Ca de obicei când aud de moartea cuiva cunoscut, sap prin vrafurile de fotografii vechi, în căutarea unor semne ale trecerii aceluia. Lăsăm prea puţine lucruri după noi, în general. Amintiri vizuale pentru urmaşii pe vreo două, maximum trei generaţii înainte, câteva obiecte care supravieţuiesc în mod miraculos timpului, prin vreun colţ de dulap, câteva fotografii îngălbenite ce devin enigmatice pentru strănepoţii care nu te-au cunoscut niciodată. Poate că acum, cu fotografiile digitale şi cu spaţiile de stocare din ce în ce mai vaste, să fie mai uşor de păstrat urmele astea. Dar în tinereţea mea nu existau decât aparate foto cu film înăuntru, care necesitau ceva pricepere pentru surprinderea luminii potrivite şi ceva efort pentru developarea cadrelor. Ca să nu mai spun că aveau şi un cost destul de însemnat fotografiile, înainte să devină ceva la îndemâna oricui, ca acum. Şi alegeam formatul cel mai mic de imprimare, care era cel mai ieftin.
Aşa se face că, deşi am rămas cu destul de multe poze de atunci, ele sunt atât de mici, încât mai sunt clare doar pentru mine, cea care îşi aminteşte momentul surprinderii lor. Bineînţeles că regret asta. Nu aveam de unde să ştiu atunci, când alegeam să fac economie de bani, cât de important avea să devină, cândva, timpul. Timpul pare nelimitat când eşti tânăr. Şi fără nicio valoare. Afli doar prea târziu că nu e aşa.
L-am găsit în mai multe poze mici pe Aurel Mitran, cel despre care am aflat de dimineaţă că a murit. Sau, mai bine zis, am găsit multe bucăţi din el. Se eschiva, de cele mai multe ori, când era vorba de făcut o fotografie. Deşi era o persoană publică, practic, care era nelipsită din anturajul multor vedete pe care le impresaria, lui nu-i plăceau reflectoarele scenei, nici bliţurile paparazzilor. Ultima dată când l-am văzut, de altfel, a fost acum câţiva ani, când „cei patru corifei” la concertul cărora asistaserăm – Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu şi Alexandru Andrieş – l-au tras cu greu pe scena Circului de Stat din Bucureşti, să îl prezinte publicului pe cel care stătea în spatele spectacolelor pe care le dădeau. Şi mi-am dat seama atunci că nu mai sufeream deloc după acea lume atât de familiară cândva, dar pierdută brutal. Aveam lângă mine fiinţele cele mai dragi de vreodată, bărbatul meu şi copilul meu, iar amintirea unei tinereţi extraordinar de frumoase, dar atât de îndepărtate acum, nu mă mai putea răni.
Am hotărât atunci să îl caut la un moment dat pe Aurel, să bem o cafea împreună şi să lămurim nişte lucruri rămase nelămurite între noi. Aveam o altă înţelepciune acum, trecută de vârsta de patruzeci de ani, şi la aproape douăzeci de ani după acele momente când probabil că părusem multora o puştoaică fraieră şi exaltată. Poate că aşa şi eram atunci, dar acum nu mai era cazul. Puteam sta senină la vorbe şi depănat amintiri cu cineva care nu îmi greşise cu nimic. Cu cineva graseiat, mucalit şi acid, cu un umor pe gustul meu, aşa cum era el. Însă nu am făcut-o niciodată. A intervenit viaţa, a venit o pandemie, am uitat sau am amânat… Acum este prea târziu.
O singură fotografie clară şi relaxată am găsit azi cu el, de la ziua de naştere din 1997 a fostului meu prieten. A fost o petrecere memorabilă atunci, ţinută la Migas – în caz că mai ştie cineva numele acesta şi el de mult uitat, al cârciumii deschise lângă studioul de înregistrări Migas Real Compact, undeva pe strada Eminescu. Era aici împreună cu vechii săi prieteni Nicu Alifantis şi Relu Biţulescu, pe care i-am considerat cândva, naivă, şi prietenii mei. Doamna era Anca, soţia lui Nicu, şi îngerul lui păzitor, aş zice, dat fiind că tocmai se întorsese de curând în viaţa lui şi i-o salvase – poveste lungă, poate altădată…
Sper să ţin minte şi alte momente din viaţă legate de Aurel, din care nu am păstrat fotografii. Cum ar fi seara în care l-am cunoscut, la discoteca Vox Maris din Costineşti, pe 24 august 1994, şi mi s-a părut ridicol ce bătrân părea printre colegii lui de breaslă – şi pentru că mi-a sărutat politicos mâna, obicei deja uşor desuet încă din acele vremuri. Acum sunt mult mai bătrână decât era el atunci, discoteca aia nu mai există de mult, şi nici unii dintre colegii aceia nu mai există printre noi…
Sau cum ar fi ziua când l-am întâlnit pentru prima oară pe Cristi Minculescu, la Aurel în birou (celebrul birou al lui Aurel de la teatrul Excelsior, prin care se perindau o groază de muzicieni şi actori cunoscuţi şi cam pe unde acum, când scriu, cred că i se află sicriul). Mă simţeam uşor impresionată, dar după doar câteva minute mă şoca deschizându-şi larg gura, să îmi arate efectele nasoale ale parodontozei asupra danturii lui. Nu fusesem nici înainte fană Iris, dar de-acum încolo eram şi uşor temătoare pe deasupra :-))))
Sau cum ar fi memorabilul drum către Ungra, pe un viscol cumplit şi un drum oglindă din cauza poleiului. El şi soţia lui de atunci îşi cumpăraseră o casă în acea comună braşoveană şi cred că ne-am dus acolo chiar după revelionul 1995, de la care este fotografia aceasta cu mine ţoapă şi zâmbind până la urechi:
De pe acel drum nu am nevoie să păstrez fotografii, însă, pentru că îmi este bine întipărit în minte. Am crezut că mor în acea zi, la cât de rea era vremea. Dar n-am murit, iar drumuri groaznice am mai prins câteva la viaţa mea, unele chiar cu mine la volan. Ştiu că viaţa mi-a atârnat de un fir de păr pe drumurile alea. Un fir de păr rezistent, atâta cât o mai rezista şi el…
Firul lui Aurel s-a rupt azi. Nişte oameni îşi vor mai aduce o vreme aminte de el, cei care ştiu cât de mult a însemnat el, de fapt, în industria spectacolului şi a muzicii de la noi. Nişte oameni îi vor mai rosti numele o vreme, depănând amintiri pe la chefuri. Apoi va muri din nou, aşa cum se întâmplă cu orice om când cineva îi rosteşte numele pentru ultima dată. Este motivul pentru care aleg să scriu astfel de povestiri. Cineva, cândva, poate, le va citi, iar oameni uitaţi de mult vor reveni la viaţă pentru o clipă. O picătură de nemurire în cruda şi amnezica eternitate.
Mama Aluniţă 