Cel mai fericit Crăciun posibil

Nu îmi aduc concret aminte de niciun Crăciun fericit în viaţa mea. Când eram mică, nu îmi aduc concret aminte nici măcar de vreun Crăciun. Ştiu că venea Moş Gerilă o dată pe an, cu cadouri (ah, aromatele mandarine ale copilăriei mele!), dar cred că o făcea de Revelion, care era adevărata sărbătoare a iernii din casa noastră. În 1984, în jurul Crăciunului, tatăl meu a alunecat pe gheaţă şi şi-a rupt un picior. Era începutul sfârşitului pentru el, dar nu aveam cum să ştim asta pe atunci. A urmat un an greu, şi pentru el, şi pentru mama, care ducea tot greul bolii lui. Şi un alt Crăciun trist, când mama a preferat să mă trimită de acasă, în vizită la un prieten drag, ca să mai respir un pic şi aer neîmbibat cu durere, cu boală şi cu moarte. Pentru că, la puţină vreme după acel Crăciun, tata a murit. Apoi au început depresiile.

Crăciunul lui ’89 m-a prins închisă în casă, de teama gloanţelor care şuierau pe străzi. Apoi a fost împuşcat Ceauşescu şi am ieşit din casă, în căutare de mâncare. A fost primul Crăciun când am pregătit cozonaci, pentru că nu am avut încotro. Şi mi s-au părut cei mai buni cozonaci din viaţa mea, copţi în mijlocul morţii şi al haosului din jur. Nu ştiam ce viitor ne aşteaptă, dar aveam speranţa că mai rău ca înainte nu avea cum să fie.

De Crăciunurile de după Revoluţie îmi amintesc ca de o obligaţie supărătoare – aceea de a merge în fiecare an acasă, ca să stau la o masă cu mama şi să facem schimb de cadouri. Rămăsesem cu superstiţia că va muri şi mama dacă voi lipsi eu un Crăciun de-acasă, aşa cum se întâmplase cu tata. Şi am stat cu mari emoţii în acel an în care am fost obligată să rămân la Paris de Sărbători, din complicate cauze birocratice. Din fericire, mama nu a murit atunci, dar superstiţia a rămas. Iar zilele acelea petrecute împreună de Crăciun au continuat să îmi fie neplăcute; pentru că am avut o relaţie complicată cu mama mea, pe care nu am reuşit să o rezolv cu adevărat până la moartea ei. După aceasta, îmi amintesc de Crăciun ca de perioada aceea tristă a anului în care nu mai aveam obligaţia să merg la nimeni, pentru că nu mai aveam la cine. Doar depresia specifică Sărbătorilor mi-a rămas pentru încă vreo câţiva ani. Probabil că depresia asta se datora şi acelui Crăciun de acum fix douăzeci de ani, când fusesem părăsită cu câteva zile înainte de Sărbători şi nu îmi mai doream nimic de la viaţă. Nici măcar viaţa.

Singurele lumini din perioada asta a anului care îmi apar în amintire sunt cele legate de familia mea actuală: Crăciunul când am primit cadou un ursuleţ de pluş de la iubitul meu, care îi cususe cu mare grijă în burtă (mda, mai întâi îl despicase…) cheia unei maşini nou-nouţe pe care mi-o făcea cadou. Sau următorul Crăciun, în care totul era nou, luminos şi exact aşa cum ar trebui toate să fie, datorită celui mai frumos cadou pe care îl primisem vreodată: un bebeluş de două săptămâni. Sau Crăciunul de anul trecut, primul fără depresie de care îmi amintesc, în trei şi în tihnă.

Anul acesta, însă, simţeam din nou depresia sărbătorească pândindu-mă pe la colţuri. A fost un an nu prea frumos pentru noi, cu boli şi stres, fără prea mari câştiguri financiare. Nici anul acesta nu am reuşit să îmi încep, măcar, cartea visurilor. Sau să câştig la loto, ca să îmi asigur bătrâneţea aceea fără griji la care visăm cu toţii. Sau să dau jos cele zece kilograme care mă încurcă, de când m-am lăsat de fumat. Şi mă uit la oamenii din jur şi am impresia că ei au dus-o mult mai bine, că sunt mai împliniţi decât mine, mai tineri şi mai frumoşi. Ştiu oameni care au scris nu una, ci trei cărţi în acest an. Ştiu oameni care au demarat proiecte importante, ştiu oameni care par să se fi îmbogăţit. Iar eu sunt mai bogată doar cu o pisicuţă neagră, care ne-a dat tuturor, pe deasupra, o eczemă de care nu mai reuşim să scăpăm, şi tot mergem la doctori, şi tot facem analize, şi tratamente…

Şi tocmai când obişnuitele gânduri negre păreau să mă cucerească cu totul, mi-am adus aminte de o fotografie. E o fotografie pe care a dezgropat-o fiică-mea dintr-un morman cu poze vechi, de familie, în care a scormonit cu mare curiozitate acum ceva vreme. Şi-a ales de acolo câteva fotografii cu bunica de care îşi aminteşte puţin (avea 6 ani când a murit mama) şi cu bunicul pe care nici măcar nu l-a cunoscut, pe unele le-a aşezat într-un album de-al ei, de familie, pe altele le-a înrămat şi le-a răspândit prin casă, întru neuitare. Iar eu am descoperit atunci, în acel morman, o fotografie de care nu îmi aminteam, dar care m-a emoţionat într-un mod surprinzător. O fotografie făcută acum fix şaptezeci şi şapte de ani:

Nu ştiu cine sunt cei doi din stânga, şi nici cine este domnişoara căreia i-a fost dedicată fotografia. Ştiu doar că primul din dreapta este tatăl meu, la 21 de ani, întors probabil într-o permisie de Crăciun, de pe front. Şi mai ştiu că niciodată nu i-am văzut, nici în realitate şi nici în vreo poză din copilăria mea, acest zâmbet fericit pe care îl are aici. Un zâmbet complet senin, de parcă nu era doar într-o pauză de la războiul acela oribil în care trebuia să omoare oameni – nişte tineri, la fel ca şi el, sau poate şi mai rău de atât: copii, femei, bătrâni… Pentru că tata s-a întors atunci pe front. Şi a continuat să lupte aproape trei ani pentru ţara lui, cică, în cea mai sângeroasă tâmpenie de care a fost până acum în stare omenirea: Al Doilea Război Mondial. Apoi a căzut prizonier la ruşi şi a stat în lagăr până la sfârşitul războiului, ceea ce i-a adus alte necazuri: deoarece nu a apucat să lupte alături de ruşi, după 23 august 1944, a fost considerat inamic al noii puteri de la Bucureşti. S-au şters cu buretele cele vreo şaizeci de misiuni de luptă în care bombardase cu curaj poziţiile inamice (tata luptase în aviaţie), toate decoraţiile primite pentru acestea, printre care şi cea mai înaltă posibil, de la însuşi regele Mihai, anii petrecuţi în frig şi frică, foame şi muncă grea. Bănuiesc că doar primii ani ai vieţii comune cu mama mea i-au mai adus ceva bucurie tatălui meu. Apoi, probabil că viaţa l-a tocit cumva. Eu nu l-am cunoscut mai deloc, era o umbră preponderent tăcută, care venea seara de la serviciu acasă. Nu s-a deschis niciodată în faţa mea şi a murit înainte să apuc să cresc suficient de mult, cât să vreau eu să îl cunosc cu adevărat. Dar părea mereu nefericit.

Aşa că m-am uitat acum la fotografia aceasta paradoxal de luminoasă în felul ei şi mi-am dat seama că tatăl meu cunoştea pe atunci cel mai important secret al vieţii: ştia să trăiască clipa. Să fie fericit aici şi acum, chiar dacă nu sunt toate perfecte, pentru că mâine poate fi cu mult mai rău. Apoi, cândva, l-a uitat.

O să închei rugându-vă ca voi să nu uitaţi acest secret. Şi mă gândesc acum în special la cititorii mei pe care îi ştiu singuri şi trişti în aceste zile. Sunteţi foarte mulţi. Mult mai mulţi decât ne lasă să bănuim mesajele cu urări vesele de pe telefoane şi pozele cu mese pline de pe internet. Aduceţi-vă aminte să vă bucuraţi, aici şi acum, pentru simplu fapt că mai sunteţi aici şi acum. Sunteţi singuri? Poate că mâine veţi cunoaşte marea dragoste, alături de care veţi îmbătrâni liniştiţi. Sunteţi bolnavi? Cu siguranţă că, în curând, se va găsi şi leacul pentru asta. Sunteţi săraci? Luna viitoare poate că o să găsiţi serviciul ideal, de la care să primiţi un salariu generos. Sau poate că nimic din toate astea nu se va întâmpla. Poate că mâine va începe un nou război sau va veni un viscol teribil sau va izbucni o epidemie mondială de malarie. Un singur lucru este cert: nu trebuie sa uitaţi să vă bucuraţi de ceea ce aveţi aici şi acum. Aceasta este cea mai bună realitate dintre toate. Pentru simplul fapt că este singura pe care o avem.

Crăciun fericit! Cel mai fericit posibil!

Reclame

Idee de cadou

Acum câteva luni, m-am surprins pe mine însămi cumpărând o carte din Kaufland, la reducere: 250 de lucruri de încercat într-o viaţă. Pentru cupluri, de Elise De Rijck. Surpriza nu era că am cumpărat o carte, nici că se găsesc cărţi cu preţ mic acolo, laolaltă cu ciorapi pentru copii, greble şi butelii pentru voiaj, ci că mi-a plăcut mie aşa ceva, aparent pueril şi siropos. Dar m-a amuzat foarte tare să descopăr un volum în care cineva a adunat 250 de „porunci” pentru cupluri aflate ori în perioada de rodaj, ori deja rodate.

Cei aflaţi la început pot găsi în carte o mulţime de idei pentru petrecerea timpului liber care poate că nu le-ar fi venit şi lor. Deşi ne aducem aminte cu toţii că, la începuturi, nu prea există timp cu adevărat liber pentru doi oameni care de-abia s-au cuplat, deoarece ei vor fi mereu ocupaţi unul cu altul… dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Şi totuşi, mai sunt perioade în care nici Superman nu poate umple atâta timp liber, cum ar fi vacanţa de Sărbători care se apropie, aşa că, pentru o astfel de perioadă, mi se pare tocmai o potrivită o carte să vă sugereze că într-o zi vă puteţi coafa reciproc, în alta puteţi ieşi în oraş neapărat îmbrăcaţi asortat, iar în alte două (cel puţin) puteţi asculta, pe rând, muzica preferată a celuilalt, într-o atmosferă plăcută.

Pentru cuplurile deja rodate, o astfel de carte le poate reaprinde, pe cât posibil, scânteia începuturilor. După cum puteţi vedea din fotografiile de mai jos, sunt multe sarcini mai uşoare sau mai grele pe care trebuie să le îndeplinească doi oameni care au uitat să se joace sau, pur şi simplu, să se bucure unul de celălalt. Doi oameni pentru care celălalt este dat din oficiu şi nu mai trebuie să facă nimic pentru a-l cuceri / însenina / ţine aproape. Pentru că se ştie că adrenalina ne face să ne simţim mai tineri, mai potenţi, mai generoşi cu ceilalţi – or ce poate fi mai productiv în adrenalină decât o aventură? Auzi, să te duci la film şi să laşi casiera să îţi aleagă filmul… sau să stai o zi întreagă (musai împreună cu celălalt) fără curent electric… astea da, aventuri!

În concluzie, cartea aceasta mi se pare extrem de potrivită drept cadou pentru Crăciunul care se apropie cu paşi repezi, fie că o luaţi propriului partener de viaţă, fie că o luaţi pentru un cuplu de prieteni. Nu o ignoraţi dacă o vedeţi pe vreun raft de librărie sau în vreun coş de supermarket. Mai devreme, era disponibilă şi de comandat pe internet (ca de ex. aici, la Diverta, la 20,80 lei, alături de sora ei mai mare, 500 de lucruri de încercat într-o viaţă – adică varianta single). Cred că încă mai aveţi şanse să primiţi lucrurile comandate pe internet înainte de Crăciun. 2018.

Ca să o recunoaşteţi, am încercat să îi fotografiez coperta mai devreme, dar pentru că s-a nimerit în plină perioadă de activitate a pisicuţei noastre, a fost pur şi simplu imposibil să prind un moment în care drăcuşorul să nu se bage în obiectivul meu. Cea mai lizibilă variantă cred că este aceasta, cu doar o umbră de coadă pe ea:

Dar avem, desigur, şi variante cu coada de-a dreptul sau chiar cu tot botul:

În fine, după părerea mea, la o carte nu coperta este importantă, ci ceea ce se găseşte în paginile ei. Sau, mai degrabă, cel mai şi cel mai important lucru este acela cu care rămâi DUPǍ ce citeşti o carte. Eu vă urez să rămâneţi, în primul rând, cu partenerul, după ce o terminaţi pe aceasta. Şi cu amintiri plăcute ale unor momente care v-au scos din rutina cotidiană sau a unei vacanţe în care aţi făcut maratonul poruncilor din carte. Şi cu morala de mai jos în minte, care este şi ea parte din carte, şi pe care o uităm de atât de multe ori, când ne încrâncenăm să trăim raţional şi rezonabil, ca să nu zică lumea nu ştiu ce, ca să nu lăsăm impresii proaste, ca să nu ne certe mama, soţul sau copiii, ca să… Da’ chiar, ca să ce?!

Distracţie plăcută!

Perle FB 10

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Steaua Nordului

Citeam mai demult despre „oboseala” donatorului. Îmi pare rău că nu mai ştiu despre ce text era vorba, să vi-l dau şi vouă. Mai ţin minte doar că era o femeie care spunea că nu mai poate, pur şi simplu. Se simţea asaltată de cereri de binefacere din toate direcţiile: în transportul în comun, la serviciu, la semafor, în supermarket, la televizor, pe internet – toată lumea avea o nevoie, o cauză, un copil bolnav. Iar ea nu putea da bani şi timp tuturor, şi atunci culpabiliza.

Aş adăuga aici, la această „inflaţie” de cazuri sociale, propriile probleme, cele ale apropiaţilor care nu se plâng, dar îi ştim că se zbat în nevoi, copiii pe care îi vedem mâncând din gunoaie, animalele abandonate pe stradă de către adevăratele animale – oamenii care ar fi trebuit să aibă grijă de ele – şi uite-aşa, lista se lungeşte mult peste puterea noastră de a face bine tuturor. Iar peste toate astea, suntem zilnic alimentaţi cu ştiri despre cum se fură din banul public, din fondurile care ar fi trebuit să ne facă tuturor viaţa mai bună, să ne ajute pe toţi astfel încât să nu mai fie nevoie de apeluri la donaţii la fiecare pas. Se fură cu camionul de bani, de ani de zile, mai mult sau mai puţin la vedere şi cu încuviinţarea noastră tacită. Când mă gândesc doar la ultimul exemplu mediatizat, al directorului spitalului Malaxa, în care apar mereu alte informaţii ale jafului ce îmi depăşesc cu mult capacitatea de înţelegere, nu mă pot abţine să mă întreb de ce suntem rugaţi să donăm pentru necunoscuţi bolnavi, de ce suntem nevoiţi să îi cumpărăm tot ce îi trebuie unui cunoscut internat, de ce ne plătim analizele la privat pentru că se termină mereu fondurile ş.a.m.d.: ca să se scalde în bani şi trofee o caricatură de om împreună cu toată şleahta lui? Şi câţi ca el…

Drept urmare, anul acesta nu o să vă cer nimic pentru nimeni. Oricum, ceva mă face să cred că voi, care intraţi mai des pe aici, sunteţi din categoria celor care dăruiesc mai mult decât primesc. O să vă fac doar o recomandare de spectacol. O piesă de teatru pusă în scenă de câţiva copii abandonaţi sau din medii defavorizate, sprijiniţi de organizaţia Hai să ajutăm. Nu cer de pomană, ci au muncit mult pentru a organiza un spectacol de calitate, la care speră să aibă cât mai mulţi spectatori, nu numai pentru că acei copii vor primi ei înşişi toţi banii din vânzarea biletelor, ci şi pentru că aceasta este bucuria oricărui artist, ca munca lui să bucure sufletele cât mai multor oameni. În spectacol, vor mai fi un număr de de dans, unul de operă, precum şi unul de magie, susţinut de doi magicieni profesionişti şi amuzanţi.

Deci, joi şi vineri seara, 8 şi 9 decembrie, de la 19:00, la Conservator, lângă Cişmigiu, 35 de lei biletul către o bucurie comună: a voastră, ca spectatori, şi a lor, nu ca orfani în nevoie, ci ca artişti care îşi pot câştiga cadoul de Crăciun prin muncă proprie. Distracţie plăcută tuturor!

steaua-nordului-afis