Mă grăbesc să duc copilul la cursul de tehnologie. E sâmbătă dimineaţă şi numai să mă trezesc devreme nu mi-aş dori, dar fiică-mii îi place foarte mult la orele astea în care învaţă scratch, arduino şi alte chestii cu nume pitoreşti şi de nepătruns pentru mine. Ca de obicei, mă enervez încă dinainte de a ieşi din casă – zilele unei mame încep mereu cu „Hai odată, că e târziu!”, repetat in infinitum şi cu diverse variaţiuni. Dar adevăratele enervări mă aşteaptă afară. Ştiu asta, sunt ani deja de când văd răul, mizerul şi nefirescul peste tot în jur, de cum ies din casă. Obişnuiam să cred că de vină e depresia mea, dar acum ştiu că este, de fapt, realitatea.
Cerul e înnorat. Genul acela de vreme de la care te aştepţi să plouă dintr-un moment în altul, dacă nu chiar să ningă, pentru că suntem, totuşi, în ianuarie. Ne urcăm în maşină, cu vreo zece minute peste momentul în care ar fi trebuit să o facem ca să nu întârziem, şi plecăm spre capătul celălalt al lumii (tot ce nu e la o distanţă rezonabilă de 5, hai 10 minute cu maşina, aşa îmi pare mie într-o sâmbătă dimineaţă). Prima intersecţie, prima enervare: o maşină ne blochează trecerea. La volan se află o doamnă aparent foarte în vârstă, care face manevre încete şi neinspirate de a muta maşina mai într-o parte, să-i lase şi pe alţii să treacă pe-acolo. E clar că doamna aceea nu mai are ce căuta la volan. Vine o vreme când trebuie să ne acceptăm limitările în creştere şi să ne gândim nu numai la noi, dar şi la ceilalţi. Văd deseori astfel de şoferi cu simţurile diminuate, care nu mai sunt capabili să ia decizii rapide sau să se orienteze eficient în spaţiu. Şi mă enervează gândul că astfel de oameni încă îşi obţin permisele de conducere, pentru că examinarea medicală este o formalitate fuşerită şi inconştientă la noi.
După ce doamna reuşeşte să mute maşina într-o parte a intersecţiei din care n-o mai blochează decât parţial, urmează încă şase-şapte motive de enervare în trafic, mici (sau mai mari) încălcări ale legislaţiei care au devenit obişnuinţă în ţara asta a nimănui, cu mitocani egoişti la volane şi poliţie inexistentă sau incapabilă pe străzi. Aproape de fiecare dată când ies cu maşina prin Bucureşti, mă simt ca şi cum aş lupta pentru viaţa mea, cu probe severe, de jocuri pe calculator sau filme distopice, şi cu situaţii riscante din care mă bucur că reuşesc să ies cu tabla neşifonată.
După ce las copilul la curs, mă hotărăsc să-mi pierd la windows shopping următoarea oră şi jumătate, cât trebuie să aştept să se termine educaţia. În cartierul ăsta nu mai plouă, ba chiar văd câteva bucăţele de cer senin, aşa că o iau, pe jos, spre colţul bulevardului, de unde începe zona comercială. E cam pustiu pe aici şi am o uşoară strângere de inimă când aud paşi în spatele meu, apoi nişte zgomote suspecte. Întorc discret capul şi zăresc un om sărac îmbrăcat, care scotoceşte într-o pubelă. Nu găseşte nimic valoros şi face cale întoarsă. Trec apoi pe lângă o cafenea în faţa căreia trotuarul e ticsit cu mucuri de ţigară, deşi se află câteva coşuri de gunoi în imediata apropiere. La colţ, sunt mai multe gherete cu patiserie şi fast-food-uri înghesuite unele lângă altele. Covrigul, mâncarea săracului, a studentului şi a viitorului. Remarc că aici nu au ajuns încă scumpirile din cartierul meu, se mai găsesc covrigi la un leu.
Pe măsură ce mă apropii de bula uriaşă şi magnetică (metaforic vorbind) a mall-ului, trotuarul se aglomerează şi trebuie să fac slalom printre chioşcuri copleşite de maculatură şi plastic chinezesc, cozi la şaorme şi fuste colorate care se coboară cu scandal şi pupamiai dintr-un taxi. Ocolesc cântarul arhaic al unui bătrân aşezat pe o bordură („1 leu cântăritul” – oare câţi bani o reuşi să strângă omul ăsta amărât într-o zi?) şi imediat mă trezesc claxonată de o maşină care are drum fix pe trotuar şi o încurc, eu pietonul. Ridic ochii şi observ că totul este urât în jur, de la hainele oamenilor la clădirile construite de-a valma, evident la întâmplare, fără vreun plan urbanistic coerent. Avem cărămidă veche amestecată cu beton, geamuri, oţel şi lemn, termopane şi barăci… Dar deodată, printre toate urâţeniile astea, zăresc o fată drăguţă. E îmbrăcată cu o uniformă de vânzătoare şi are în mână un sandviş împachetat în hârtie. Se grăbeşte să-l prindă din urmă pe vagabondul încotoşmănat, care bombăne singur în timp ce merge fără scop pe stradă. Sau poate că e o femeie… Cine să ştie ce se ascunde sub paltonul acela mizerabil şi căciula rusească trasă adânc peste urechi? Când ajunge în faţa lui, fata îi întinde sandvişul, cu un zâmbet încurajator. Iar vagabondul îl ia fără niciun alt gest şi pleacă mai departe, în deriva lui.
Sunt ţintuită pe trotuar. Soarele îmi bate în ochi acum, îmi închipui că şi el a ieşit dintre nori ca să vadă fapta cea bună – singura la care am fost martoră după multă, foarte multă vreme. Mă uit după tânăra vânzătoare care a arătat atâta omenie, cum aşteaptă încă o clipă pe trotuar, să se asigure că vagabondul a înţeles că în acel pachet este mâncare pentru el. Când ni se întâlnesc privirile, aplec uşor din cap, a mulţumire, şi îi zâmbesc larg. Astfel de gesturi trebuie întotdeauna recompensate cumva. Îmi zâmbeşte şi ea, complice, şi se întoarce cu pas grăbit în chioşcul ei, unde vinde sandvişuri.
Cu un cu totul alt moral îmi petrec următoarea oră printre vitrine de magazine scumpe şi mormane de nimicuri soldate. Nu pot să-mi iau gândul de la acea fată şi gestul ei minunat. Poate că a salvat o viaţă adineaori, poate a mai dăruit o zi cuiva, poate că omul acela are pe undeva un copil căruia o să-i ducă azi ceva bun de mâncare… Mă hotărăsc ca la întoarcere să intru în vorbă cu ea, ca să pot scrie povestea asta, să viralizez şi un pic de bine, raza de soare printre atâtea tristeţi pe care le simţim cu toţii. Mă îndrept spre chioşc cu o mie de întrebări în cap, aştept să termine cu doamna dinaintea mea de la coadă şi îi zâmbesc din nou:
– Felicitări pentru ce ai făcut mai devreme! îmi încep eu discursul.
Nedumerită pentru o clipă, mă recunoaşte apoi şi se îmbujorează uşor. E clar că este intimidată. Dar dă din mână a modestie („nu e mare lucru”) şi îmi arată cu un gest larg tejgheaua plină de sandvişuri frumos etalate pe ambalajele lor de hârtie, care mai de care mai apetisant:
– Ia uite câte sunt aici! Are şefu’ de unde!
Şi, din nou complice, îmi face cu ochiul. Doar că acum nu mă mai simt deloc complice cu ea. Plec fără o vorbă, prin soarele deja orbitor, să îmi iau copilul de la cursuri. Sper ca măcar fiică-mea să fi învăţat ceva bun în timpul ăsta, cât eu am vrut să văd şi binele din jur, dar pur şi simplu nu am reuşit.
Mama Aluniţă 