Deci… cum reparăm lucrurile astea?

Stăteam ieri la deja tradiţionala coadă la covrigii Luca, din drumul de la şcoală către casă. De fapt, fiică-mea stătea, împreună cu prietena ei, în acea grămadă uşor dezorganizată de liceeni care ies de la Şincai şi se înfig în covrigăria de lângă metrou – educaţia dă mare poftă de mâncare, dacă e să judec după entuziasmul cu care se bulucesc acolo copiii după ore. Eu eram undeva în afara cozii şi aşteptam cu nerăbdare să putem pleca spre casă, la adăpost de vântul supărător, unde aveam de gând să deschid şi eu o punguţă cu covrigei (Tarallino cu pesto, sunt delicioşi, îi ştiţi?) drept masă de prânz.

La un moment dat, am zărit pe jos, sub tejghea, un teanc de bani (câteva bancnote aparent toate de un leu), împreună cu un bon fiscal. I-am atras atenţia fetei care tocmai cumpărase un covrig, poate îi scăpase ei restul. Fata s-a căutat prin buzunare – totul e mai complicat cu mănuşi şi pe viscol – a zis un pic confuză că da, e posibil să fie ai ei, şi s-a întors să îi ia de pe jos. Dar, surpriză optică, banii erau căzuţi de partea cealaltă a vitrinei, iar fata a rugat-o timid pe vânzătoare să i-i dea. Moment în care s-a dezlănţuit iadul pe pământ: vânzătoarea a zis batjocoritoare că nu se poate aşa ceva, pentru că nu se mişcă raftul din vitrină (a se citi „Nu vrea muşchii mei”), fata a dat să plece intimidată, eu am zis că se poate mişca, pentru că pare dintr-un lemn uşor, vânzătoarea a început să o jignească pe fată, cum că minte, pentru că banii sunt mai demult acolo (i-au căzut altui client!), eu am ţinut-o pe fată să nu plece, să îşi ceară drepturile, a venit un bărbat cu o mătură, a dat foarte uşor raftul la o parte şi banii au fost recuperaţi instantaneu, iar când am întrebat-o pe vânzătoare cum o cheamă, ca să ştiu cui fac reclamaţie la patronul ei, domnul mi-a răspuns, şi el obraznic, că pe el îl cheamă Florin. Vânzătoarea era prea ocupată cu înjuratul.

Nu e prima dată când acea femeie face şmecherii, Lunei a încercat deja să nu îi dea tot restul la o bancnotă mare, crezând că un copil atât de mic poate fi uşor păcălit. Dar nu a fost, pentru că am stat mereu lângă ea şi am bătut-o la cap până la iritare bilaterală să fie atentă şi să nu se lase furată de nimeni, nici măcar cu un leu. Şi asta nu numai pentru că un leu este important pentru mine (din păcate, chiar este, raportat la cât câştig), dar şi pentru că este vorba de un principiu pe care mi-ar plăcea să îl urmeze în viaţă, în orice domeniu. Şi pentru că ştiu că cine fură azi un ou mâine va fura un bou. Etc.

Ieri am bătut-o la cap şi pe tânăra care părea să vrea să intre în pământ după incidentul cu banii. Să ştie să le ţină piept celor care vor vrea să profite de ea. Să nu mai fie atât de timidă, să înţeleagă că este o persoană cu drepturi, să nu mai permită nimănui să o insulte, indiferent de circumstanţe. Chiar dacă greşise şi nu erau ai ei acei bani, nu exista absolut niciun motiv pentru care să primească astfel de injurii în schimb. Speram să fie o lecţie indirectă şi pentru fetele mele, care nu scoseseră o vorbă în tot timpul acesta (wow!) şi mă priveau cu un respect crescut.

Abia în drumul spre casă au îndrăznit să mă întrerupă din discursul meu infinit şi moralizator. Fiică-mea, cu obrajii mânjiţi de ciocolata din umplutura covrigului ei, mi-a reamintit de o altă vânzătoare deosebit de obraznică (sunt din ce în ce mai multe). Iar prietena Lunei, cu gura plină de aluat cu măsline, mi-a povestit cum erau ea şi ea cu mama ei, nu de mult, pe bancheta din spate a unui taxi, iar „domnul de la volan” era foarte nervos şi folosea multe „cuvinte cu P şi cu F”.

– Şi nu i-aţi cerut să tacă?

– Ǎăă… nu…

– Nici nu v-aţi dat jos din maşină?

– Nu. Dar mami i-a zis totuşi, ceva.

– Ce?, am sesizat eu posibilitatea unei speranţe.

– „Domnule, am o uşoară impresie că limbajul dumneavoastră nu este tocmai în regulă.”

Uau! Praf l-a făcut!… După câteva clipe de tăcere (eram ocupată să-i fac cu mâna speranţei ăleia  pe care o vedeam ducându-se), am întrebat:

– Şi taximetristul ce a făcut?

– A continuat să vorbească urât până la sfârşit.

Deci… ce e de făcut? Cum reparăm lucrurile astea? Cum re-aducem calmul, respectul şi înţelegerea în relaţiile noastre? Şi cum îi învăţăm pe ăştia mici să nu mai înghită mizeriile mitocanilor, rămânând în acelaşi timp ei înşişi calmi, respectuoşi şi înţelegători? Pentru că în momentul de faţă am şi eu „o uşoară impresie” că ce se întâmplă în ţara asta „nu este tocmai în regulă”. Dar nici eu nu vreau să cobor din taxi, ci doar să îl fac pe şoferul meu să nu-şi mai bată joc de mine.