Perle FB 10

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Anunțuri

Steaua Nordului

Citeam mai demult despre „oboseala” donatorului. Îmi pare rău că nu mai ştiu despre ce text era vorba, să vi-l dau şi vouă. Mai ţin minte doar că era o femeie care spunea că nu mai poate, pur şi simplu. Se simţea asaltată de cereri de binefacere din toate direcţiile: în transportul în comun, la serviciu, la semafor, în supermarket, la televizor, pe internet – toată lumea avea o nevoie, o cauză, un copil bolnav. Iar ea nu putea da bani şi timp tuturor, şi atunci culpabiliza.

Aş adăuga aici, la această „inflaţie” de cazuri sociale, propriile probleme, cele ale apropiaţilor care nu se plâng, dar îi ştim că se zbat în nevoi, copiii pe care îi vedem mâncând din gunoaie, animalele abandonate pe stradă de către adevăratele animale – oamenii care ar fi trebuit să aibă grijă de ele – şi uite-aşa, lista se lungeşte mult peste puterea noastră de a face bine tuturor. Iar peste toate astea, suntem zilnic alimentaţi cu ştiri despre cum se fură din banul public, din fondurile care ar fi trebuit să ne facă tuturor viaţa mai bună, să ne ajute pe toţi astfel încât să nu mai fie nevoie de apeluri la donaţii la fiecare pas. Se fură cu camionul de bani, de ani de zile, mai mult sau mai puţin la vedere şi cu încuviinţarea noastră tacită. Când mă gândesc doar la ultimul exemplu mediatizat, al directorului spitalului Malaxa, în care apar mereu alte informaţii ale jafului ce îmi depăşesc cu mult capacitatea de înţelegere, nu mă pot abţine să mă întreb de ce suntem rugaţi să donăm pentru necunoscuţi bolnavi, de ce suntem nevoiţi să îi cumpărăm tot ce îi trebuie unui cunoscut internat, de ce ne plătim analizele la privat pentru că se termină mereu fondurile ş.a.m.d.: ca să se scalde în bani şi trofee o caricatură de om împreună cu toată şleahta lui? Şi câţi ca el…

Drept urmare, anul acesta nu o să vă cer nimic pentru nimeni. Oricum, ceva mă face să cred că voi, care intraţi mai des pe aici, sunteţi din categoria celor care dăruiesc mai mult decât primesc. O să vă fac doar o recomandare de spectacol. O piesă de teatru pusă în scenă de câţiva copii abandonaţi sau din medii defavorizate, sprijiniţi de organizaţia Hai să ajutăm. Nu cer de pomană, ci au muncit mult pentru a organiza un spectacol de calitate, la care speră să aibă cât mai mulţi spectatori, nu numai pentru că acei copii vor primi ei înşişi toţi banii din vânzarea biletelor, ci şi pentru că aceasta este bucuria oricărui artist, ca munca lui să bucure sufletele cât mai multor oameni. În spectacol, vor mai fi un număr de de dans, unul de operă, precum şi unul de magie, susţinut de doi magicieni profesionişti şi amuzanţi.

Deci, joi şi vineri seara, 8 şi 9 decembrie, de la 19:00, la Conservator, lângă Cişmigiu, 35 de lei biletul către o bucurie comună: a voastră, ca spectatori, şi a lor, nu ca orfani în nevoie, ci ca artişti care îşi pot câştiga cadoul de Crăciun prin muncă proprie. Distracţie plăcută tuturor!

steaua-nordului-afis

Pentru nefericiţi, în perioada fericirii forţate

– Ce bogată eşti tu, Aluniţa!

– De ce spui aşa?, mă bufneşte râsul.

– Pentru că ai toate astea!

Şi mâna muncită a femeii de la ţară îmi arată larg spre cele câteva ustensile de bucătărie atârnate acolo de mult. Unele chiar de acum cincisprezece ani, când mi-am făcut casa şi când, într-adevăr, puteam spune că eram îndestulată. O tigaie care lipeşte şi pe care nu mă îndur să o arunc, deşi îmi blestem zilele de fiecare dată când trebuie să o curăţ, o paletă cam arsă, pe care îmi tot propun să o înlocuiesc, un tel de plastic, pe care nu îl folosesc niciodată…

ustensileÎntotdeauna ne vom dori ceva ce nu putem avea. Şi întotdeauna ni se va părea că alţii au mai mult decât noi. Întotdeauna va exista cineva mai sărac decât noi şi cineva mai bogat decât noi, dacă ne raportăm strict la bunuri materiale.

Ştiu că sunt, printre voi, mulţi care nu vă puteţi bucura cu program, doar pentru că e o anumită dată în calendar. Şi mulţi care, ca şi mine, vedeţi această perioadă a Sărbătorilor de iarnă ca pe un motiv de mare stres, alimentat de obligaţiile sociale şi familiale, marketingul agresiv al societăţii de consum şi spoiala strălucitoare pe care o dau unii vieţilor lor pe reţelele de socializare. Ştiu că ştiţi că există mai multe cupluri divorţate decât căsătorite, mai multe familii disfuncţionale decât armonioase şi mai mulţi oameni aflaţi sub pragul sărăciei decât deasupra lui.

Pentru voi, dragii mei depresivi, nu pot avea ipocrita urare de „Sărbători fericite!”. Vouă vă doresc să reuşiţi a fi mulţumiţi cu ceea ce aveţi, chiar şi cu nefericirea voastră. Pentru că întotdeauna e loc de mai rău – anul urât, foarte urât, care stă să se termine ne-a demonstrat-o din plin. Iar odată ce aţi acceptat această realitate, va apărea şi reciproca logică, a speranţei că e loc şi de mai bine. Aşa cum am găsit-o eu, mică şi bine ascunsă printre rândurile unei piese de teatru, Viaţa ca o iluzie, de Mircea Ştefănescu: „Lumea pare uneori că se întoarce la barbarie. Dar există un depozit de sensibilitate al omenirii, un filon câştigat pentru totdeauna, care-şi urmează drumul înainte. Ca acele râuri care dispar din când în când sub pământ, reapărând mai departe, fără să-şi înceteze cursul.” E o iluzie frumoasă.

Prin ce locuri am mai fost şi pe unde am vrea să mergem

Se apropie sfârşitul anului şi simt ca pe-o datorie nevoia de a vă povesti pe unde am mai umblat în toamna asta şi ce ne-a mai plăcut prin oraş, continuând astfel şirul articolelor din Activităţile noastre.

Deci.

Baschetul a rămas o activitate regulată pentru fiică-mea, la acelaşi club şi cu acelaşi super-antrenor ca şi anul trecut. Doar numele li s-a schimbat, cică sunt Wolves acuma. Luna a făcut progrese evidente, datorate şi vârstei, desigur, şi chiar a participat la o competiţie duminica trecută. S-a făcut o echipă de pitici – un fel de lupuşori, aşa – ca să vadă şi ei ce înseamnă un meci adevărat. A fost dureros, din punct de vedere sportiv şi al scorului, dar foarte amuzant pentru noi, părinţii spectatori. Iar pentru mine a fost şi emoţionant să aud aplauze atunci când Luna nimerea coşul – fiind cea mai mică de-acolo şi singura fetiţă din echipa ei, dar mare luptătoare, o susţinea toată lumea.

Apelul meu disperat către părinţii de băieţi, cum că să îi trimită la dansuri, nu a funcţionat, iar grupa Lunei (care era, de fapt, pentru băieţi, cu excepţia ei) s-a desfiinţat. Judecând după multitudinea de pliante pe care le tot primim pe la poarta şcolii, am zis că e uşor să găsim un club nou de dans, dar nu a fost aşa. În apropierea noastră sunt două zone aparent bogate în cluburi. Prima, fosta fabrică Pionierul, a ieşit din discuţie după ce am văzut cât de prăbuşită este clădirea (vorba Lunei: „cădoasă”) şi cred că va ieşi din discuţia tuturor acum, după nenorocirea întâmplată la Colectiv. A doua, strada Lânăriei, oferă şi ea, teoretic, locuri pentru activităţi cu copiii, dar nu am reuşit să şi vedem pe viu vreun club de dans pentru că ba nu ni se potrivea orarul, ba nu aveau ei grupă formată. Aşa că ne-am extins aria căutărilor până la Piaţa Sudului, la clubul Viva. N-am avut noroc nici acolo. Îl luasem cu noi şi pe prietenul Lunei, un maaaare dansator şi el, iar la intrare mi s-a dat spre completare câte un formular pentru fiecare copil, cu CNP şi alte rubrici atât de birocratice de parcă intenţionam să imigrez la ei în club. Când a auzit că nu sunt mama naturală a băieţelului, fătuca de la recepţie m-a anunţat că e imposibil să intru cu el acolo, trebuie să vină unul dintre părinţi în persoană. Pentru o oră de dans. Atât de buimăcită am fost de răspuns încât m-am limitat la a le spune tuturor că sunt proşti, pe tonul meu teatral obişnuit în astfel de situaţii năucitoare, din ce în ce mai des întâlnite de când şi proştii s-au înmulţit îngrijorător. Şi am dus copiii, pentru consolare, unde altundeva, decât la mall-ul alăturat, să mănânce ce altceva, decât Happy Meal. De-abia după încă vreo săptămână am descoperit un club unde Luna a fost încântată să o înscriu: Triumph, vizavi de mall-ul Vitan. Fac acolo exact ce nu îmi place mie deloc, dar deloc, şi anume dans sportiv, dar la nivelul grupei lor de vârstă, când încă li se spune să se întoarcă la stânga şi ei se întorc la dreapta, nu se cunoaşte că ar dansa ceva organizat.

Am continuat să mergem şi la Palatul Copiilor. Nu la Atelierul Fanteziei, unde Luna a fost în ultimii doi ani, ci la cele de Machete Construcţii, Lego şi Teatru de Păpuşi. Primele două (sunt grupate în aceeaşi zi) au fost intens dorite de Luna, care este într-o perioadă de adoraţie a puzzle-urilor Lego de vreun an încoace, cel de-al treilea a fost un mic compromis între dorinţa mea şi refuzul ei de a face teatru. Am încercat să o conving că teatrul ar putea-o ajuta să îşi remedieze micile probleme de dicţie, să îşi gestioneze emoţiile şi să îşi exerseze memoria. Se pare că nu a fost destul de tentant pentru ea, deoarece a continuat să se opună cu mare încăpăţânare. Într-o zi, am zis să strecor un apropo interesant, credeam eu, doar, doar îi trezesc curiozitatea pentru această artă. Tocmai se chinuia să bâzâie pe stradă, pentru nu ştiu ce moft, dar nu reuşea să scoată nici o lacrimă:

– Ştii cum fac actorii ca să plângă pe scenă atunci când rolul le cere asta?, am intenţionat eu să o ajut, vrând să-i povestesc despre rememorarea unor amintiri triste şi despre trucaje diverse.

– Îşi iau transpiraţia, aşa, şi şi-o pun pe faţă!, a sărit Luna cu un zâmbet larg, convinsă că are dreptate.

Şi şi-a trecut mâna pe la subraţ, după care şi-a şters-o pe faţă, spre oroarea trecătorilor care nu ştiu cum e să ai la uşă un copil cu multă imaginaţie. N-o să-i arăt niciodată filmuleţul acela care a circulat pe net acum câţiva ani, cu actorul de telenovele care rezistă cu stoicism să i se dea un şut în ouţe fix înainte de a turna scena sfâşietoare, în care se prăbuşeşte, în lacrimi de durere, la căpătâiul soţiei lui muribunde. Nu risc să o încerce cu prietenii ei. Ea e o fire săritoare, s-ar putea gândi că îi ajută.

Deci fără teatru, din păcate. A renunţat, după o lună, şi la teatrul de păpuşi, unde i se părea plictisitor să repete, de două ori pe săptămână, aceleaşi cântecele simple. Drept răzbunare, nici eu nu i-am căutat profesor de harpă. Pentru că Luna îşi doreşte să înveţe să cânte la harpă (!!). Ochi pentru ochi…

Am descoperit, însă, de curând, o îndeletnicire care ne-a plăcut destul de mult pentru a recidiva din când în când: olăritul. Când spun „ne-a plăcut” mă refer la toată familia şi când spun „olărit” mă refer la modelat şi pictat decoraţiuni de Crăciun din lut. Am fost toţi trei la un atelier Clay Play Ceramica şi intenţionăm să încercăm şi unul în care să folosim roata olarului. Trebuie să recunosc că cel mai doritor este bărbatu-meu, el fiind o fire mai abscons-romantică, pe care filmul Ghost pare să-l fi marcat pentru totdeauna.

Şi am mai fost undeva unde ne-a plăcut tuturor: la un spectacol de magie al lui Robert Tudor. Cei care s-au uitat anul trecut la Românii au talent şi-l amintesc cu siguranţă, o voce enervantă ca a lui nu poate fi uitată, odată ce ţi s-a înfipt în creier. Spectacolul pentru copii a fost de-a dreptul mortal, noi, părinţii, am râs tot timpul, iar ei, copiii, au fost fascinaţi. Urmăriţi-i programul şi duceţi-vă să îl vedeţi, vă garantez că vă veţi distra.

În schimb, nu am reuşit să ajungem în câteva locuri care par interesante şi nici nu cred că vom mai apuca, până la anu’, de aceea vă las aici lista (un fel de wishlist, aşa), poate vă ajută în selectarea activităţilor din noianul de oferte ale perioadei:

– ateliere de făcut decoraţiuni în echipă (părinte-copil) la Art & Hobby Studio; pe Carmen o cunoaştem de la serile de quiz din Aprozar, fostul ei local, şi este o persoană caldă şi tare drăguţă cu copiii;

– Regatul lui Moş Crăciun din Pipera, unde Luna s-a simţit minunat anul trecut; i-am putea revedea acolo pe cei de la Ludio, ale căror activităţi din primăvară ne-au plăcut mult; ca să nu mai zic că, săptămâna viitoare, vine şi un Moş din Finlanda acolo, cu barbă veritabilă, care colecţionează scrisori şi dorinţe de la copii şi i le duce fratelui său imaginar, the one and only Santa Klaus!

– ateliere de bricolaj Eematico şi Tekoneko; îmi par interesante activităţile propuse de cele două cluburi pentru copii în care s-a împărţit răposatul Ikedoo; din păcate, au moştenit de la „părintele” lor şi preferinţa pentru tarife mari, deci ne gândim de două ori înainte de a merge la ei…

– teatru de umbre la Mărţişor; par frumoase piesele propuse copiilor, biletul de intrare e doar 5 lei, iar în weekendul acesta au program special cu Vicleimul; mi-a fost imposibil să găsesc un link pe net să vi-l dau, dar vă puteţi interesa de program şi locuri la telefon 0724883343 sau la adresa ateliere.literare@gmail.com;

– duminică va fi şi o lectură de autor a frumoasei cărţi „Ziua în care a fugit somnul”; noi nu vom putea ajunge şi îmi pare rău, mie pentru că Victoria Pătraşcu e o fostă colegă de facultate pe care îmi face plăcere să o revăd, iar Lunei pentru că mansarda de la Cărtureşti e unul dintre locurile ei preferate din Bucureşti; şi mai e şi intrarea liberă…

Oraşul este plin, în perioada asta, de distracţii gratuite, mai peste tot fiind aprinse beculeţe colorate şi apărând din senin Moşi şi spiriduşi care îi bucură pe copii. E de ajuns să o iei la pas pe bulevard ca să te simţi bine. Noi aşa am făcut, acum câteva zile. Ceea ce se anunţa o zi încărcată, cu drumuri lungi ba după bilete de concert (la vară vin Queen şi adorabilul de Adam Lambert pe la noi, ştiaţi?), ba după cadouri şi cutii de cadouri greu de găsit, s-a transformat într-o zi minunată pentru amândouă. Am intrat în trei librării (uraaa!), locuri în care pierdem, de obicei, ore întregi; cel mai mult ne place, după cum spuneam mai sus, la Cărtureşti în mansardă, unde Luna se aşează la măsuţa de Lego, iar eu îi citesc câte o cărticică. Apropo, ne-am întâlnit acolo cu Marian Râlea a.k.a. Magicianul, dacă îl mai ştiţi, voi ăştia mai bătrânei, şi ne-a invitat la Teatrul Naţional, unde are spectacole pentru copii în fiecare duminică la ora 11:00.

Ne-am distrat foarte tare de mirarea oamenilor din magazine atunci când au auzit-o pe Luna urându-le „Crăciun fericit!” (ea oricum salută din uşă, cu voce tare, oriunde am intra, dar acum a plusat cu urarea asta şi a avut mare succes). Apoi am căscat ochii la Târgul de Crăciun de la Universitate şi, spre surpriza mea tare plăcută, nu am fost nevoită să casc prea mult portofelul, Luna neavând pretenţii decât la un porumb fiert de 5 lei. Am plusat şi eu, pătrunsă de spiritul generos al Sărbătorilor şi de nostalgia propriei copilării, şi i-am luat o păsărică de lut, tot de 5 lei. A fost bucuria vieţii ei să fluiere nestingherită tot drumul spre casă. La un moment dat, i-am zis că ar putea fi agent de circulaţie, cu ţignalul ăla. Drept pentru care domnişoara s-a aşezat fix în mijlocul trotuarului şi, după ce a tras un fluierat crunt, a declamat:

– Toţi pasagerii să iasă din maşini!

pasarica

La întoarcerea acasă am avut parte şi de un moment tare emoţionant, la metrou. Lunei îi place foarte mult să meargă cu metroul. Prima dată, am învăţat-o să-i facă cu mâna conductorului când întră în staţie, iar ea s-a confirmat cu candoarea unui copil de doi-trei ani, cât avea pe atunci. Norocul a făcut ca acel prim conductor pe care îl vedea să fie unul amabil, care a claxonat-o în semn de răspuns. Atât de tare a încântat-o claxonul ăla, încât Luna a rămas cu acest obicei şi salută de fiecare dată. Dar nu am mai întâlnit nici un conductor care să claxoneze, nici măcar să schiţeze un zâmbet, ceva. Ea se bucură, însă, şi numai dacă îi vede că au observat-o, aşa cum s-a întâmplat prin vară, când a început să ţopăie de bucurie pe peron, la o întoarcere acasă:

– Uraaaa! Azi e ziua mea norocoasă! Amândoi m-au văzut, şi când am venit, şi acum!

Cât de puţin le trebuie copiilor ca să fie fericiţi, dragi conductori de metrou!

Să revenim la momentul emoţionant. După cum spuneam, ne întorceam spre casă, când am realizat că:

– Ar putea fi ultimul tău drum gratis cu metroul, Luna. Nu cred că mai luăm metroul până de ziua ta, iar de la şapte ani trebuie să plăteşti bilet.

Ni s-au umezit toţi cei patru ochi pe care îi posedăm împreună. Am fetiţă mare, care, după cum o cunosc, va fi tare mândră să îşi valideze primul bilet de metrou din viaţa ei. E un fel de buletin al vârstei de şapte ani, un semn de maturizare pentru ea şi de îngrijorare pentru mine – de-acum încolo, multe lucruri care înainte erau gratis vor trebui plătite…

Dar e, bineînţeles, şi un moment de mare bucurie pentru mine, faptul că azi fiica mea împlineşte şapte ani. Să creşti frumos şi să rămâi raza mea de soare, Luna! La mulţi ani!

Micile bucurii şi dezamăgirile Crăciunului

Să ridice mâna cine e perfect mulţumit de cadourile primite de Crăciun! Hm… Bănuiam eu: nu văd nici o mână pe sus.

Că recunoaştem sau nu, cu toţii ne facem, măcar în minte, liste cu dorinţe pentru Moş. Şi rareori suntem răsplătiţi cu exact ceea ce ne dorim. Eu chiar am adoptat îndrăzneţul obicei de a-mi exprima deschis dorinţele faţă de „Moşul”-consort, doar, doar nu m-oi mai trezi cu vreo cremă anti-rid sub brad, ca în anii trecuţi, pe care să o iau ca pe un anti-compliment şi să nu o folosesc decât din spirit de economie, când mai are un pic şi expiră. Anul acesta, de exemplu, mi-am manifestat, din timp şi în scris, interesul pentru un concert. Credeţi că am primit vreun bilet? Ei, aş! Tot cremă anti-rid era în punga cu numele meu pe ea. E drept, alături de o tabletă, dar parcă mai contează…

Dorinţa asta cu concertul nu era, totuşi, o dorinţă foarte mare. Îmi lipseşte enorm viaţa culturală pe care o aveam înainte de a deveni mamă şi aştept cu nerăbdare vremea în care o voi putea târî pe fiică-mea prin săli aglomerate şi cluburi afumate. Dar dorinţele mele mari sunt cu totul altele. Şi, pentru că acestea au supărătoarea tendinţă de a nu se împlini dacă sunt împărtăşite cu alţii, mi-am fabricat de-a lungul anilor superstiţia mea proprie de a nu vorbi niciodată despre ele. Nici măcar cu Moş Crăciun.

Dorinţele mici, în schimb, mi se îndeplinesc în mod miraculos de când mă ştiu. Ultimul exemplu este bricheta tip Zippo primită cadou de Crăciun de la soacră-mea, la doar câteva zile de când încercasem fără succes să îmi aprind o ţigară pe vânt şi regretasem că nu posed un asemenea articol util. Ba chiar şi un pic de concert am primit, până la urmă, în chiar ziua de Crăciun, când am rămas lipită de televizor să ascult o formaţie de care nu auzisem – The Cat Empire – şi care mi-a umplut sufletul aşa cum mi se întâmplă din ce în ce mai rar în peisajul muzical al ultimilor ani.

Am mai avut, în ultimele zile, multe alte mici bucurii pe care le-aş putea lua drept cadouri de la Moşul vieţii. De exemplu, o conjunctură rară ne-a permis să facem o fotografie de familie, cum nici măcar la botez nu ne gândiserăm să facem. Profitând de o vizită nesperată a tăticului şi de o campanie gratuită a studioului Foto Union, ne-am dus în Centrul Vechi aşa cum ne duceam pe vremuri la fotograful din oraş, în zilele festive, şi ne-am întors de-acolo cu o fotografie pe hârtie, tot ca pe vremuri, în care trei oameni sub un brad zâmbesc aceluiaşi obiectiv (regret că nu am luat şi căţelul de la Bucureşti cu noi, să fie imaginea mai apropiată de realitate). Chiar dacă acea campanie s-a încheiat, vă recomand cu căldură experienţa, pentru emoţia uitată a unui astfel de moment. Şi vă recomand şi fotograful: deşi am ajuns acolo aproape de zece seara şi toată echipa era vădit obosită de afluenţa dornicilor de chilipiruri, ca şi noi, am fost primiţi cu zâmbete, răbdare şi un profesionalism vizibil în calitatea fotografiei finale.

Un alt cadou a venit sub forma unui articol în care o fostă angajată de-a mea (acum bloggeriţă cu vechime) îmi făcea un portret retrospectiv atât de măgulitor încât nu mi-am mai încăput în pene de mândrie. Nu e prima persoană care îmi spune că am fost un şef bun, dar e cea care mi-a atras cea mai mare afluenţă pe blog de când am început să scriu. Şi am luat-o ca pe o răsplată pentru implicarea şi răbdarea cu care am încercat să fac din ultimul meu loc de muncă un spaţiu cald şi luminos, în care oamenii să vină la serviciu cu zâmbetul pe buze.

Am fost răsplătită şi pentru niscai muncă de jos. La atelierul Lunei de la Palatul Copiilor, ultima oră din an a fost una festivă, în care familiile au fost invitate să aducă prăjiturele şi să lucreze alături de copii. Am decupat pentru Luna un îngeraş din carton, pe care ea l-a pictat în timp ce eu desfundam cu o pensulă chiuveta sălii de curs. Aşa se face că, la sfârşitul orei, am plecat de-acolo nu numai cu o amuletă drăgălaşă pentru retrovizoarea maşinii, ci şi cu un set de creioane cerate dăruite de către profesoară în semn de recunoştinţă pentru abnegaţia made in China cu care am forat în instalaţie până când am golit-o. Cu aşa plată, mă simt obligată să mai pictez câte ceva, din când în când. Poate intru în vreo afacere cu îngeraşi, pentru că nu sunt deloc greu de făcut:ingerasAr mai fi câteva mici cadouri de genul acesta, cu care m-a răsfăţat perioada Crăciunului. Însă m-am lungit destul. Nu mai vreau decât să vă amintesc credinţa mea absolută că binele există peste tot în jurul nostru, dar nu depinde decât de noi dacă alegem să îl observăm. Şi că în Univers există o lege imanentă a echilibrului: bine dai, bine primeşti. Şi viceversa.

A, şi mai am ceva de spus: la anu’ îl desfiinţez pe Moş Crăciun. Nu de alta, dar nu vreau să mai văd dezamăgirea din ochii copilului nostru, după ce toată familia şi-a desfăcut cadourile de sub brad. Tăticul şi bunicii ne-au mulţumit pentru ceea ce le luasem când am fost împreună cu Luna la cumpărături, eu l-am pupat pe tati pentru tabletă şi, pătrunsă de spiritul Sărbătorilor, l-am scutit de un cap spart cu setul de Revitalift, apropiaţii cărora le-am dat daruri au părut încântaţi… Doar Luna nu a avut cui să-i mulţumească pentru cele şase jucării primite (un procent rezonabil, ales cu multă înţelepciune şi parcimonie din lista trimisă de ea Moşului, care cuprindea peste treizeci de obiecte). Şi aş prefera ca anul viitor să o dezamăgească un personaj fictiv, nu propriul ei tată, pe care îl iubeşte mai mult decât pe oricine pe lumea asta şi pe care l-a întrebat în dimineaţa Crăciunului, cu ochii umezi:

– Tata, dar TU nu mi-ai luat nici un cadou?