu plan şi cu metodă, centimetri întregi din toată zona vizibilă în oglindă. Şi cu foarfeci profesionale, pe care, spre norocul meu, acceptasem de curând să i le cumpăr fiică-mii, după insistenţe insistente din partea ei.

Printr-o drăguţă coincidenţă, pe 26 februarie, deci la fix o lună după această tunsoare, am simţit nevoia să repet experienţa. De data aceasta, am rugat-o şi pe fiică-mea să mă ajute şi să mă tundă la spate, unde chiar nu mă simţeam capabilă să încerc. Şi evident că şi ei i-a plăcut – deşi mititică, ea e mult mai preocupată decât mine de aspectul exterior, de îngrijirea corporală, de cosmetică, machiaje şi alte lucruri de acest gen. Aşa că, încurajată de aceste reuşite, îmi propusesem ca pe 26 martie să organizez o acţiune şi mai complexă: să mă tund iar, dar după ce mi-aş fi şi vopsit părul. Tot acasă mă vopsesc de obicei, de ani şi ani de zile, cu mici excepţii, deci nu mi se părea că ar fi foarte complicat să le fac pe toate odată.

Numai că, pe 26 februarie, se anunţa şi primul caz de îmbolnăvire cu Covid-19 din România. Nu aveam de unde să ştiu pe atunci cât de important avea să se dovedească, în curând, acel anunţ. Şi nici că pe 26 martie nu îmi va mai păsa deloc de cum îmi arată părul, cu fire albe pe mai mulţi centimetri. Sau că urma să îmi petrec mare parte din acea zi traducând o cărticică în versuri, pentru copii, despre noul inamic al liniştii noastre: coronavirusul. Aşa mi s-a părut mie normal să încerc să mă fac utilă în acele zile, cu scris, cu tradus, cu distribuit de informaţii utile şi demontat de informaţii false – lucruri pe care o să continui să le fac cât timp va fi necesar şi îmi voi permite.

Pe 29 ianuarie încheiam seria povestirilor despre ultima noastră vacanţă, petrecută la Odorheiu Secuiesc. Acum, când ştiu că acea vacanţă chiar ar putea fi ultima pentru multă vreme de acum înainte, mi se par de-a dreptul neimportante toate defectele pe care le înşiram atunci în relatarea mea. Şi simt că m-aş putea mulţumi cu o vacanţă de zece ori mai nereuşită, doar să ştiu că am putea pleca fără teamă undeva, oriunde…

Pe 31 ianuarie, se împlineau 100 de ani de la naşterea tatălui meu şi i-am dedicat un articol în care am pus mult suflet şi multă emoţie. În aceeaşi zi, Italia şi Spania raportau primele cazuri de Covid-19. Acum au peste 200.000 de cazuri, şi italienii, şi spaniolii. Şi 25.00030.000 de decese fiecare. La fel ca şi Franţa sau Anglia, ţările europene cel mai grav lovite de pandemie.

Pe 9 februarie împărtăşeam pe blog experienţa şi informaţiile noastre referitoare la admiterea la gimnaziile de top din Bucureşti. Îmi doream să fie de folos părinţilor care intenţionau să îşi înscrie copiii în clasa a V-a a colegiile din Capitală – acum nici măcar nu se ştie cum şi dacă se vor mai face astfel de înscrieri.

Pe 13 februarie, cu o zi înainte de Sf. Valentin, ţineam un atelier despre cărţi şi dragoste cu copiii de la biblioteca metropolitană „Emil Gârleanu”. Citeam despre cât de frumoasă şi firească este iubirea, vorbeam cu cei mici despre sentimentele lor, coloram inimioare… Am făcut aproape lunar astfel de ateliere în ultimii 2 ani şi îmi plăceau, nu aveam cum să îmi închipui că acesta din februarie avea să fie ultimul pentru foarte multă vreme de acum înainte (dacă nu chiar pentru totdeauna, pentru că lumea nu va mai fi la fel de acum înainte).

Pe 23 februarie, ne întâlneam, într-o reuniune non-formală, un grup de părinţi şi de copii din clasa Lunei, să discutăm unele lucruri care nu erau în regulă cu ei. Acum nici măcar nu mai merg la şcoală copiii, cât de lipsite de sens mi se par discuţiile de atunci! Iar pe 7 martie ieşeam, la fel, cu mai mulţi colegi de-ai fiică-mii şi unii părinţi, la film la mall. Cine s-ar fi gândit că Onward avea să fie ultimul film văzut într-o sală de cinema, cu gaşcă, floricele şi suc, pentru cine ştie cât de mult timp?

Pe 3 martie aveam programare cu maşina la revizia obligatorie (anuală, deja, pentru că maşinuţa mea e mai veche de 12 ani). Cu câteva ore înainte, am primit un mesaj de la băiatul de la service, care mă anunţa că avusese un accident şi că era posibil să întârzie la Urgenţă, să amânăm pentru a doua zi. L-am întrebat dacă era OK şi mi-a spus că fusese doar un accident uşor. Pe seară mi-a scris din nou, însă, să-mi spună că rămăsese internat şi că urma să ne vedem vineri, când avea să iasă din spital. I-am confirmat că puteam aştepta până sâmbătă, chiar, când îmi expira ITP-ul, şi i-am urat multă sănătate. Nu am mai auzit niciodată de el, nu mi-a mai scris nimic, iar mie mi-a fost teamă să îi scriu şi să aflu, cumva, că nu era bine…

Pe 8 martie ar fi trebuit să fie o duminică obişnuită, poate cu nişte atenţii în plus, datorate Zilei Femeii, dar din păcate a fost o zi cu ghinion pentru noi şi ziua în care am realizat că pericolul coronavirusului care începuse să facă ravagii prin lume este îngrijorător de mare. Preferasem să rămân prudentă în timp ce în jurul meu se aglomerau informaţiile (100.000 de îmbolnăviri în lume, câteva mii de morţi, deja, în România 13 cazuri, dar multe persoane băgate în carantină) şi nu făcusem nici stocuri de alimente, nici rezerve de medicamente sau produse de igienă. Însă în acea zi am simţit nevoia să cumpăr mai multă mâncare, mai multe neperisabile şi chiar nişte pastile pentru creşterea imunităţii – în care nu cred pe deplin, în vremuri normale, dar care acum mi se păreau necesare.

Şi de aici, lucrurile au început să se precipite. A doua zi urma să cerem închiderea şcolilor, să fac programare de urgenţă la alt service pentru ITP-ul de care aveam, totuşi, nevoie, a treia zi nu mai îndrăzneam să îmi trimit copilul la şcoală, iar a patra zi, pe 11 martie, începeau şcoala online şi o cu totul altă viaţă pentru noi toţi, cu alte obiceiuri, cu reguli noi, cu interdicţii…

Am învăţat să stăm numai în casă, să ne uităm la filme numai la televizor, să ieşim în oraş numai adulţii, şi numai cu treabă. Mi-am tăiat scurt unghiile, ca să nu adun viruşi sub ele (noroc că şi manichiura mi-o fac exclusiv acasă, ca şi părul sau depilatul, deci nu am resimţit această perioadă ca pe o problemă în acest sens). Am făcut planuri şi liste raţionale pentru fiecare ieşire la cumpărături, o dată la 5-7 zile. Am gătit mai mult ca de obicei şi am uzat mai multe pijamale ca niciodată. Hainele de primăvară ale copilului au rămas să-şi trăiască în dulapuri ultima primăvară în care le-ar fi putut purta, înainte să crească prea mult pentru ele. Neplăcut, trist, dar nu de nesuportat, aşa cum a fost această perioadă pentru alţii, mai amărâţi decât noi.

Apropo de ieşiri, pe 16 martie aveam bilete la concertul de la Sala Palatului cu trupa aceea simpatică de polonezi care interpretează Mozart cu palete de pingpong şi cu mâini în ghips fals. Concert care ar fi trebuit să fie o surpriză pentru fiică-mea şi care, bineînţeles, nu s-a mai ţinut (şi nici nu doreşte nimeni să ne mai dea banii înapoi pe bilete, deocamdată…). Seara de 16 martie 2020 a fost până la urmă o seară de luni obişnuită, cu mâncatul de paste tradiţional în familia noastră şi cu urmărit serialul TV preferat al fiică-mii, Castle.

Primul deces datorat Covid-19 din România a fost anunţat pe 22 martie. Probabil că nu a fost primul, de fapt, dar oficial el a deschis lista aceea lungă şi cinică, îmbogăţită în fiecare zi cu noi şi noi numere de morţi.

Pe 26 martie am primit ultima plată de la o editură pentru care am făcut o traducere. Nu ştiu când voi mai primi vreuna sau chiar DACĂ voi mai primi. Lucrez şi acum la o traducere de carte, însă mai mult pentru a-mi ţine mintea ocupată şi cu altceva decât cu grijile cotidiene, nu am nicio siguranţă că nu o fac degeaba. Domeniul editorial este lovit crunt de criza aceasta şi nimeni nu ştie cum îşi va reveni. Iar pentru mine era o sursă de venit importantă, nu prin volum (plăţile sunt destul de rare şi de mici), ci prin liniştea psihologică pe care mi-o oferea faptul de a şti că, la o adică, nu aş muri de-a dreptul de foame. Acum nu mai ştiu asta. Aşa cum nu mai ştiu când şi dacă vor mai apărea vreodată pe piaţă ultimele cărţi pe care le-am tradus şi de-abia aşteptam să apară, să le recomand prietenilor, să fiu mândră că am avut continuitatea de a traduce romane lungi sau din limba engleză (premiere pentru mine), să pun în raft cărţi la care am lucrat cu drag, în aşteptarea vremii potrivite pentru ca fiica mea să vrea să le citească.

Pe 27 martie, în România erau 1.292 cazuri confirmate de îmbolnăviri cu coronavirus şi aveam să aflăm că unul dintre ele era al dirigintei Lunei. Trecuseră mai mult de 14 zile de la ultimul contact dintre dânsa şi copii, dar tot nu ne-a picat bine vestea, am pândit cu încordare orice semn posibil de boală în următoarele zile. Din fericire, diriginta s-a făcut bine, după ce a stat în spital cu copiii dânsei şi cu siguranţă a fost o perioadă teribil de grea pentru toţi. Dar alţi 24 de români erau deja decedaţi.

Pe 28 martie, şcoala avea programată o ieşire în natură cu copiii, să planteze copaci pentru binele planetei. Pe 3 aprilie, fiică-mea urma să plece într-o excursie mult-aşteptată, tot cu şcoala, în Delta Dunării, unde nu a fost niciodată. În mai ar fi trebuit să se organizeze la şcoală o altă zi mult-aşteptată: ziua fără şcoală. O zi în care urmau să se facă tot felul de activităţi în incinta şcolii, de la ateliere de diverse la spectacole cu interpreţi cunoscuţi, şi de la competiţii sportive la standuri cu hamburgeri. Luna era foarte implicată în organizarea acestui eveniment, în calitatea ei de reprezentantă a clasei în consiliul elevilor. De altfel, ea era foarte implicată în orice ţinea de şcoala aceea, la care se ducea cu mare drag în fiecare dimineaţă şi de unde trăgea de timp să se întoarcă acasă. Avea acolo un „squad” (am citat-o) de băieţi care îmi plac mult, făceau tot felul de activităţi extra-şcolare, atmosfera din şcoală era frumoasă, drumurile cu metroul erau o rutină extrem de importantă pentru ea (aşa cum sunt, în general, rutinele pentru orice copii)… În fine, această închidere a şcolilor este o dramă cu mult mai mare decât ne putem închipui acum pentru unii copii, cum este fiică-mea. Şi am realizat acest lucru destul de târziu, după cea mi-a zis într-o zi, aparent din senin, dar probabil că nu era deloc aşa: „Ce ghinion pot să am şi eu, să fiu într-un an şefa clasei şi fix atunci să se închidă şcoala!”. Căci trecând peste aparenţa umoristică a acestei vorbe, e un regret uriaş în spatele acesteia şi o lipsă din viaţa socială care nu ştiu dacă va putea fi recuperată vreodată, complet. Iar dacă asta se întâmplă la clasa a V-a, nici nu vreau să mă gândesc la durerea copiilor din clase terminale, de a VIII-a sau a XII-a, care nu numai că nu ştiu cum îşi vor da examenele de luna viitoare, dar vor rata şi cel mai aşteptat, probabil, eveniment din viaţa lor de până acum: banchetul.

Pe 19 aprilie, de Paşti, am fost singuri acasă. Bunica Lunei nu a putut veni la noi, locuieşte departe şi are peste 65 de ani. Bunicul e foarte bătrân şi e la pat de aproape 2 ani, în mod normal ne-am fi dus noi la el, să ciocnim un ou, să mâncăm împreună… Încă nu ştim dacă a fost ultimul Paşte în care puteam face asta împreună, dar cine ştie vreodată astfel de lucruri? În schimb, ştim că pe 19 aprilie a decedat nr. 451 din România. O femeie de 65 de ani, din Braşov. Un număr pe o listă crudă. Dar în spatele numărului se afla un chip, o culoare de păr şi de ochi, o înălţime şi o greutate. Era mama cuiva, poate, soţia, mătuşa, bunica sau sora altcuiva. Lucruri care nu se scriu pe listele morţii.

Nici dacă anul trecut a fost ultimul festival Spotlight nu am de unde şti acum. Pe 23 aprilie (când a murit nr. 545) ar fi trebuit să înceapă ediţia 2020, am fi ieşit pe străzi, seara târziu, să ne uităm la lumini şi să dansăm în mijlocul Căii Victoriei, aşa cum am făcut în anii trecuţi. Iar luna mai ar fi continuat să fie, cel mai probabil, plină-plină de evenimente culturale, tot aşa cum a fost în anii trecuţi. Tot în mai urmau să se deschidă spectacolele de muzică şi lumini de la fântânile din Piaţa Unirii, pe care de-abia le aşteptam. În iunie ar fi urmat o altă ediţie de B-Fit in the Street, la care ne-ar fi plăcut să participăm, ca de obicei. Nimic din toate astea nu va mai fi, cel puţin în acest an.

Nici vacanţa de vară nu va mai fi aşa cum ne-o dorisem. Speram ca anul acesta să mergem din nou la mare într-o insulă grecească, aşa cum am mai fost şi cum ne place mult. Şi speram să mergem împreună cu nişte prieteni, cărora le povestiserăm cum am fost noi acum câţiva ani în Corfu şi am închiriat o vilă mare, cu piscină în curte şi o vedere frumoasă la mare, cu doar vreo 700 Euro pe 10 zile. „Lăsaţi că găsim noi ceva la fel de bun şi anul ăsta!”, ne-am lăudat noi. Dar când am început să căutăm, am găsit numai preţuri uriaşe şi multe locuri deja complet rezervate pe toată vara, deşi era de-abia începutul anului. Chiar şi la vila aceea din Corfu unde mai fuseserăm am sunat, în speranţa că am putea reveni acolo, deşi am fi preferat un loc nou. „Kalimera! Ne mai ştiţi, noi suntem românii ăia cu fetiţa mică, am stat la voi în 2013, de-abia începuserăţi să închiriaţi vilele, v-am scris şi o cronică bună pe Trip Advisor…” Da, ne mai ştiau. Dar 2.800 Euro costa acum o săptămână de cazare în vila în care fusesem, de mai mult de patru ori mai scump ca acum 7 ani. De ce se lăcomesc oamenii în halul ăsta? Şi care e limita de sus, până unde putem să cerem, să vrem, să ne dorim? Oare în vara care urmează vor mai putea cere preţurile astea gogonate şi vor mai exista clienţi care să le dea? Oare nu cumva criza care vine va fi o palmă binemeritată pentru mulţi dintre noi, care o luaserăm razna?

Azi este 7 mai – lista morţii a ajuns la nr. 886 şi cuprinde deja mama unei cunoştinţe şi tatăl alteia. Azi se împlinesc 5 ani de când a murit mama mea. Mama mea care nu era un număr pe o listă, ci era Maria Ştefanopol în certificatul de naştere, Maria Voiculescu în cel de căsătorie, Miorica pentru cunoscuţi, cam toată viaţa ei, şi Yaya pentru noi toţi din familie, după ce Luna a botezat-o aşa, cu pelticia ei de copil foarte mic. Îmi propusesem să scriu şi despre viaţa ei un articol amplu, aşa cum am scris despre tata. Mama a fost o persoană impresionantă şi merită din plin să nu fie pierdută complet în uitare. Însă chiar nu am avut cum să fac asta, nu acum, în aceste zile în care mintea mea e oriunde, doar la scris nu. Sper să am şansa să îmi îndeplinesc această îndatorire cândva. Să mai pot scrie şi altceva decât gânduri răzleţe, aşa cum fac acum. Şi mai sper să reuşesc să ajung şi la cimitir la un moment dat. Azi am vrut să plec într-acolo, sunt luni de zile de când nu am mai fost şi nu mai ştiu dacă e totul în regulă. Ştiam că cimitirul e închis, dar mi-am zis să risc, să încerc, poate, cine ştie… Am luat un formular de declaraţie, l-am completat cu datele personale şi cu locul deplasării. Şi apoi m-am blocat: nu am găsit niciun motiv de deplasare potrivit în lista oficială.

Am rămas acasă, până la urmă. Mai sunt 8 zile şi voi putea ieşi chiar şi fără motiv în oraş. Poate voi avea norocul să găsesc atunci şi o creangă de liliac înflorită, să i-o duc la mormânt – era floarea ei preferată, iar anul acesta nu am avut norocul să o văd decât în pozele de pe Facebook. Sau poate că se va fi ofilit de mult tot liliacul din lume până pe 15 mai. Dar măcar să ne rămână ăsta tot necazul atunci…

Cărticică despre coronavirus, pentru copii mici şi îngrijoraţi

Am dat ieri, în peregrinările mele online, peste cărticica aceasta virtuală pe care o cred inspirată şi utilă în vremurile de azi. O povestioară simplă, despre un căţel îngrijorat că aude peste tot de coronavirus, că se închid şcolile, că se îmbolnăvesc cei dragi ş.a.m.d. şi despre o asistentă bufniţă care îl ajută explicându-i clar nişte lucruri.

Atât de drăguţă mi s-a părut, încât am tradus-o repejor (oricum îmi place să traduc poezii pentru copii…) şi am pus şi eu în circulaţie varianta românească. Sigur că este imperfectă, că ar fi trebuit mult şlefuite versurile acelea, cât despre calitatea desenelor ce să mai vorbesc, nu sunt chiar punctul meu forte, însă cred că merge foarte bine şi aşa, să fie citită celor mici.

 

Vă las aici toate link-urile de unde o puteţi accesa:

pagina de Facebook a blogului meu, unde se află paginile în română ale cărţii;

– acest link de unde puteţi descărcă fişierul .pdf (cu multe mulţumiri prietenilor care au sărit în ajutor să îl facă, la fel ca şi filmuleţul de mai jos): Catelul-raul-si-coronavirusul PDF

aici, un film .mp4;

versiunea originală, în engleză, pentru care trebuie să le mulţumim celor de la Nurse Dotty Books:.

 

Lectură plăcută şi să fim sănătoşi!

Ce şi cum le spunem copiilor în momentele grele

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă moartea unor persoane dragi, cum ar fi bunica sau chiar tatăl. Ca să nu sufere, cică. Acei copii au avut nevoie de psihoterapie după ceva vreme, să depăşească tristeţea de a nu-şi luat rămas bun de la cineva apropiat, imposibilitatea de a-şi consuma doliul la timpul lui şi împreună cu restul familiei, teama că vor fi mereu minţiţi de cei în care aveau cea mai mare încredere.

Am cunoscut copii cărora le-a fost ascunsă boala gravă a unuia dintre părinţi. Ca să nu se îngrijoreze, cică. Acei copii au dezvoltat anxietate şi chiar au somatizat frica aceea neclară pe care o simţeau, devenind bolnavi la rândul lor. Pentru că frica de un pericol necunoscut este mult mai mare decât cea de un pericol pentru care ne pregătim rezonabil. Şi pentru că este o prostie să ne imaginăm că aceşti omuleţi micuţi, care trăiesc alături de noi, nu simt emoţiile, durerile şi neliniştile noastre.

Am cunoscut copii care nu-şi mai puteau stăpâni temerile şi izbucneau în plâns disperat de fiecare dată când îşi vedeau un părinte cu lacrimi în ochi. Copii care căpătaseră ticuri de la îngrijorarea că cineva de care depinde viaţa lor este într-o suferinţă prea mare. Pentru că există părinţi care plâng prea mult în faţa copiilor lor, uitând că rolul lor este de a le face zilele mai frumoase celor mici, pe cât posibil.

Există şi aici, ca în orice altceva pe lumea asta, o cale de mijloc, raţională şi eficientă, pe care trebuie să o căutăm cu toate forţele noastre. În timpuri grele, aşa cum este şi perioada prin care trecem cu toţii azi, soluţia nu este să ne ascundem suferinţele sau îngrijorarea în faţa copiilor, ci doar să le diminuăm, cât să nu îi facem pe ei să sufere sau să se îngrijoreze prea tare. În mod concret, acum, nu are niciun sens să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat, că aşa e normal – să nu ieşim din case, să nu mergem la şcoală, să nu ne vedem cu prietenii şi familia. Nici să inventăm minciuni abracadabrante pentru a da alte explicaţii situaţiei pe care o trăim. Le putem povesti copiilor un adevăr edulcorat, despre un virus nou, pe care oamenii nu îl cunosc încă prea bine şi de care e mai înţelept să ne ferim, stând în casă. Îi putem asigura că oamenii de ştiinţă fac totul pentru a găsi leacul acestui virus şi că instituţiile Statului fac totul pentru a ne apăra de el. Le putem zice că majoritatea oamenilor infectaţi până acum s-au făcut bine, ba chiar că cei mai mulţi nici măcar nu îşi dau seama că sunt bolnavi, atât de uşoară poate fi boala. Dar că e necesar să ne ferim să ne îmbolnăvim prea mulţi deodată, ca să aibă timp doctorii să se ocupe de toţi.

Iar lucrul cel mai important pe care trebuie să îl spunem copiilor noştri e că vor găsi mereu un sprijin în noi. Că vom fi mereu acolo, cu ei, lângă ei şi pentru ei. Că ne pot pune orice întrebare doresc şi ne pot împărtăşi deschis orice teamă îi frământă. Că e normal să le fie teamă puţin – tuturor ne este – dar că trebuie să fim optimişti că totul se va termina cu bine.

Mai sunt câteva lucruri pe care le consider importante să vi le spun acum. Şi pentru că vremurile acestea agitate nu sunt chiar propice concentrării şi scrisului elaborat, o să le pun aici sub formă de listă, sper să nu fie cu supărare:

1. Lăsaţi-vă copiii să aibă talismane. Cei mici au o gândire magică mai dezvoltată decât a adulţilor. În lumea lor încă se amestecă realitate şi magie, întâmplări de zi cu zi şi povestiri din cărţi sau filme, pe care le cred reale. Dacă îşi aleg o jucărie sau o păturică sau o bijuterie, orice obiect care le oferă linişte şi confort atunci când îl ţin aproape, atunci nu îi descurajaţi să facă acest lucru şi în niciun caz nu îi despărţiţi de acel obiect. Iar dacă nu au, nu e niciun necaz să le oferiţi voi unul acum, aşa cum am făcut noi atunci când fiica noastră se pregătea de primele examene mai importante din viaţa ei: i-am oferit un medalion cu mama, tata şi copilul, pe care să îl poarte la gât în timpul examenelor şi să „simtă” astfel că noi suntem întotdeauna cu ea, chiar dacă nu şi fizic, şi o susţinem cu gândurile şi dragostea noastră.

2. Nu vă îngrijoraţi dacă încep să aibă ticuri acum, ele pot fi semn al anxietăţii. Nu râdeţi de ei şi nu le cereţi să înceteze dacă îşi dreg vocea prea des, clipesc de multe ori, înghit în sec sau verifică uşa de la intrare şi toate ferestrele, în fiecare seară înainte de culcare, să fie bine închise. Încercaţi să le ignoraţi manifestările, însă discutaţi cu copiii despre felul în care se simt, despre emoţii, temeri şi stresul eventual prin care trec acum. De asemenea, o metodă de a „lupta” cu ticurile este să le distrageţi atenţia copiilor de la activitatea repetitivă propunându-le o altă activitate de făcut în acel moment, plăcută pentru ei şi relaxantă. Totuşi, ticurile sunt motiv de îngrijorare dacă sunt mai mult de trei care se manifestă simultan şi repetat, pe o perioadă de timp mai mare decât câteva zile, şi dacă îi împiedică pe copii să ducă o viaţă normală. În acel caz, e bine să cereţi părerea unui specialist care să vă sfătuiască ce aveţi de făcut.

3. Nu lăsaţi sursele de ştiri la liber în vecinătatea copiilor. Năvala de informaţii de la televizor nu face decât să alimenteze panica. Selectaţi-vă sursele de informare dintre cele oficiale şi de încredere, şi accesaţi-le mai degrabă în forma lor scrisă, pe internet, decât audio. Sau dacă vreţi să ascultaţi emisiuni live sau înregistrate, faceţi-o când nu sunt copiii în preajmă sau când dorm. Acelaşi sfat e valabil şi pentru momentele în care simţiţi nevoia să plângeţi, la un necaz sau o mare disperare. Părinţii plâng întotdeauna noaptea…

4. Nu vă fie teamă să vă arătaţi sentimentele, emoţiile, temerile în faţa copiilor voştri, dar cu măsură. Explicaţi-le că toţi oamenii, mici sau mari, trec prin aceleaşi lucruri în viaţă şi toţi simt la fel. Discutaţi cu ei deschis despre trăirile voastre şi veţi vedea cum se deschid şi ei apoi faţă de voi. Povestiţi-le întâmplări din trecut, cu situaţii dificile, pe care le-aţi depăşit cu succes. Învăţaţi-i să gândească pozitiv, să fie convinşi că vom trece şi peste această situaţie împreună, citiţi împreună texte luminoase şi desenaţi împreună simboluri ale optimismului. Şi, mai ales, nu uitaţi care e cuvântul-cheie al acestor zile (şi nu numai): ÎMPREUNĂ.

Lupul Igienă mănâncă coronavirusul (Maelenn, 7 ani, Franţa)

5. Am rugat-o pe Luna să mă lase să o filmez citind o cărticică tare potrivită copiilor mici şi fricilor lor: „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto. A mai citit-o anul trecut unei grupe de grădiniţă şi ştiu că le-a plăcut – copiii ascultă altfel de nişte copii, asemănător cu ei, mai cu plăcere decât de nişte adulţi. Iar Catherine Dolto este unul dintre autorii cei mai inspiraţi atunci când vine vorba despre psihologie pentru copii, fiica renumitei Françoise Dolto, una dintre primele voci importante ale parentingului modern. De altfel, Françoise Dolto a fost prima psihoterapeută care a atras atenţia asupra importanţei spunerii adevărului copiilor, într-o conferinţă celebră, din 1984: „A spune şi a face. Totul este limbaj. Importanţa cuvintelor adresate copiilor sau rostite în prezenţa lor”. Conferinţa a fost urmată e o dezbatere şi ambele au apărut apoi sub forma unei cărţi de mare succes, publicată şi la noi de editura Trei: „Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt trişti”. O carte pe care v-o recomand din tot sufletul.

Iată ce scria Françoise Dolto în prefaţa cărţii sale, acum peste 30 de ani:

«Îmi exprim astfel speranţa că se va înţelege mai bine rolul „cuvântului adevărat”, al adevărului, aşa cum este el comunicat de către adulţi copiilor care nu numai că îl doresc în mod inconştient, dar şi au nevoie de acest adevăr, după cum au şi dreptul de a-1 auzi. Şi acest lucru în ciuda faptului că dorinţa lor conştientă exprimată în cuvinte, atunci când sunt îndemnaţi de adulţi, preferă tăcerea amăgitoare, generatoare de angoasă, adevărului adesea dureros, dar care, dacă este exprimat şi rostit de ambele părţi, îi va permite subiectului să se construiască şi să se umanizeze

Eu am ales să o cred pe această femeie şi să urmez sfaturile pe care ea le-a dat nu numai pentru că mi se par de bun simţ. Dar şi pentru că cea mai bună dovadă că un specialist în parenting chiar are dreptate este să îi vezi propriii copii. Iar copiii lui Françoise Dolto au ajuns cu toţii împliniţi şi mulţumiţi cu vieţile lor, aşa cum ne dorim cu toţii să îi vedem ajunşi pe copiii noştri.

Filmare: Lectură „Cum să ne învingem teama” de Catherine Dolto

Şi să fim sănătoşi!