Muzică albă pentru zile negre

Plănuisem pentru weekendul trecut să adun laolaltă într-o postare sugestiile muzicale pe care mi le trimit prietenii, uneori, pe mesageria Facebook. Sunt câteva doamne care se gândesc la mine atunci când ascultă ceva ce le place, ce le emoţionează sau ce cred că mi-ar plăcea şi mie. Apreciez şi faptul că se gândesc la mine, şi faptul că o fac rar, pentru că nu aş avea timp pentru toate dacă ar fi prea multe.

Nu m-am mobilizat să adun link-urile acelea. Nu mai ţin minte de ce, cred că nu am avut dispoziţia necesară acum o săptămână. Însă azi de dimineaţă, când m-am trezit şi aveam patru clipuri în mesagerie, de la persoane diferite, toate cu înregistrări de aseară, din Italia, mi-am dat seama că trebuie să o fac. Aşa că iată ce muzici emoţionante primesc eu de la doamnele din bula mea!

Mai întâi, filmuleţele primite azi. Pentru cine nu ştie, deşi m-aş mira să nu fi aflat deja toată lumea, aseară la 18:00 s-a organizat, pe reţelele sociale din Italia, un flashmob. Toţi muzicienii aflaţi în izolare, în casele lor, erau rugaţi să iasă în balcoane sau curţi, şi să cânte împreună. Şi iată ce a ieşit – o manifestare a umanităţii, solidarităţii şi frumosului care încă mai există în noi:

  1. ‘A Citta ‘E Pulecinella
  2. Palermo
  3. Agrigento, Sicilia
  4. Siena
  5. Torino

––

Dar înainte de a fi nebunia care e azi, primeam altfel de muzici. Cu scene, cu orchestre, cu spectatori… Ca de exemplu băiatul ăsta care mi-a făcut pielea de găină şi încă mi-o face, de fiecare dată când îl re-ascult şi ajunge la refren. Mi l-a trimis o doamnă din Ungaria:

Dimash Kudaibergen – Opera 2

––

Sau clipul acesta, primit de la o doamnă din Canada. Surprinzător şi care te umple de bucurie ca o perlă găsită în cochilia unei scoici pe care o culegi, la întâmplare, de pe plajă. Un turist corean se plimbă pe străzile Florenţei şi aude cântând un grup de muzicanţi stradali, romi de-ai noştri. Le cere voie să cânte cu ei, muzicanţii îl privesc la început cu neîncredere, însă îl lasă. Iar după primele acorduri îi vezi pe toţi cum se destind, remarcând ce bun instrumentist e trecătorul. Iar şeful se ridică, mândru deja că are ocazia să cânte împreună cu el, şi îşi apropie vioara de contrabasul lui, dând naştere acelui dialog în limbajul universal al muzicii pe care numai jazz-ul ştie să ni-l dăruiască:

Rom Draculas şi Jun-Hyuk Choi

––

Iar de la o doamnă romantică din Italia, acest moment emoţionant de la ultima ediţie a San Remo, un alt dialog muzical, de data asta între două generaţii de mari cantautori italieni:

Sanremo 2020 – Duet Massimo Ranieri şi Tiziano Ferro

––

Şi de la o mamă (cum altfel?) din România, acest dar impresionant adus tuturor mamelor, o melodie care pe mine nu are cum să mă lase cu ochii uscaţi:

––

Şi mai e şi doamna din Slovenia, iubitoare de muzică franţuzească, şi chiar un domn din Franţa, care îmi trimite deseori sugestii pentru pagina mea cu muzică franceză… Sunt mulţi iubitori de muzică frumoasă în jurul meu.

Dacă aveţi sugestii asemănătoare, de frumos şi emoţie, pe care le-aţi avea de împărtăşit cu alţii, le aştept cu drag, în comentarii. Trecem cu toţii prin momente dificile acum şi e mai necesar ca oricând să ne păstrăm raţiunea, încrederea şi, mai presus de orice, umanitatea. Să fim sănătoşi!

Publicitate

Despre sistem şi despre oameni, la vreme de criză

Am ieşit ieri după-masă din casă pentru câteva drumuri prin cartier care nu sufereau amânare. În perioada aceasta, încerc să limitez pe cât pot ieşirile, contactele, grupurile de oameni, aşa cum ar trebui să facem toţi. Copilul a rămas acasă, boscorodindu-mă că nu îl iau cu mine. Voia să iasă afară, după o zi între patru pereţi, i-am spus că poate veni, dar cu protecţie şi fără să intre nicăieri, aşa că nu i-a convenit şi a renunţat. Mi-a trasat, în schimb, sarcina de a-i cumpăra un Pic de la librărie.

În faţa librăriei erau parcate două maşini SMURD. Puţin mai încolo, la ieşirea dintr-un supermarket, căzuse un bărbat, iar trecătorii sunaseră la 112. Când am ajuns eu acolo, bărbatul părea în regulă, încă aşezat pe trotuar, dar în fund, aparent de sine stătător. Doi paramedici (probabil câte unul din fiecare echipaj de acolo) completau de zor nişte fişe, ceilalţi membri ai echipajelor aşteptau la maşini. Am intrat în librărie şi am cerut Pic-ul. Vânzătoarea s-a ridicat să îl caute şi atunci… s-a pus pe un tuşit teribil. M-am uitat la ea – părea foarte bolnavă, palidă şi cu dificultăţi vizibile la mişcare, tuşea în pumn şi tocmai îmi pusese pe tejghea Pic-ul dorit. Căuta să îmi dea restul. Şi atunci, la gândul că va trebui să ating lucrurile acelea, m-am blocat. Teama asta în care trăim, de o vreme încoace, s-a transformat brusc în panică, aşa cum am păţit demult de tot, în toamna lui ’89, când am văzut cum urma să mi se facă o injecţie obligatorie, la facultate, cu o seringă folosită pe alţii înaintea mea. Atunci am leşinat, acela a fost modul în care s-a gândit creierul meu să rezolve problema pe care o întâlnise: prin neprezentare. Acum, însă, am luat Pic-ul şi restul şi am ieşit fără să pot rosti un cuvânt. Iar eu sunt genul vorbăreţ. Pur şi simplu, nu a ieşit nimic din gura mea. În urmă, vânzătoarea a continuat să tuşească.

Afară, situaţia nu era mult schimbată. Bărbatul căzut plecase, însă cei de la SMURD continuau să completeze formulare pe trotuar. Iar lângă una dintre maşinile de intervenţie care încă aşteptau acolo se dusese un trecător:

– Dom’le, dar e posibil aşa ceva, când cade un beţiv pe stradă veniţi câte două maşini şi când Nu-ştiu-cine [aici nu am auzit clar] are chiar o nevoie reală, nu vine nimeni?, se revolta el.

– Sistemul e de vină, i-a răspuns unul dintre smurdişti, nu noi.

– Dom’le, dar nu se poate să aştepte de…, şi aici bărbatul s-a uitat la ceas, de şapte ore jumătate aşteaptă ambulanţa aia să îl ducă de la spitalul Cutare la spitalul Cutare. Pentru asta nu se găsesc maşini?!

Genul acela de discuţie în care toţi au dreptate şi nici unul. Eticheta de „beţiv” pusă oricărui om căzut pe stradă. Rezolvarea oricărei probleme cu pasat responsabilitatea pe sistem. De parcă sistemul nu e făcut tot de oameni…

Am cunoscut personal, din păcate, o situaţie similară, acum peste 20 de ani. Am aşteptat o ambulanţă să ducă pe cineva internat în stare gravă, care făcuse blocaj renal pe deasupra celorlalte probleme pe care le avea, de la spitalul Sf. Luca la spitalul Sf. Ioan, unde se găsea specialist pentru problema lui (practic, să îi monteze o sondă urinară, nu era vorba de vreo operaţie pe creier sau ceva). Spitalele acestea sunt aproape unul de altul, vizavi, cumva, ar fi durat vreo 10 minute tot drumul. Necazul se întâmplase de dimineaţă, cei de la spital au sunat la Salvare pe la prânz şi a rămas să aşteptăm maşina. Pe la 17:30 a apărut, în sfârşit, o ambulanţă în curtea spitalului. A lăsat un bolnav şi şoferul a dat să plece, cu maşina goală. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă nu îl poate lua şi pe bătrânul meu. Nu putea.

– De ce?

– Pentru că nu e comanda mea.

– Dar sunteţi aici şi sunteţi liber acum, nu v-a chemat nimeni nicăieri.

– Da, mă întorc la bază.

– Luaţi-l şi pe omul ăsta în drum, vă rog.

– Nu se poate, aşa e procedura.

Şi atunci m-am aşezat în poarta spitalului, în picioare în faţa maşinii, cu mâinile întinse ca o barieră, şi i-am zis:

– Va trebui să treceţi peste mine, dacă nu îl luaţi.

Şi l-a luat. Aveam douăzeci şi ceva de ani. Bătrânul acela s-a făcut bine atunci.

Am rămas cu convingerea că, dacă se vrea, se poate. Că omul e mai presus de sistem şi că sistemul poate fi înfrânt. Am şi acum convingerea asta, deşi ceea ce se întâmplă cu noi pare să confirme o cu totul altă realitate. Aşa că, ieri seară, inspirată de conversaţia de la acea maşină SMURD, m-am îndreptat şi eu către un membru al echipajului celeilalte maşini. Eram fix în dreptul uşii de la librărie:

– Bună ziua şi vă rog să nu vă supăraţi pentru ce o să vă spun, am început eu, durează câteva secunde.

– Bună ziua, mi-a zâmbit paramedicul.

– E posibil să intraţi un pic aici?, îi arăt eu înspre librăria pe uşa căreia era un du-te vino de copii tocmai ieşiţi de la şcoala din cartier. Vânzătoarea pare foarte bolnavă, nu cred că e o simplă răceală. Dar eu nu sunt medic. Aţi putea să o vedeţi rapid, poate e doar răcită şi mă îngrijorez eu degeaba. Sau cel puţin să o învăţaţi câteva reguli de igienă, să nu răspândească peste tot orice o avea ea. Una e să îi spun eu asta, o clientă oarecare, şi cu totul altceva e să îi spună un cadru medical în uniformă, aveţi altă autoritate.

– Nu se poate, a continuat el să-mi zâmbească.

– Haideţi, vă rog, durează puţin, tot staţi degeaba aici, cât aşteptaţi, uitaţi-vă câtă lume intră în librărie, câţi copii…

– Nu se poate. Nu am procedură pentru aşa ceva.

Am plecat. Nu simţeam că mai era ceva de zis, nu ar fi trecut zidul.

Pe drumul spre casă, am scos din buzunar sticluţa cu gel dezinfectant şi am spălat cu el Pic-ul şi banii. Doi lei. Apoi am fost să plătesc întreţinerea, unde am primit alţi lei rest, ceva mai mulţi, udaţi de saliva administratoarei care nu ştie să numere altfel bancnotele (şi care refuză să facă un cont al Asociaţiei, să putem vira banii de la distanţă). I-am spălat şi pe ăia. Gelul acela e pe sfârşite, de altfel, de cât l-am folosit zilele acestea, sub imperiul panicii ce m-a cuprins, uşor, uşor. Îl aveam de ani de zile în geantă, folosit în situaţii excepţionale. Acum e o situaţie excepţională permanentă, din păcate…

Am meditat mult, cu amărăciune, la treaba cu procedura. Şi replica aceasta am auzit-o de multe ori. „Nu am procedură, nu pot face nimic.” De exemplu, cam de fiecare dată când m-am dus, la fel, la poliţişti care să intervină într-un caz de sub nasul lor. Să îl atenţioneze pe un şofer care nu numai că parcase pe trecerea de pietoni, dar mă mai şi înjurase când îi atrăsesem atenţia. Să o tragă de mânecă pe doamna (?) care plecase nepăsătoare lăsând în urmă un ditamai rahatul, în mijlocul trotuarului, de-al câinelui ei. Aia chiar mi-a dat cu tifla ulterior, când a văzut că poliţia nu îi face nimic, mi-a zis: „Vezi, nebuno, că numai tu ai probleme cu asta?”. Şi poate că aşa este, numai eu am probleme cu asta.

Şi poate că numai eu îmi închipui că, dincolo de proceduri şi de uniforme, există nişte oameni. Oameni cu creier propriu, cu pregătire profesională şi, mai ales, cu suflet. Nu nişte automate de îndeplinit proceduri. Ştiu că unele categorii profesionale sunt mai hăituite decât altele în perioada asta (şi întotdeauna, de altfel). Ştiu că e teribil de greu să lucrezi în intervenţii, în urgenţe, în relaţii cu publicul. Dar ceva mă face să cred că ne-ar fi tuturor mai uşor dacă am aborda altfel lucrurile astea. Dacă nu ne-am mai acoperi cu hârtii, semnături, ordine şi proceduri, dacă am acţiona uman şi firesc. Dacă nu am mai da vina pe sistem, uitând că sistemul, de fapt, suntem noi.

Şi mai uităm ceva: într-o situaţie de criză, sistemele pot da eroare, însă oamenii trebuie să meargă mai departe. Împreună.