254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a patra şi ultima) )

După noaptea concertului, ne-am petrecut ziua de sâmbătă mai mult cu noul nostru prieten din „sat”, ca să zic aşa. Căsuţa lui din pădure era nu numai o oază de linişte şi de aer curat, dar avea şi coş de baschet, şi masă de ping-pong, şi căţel, şi ATV – practic puteam să ne facem o vacanţă mai frumoasă în curtea omului decât la hotel. Pe după-masă, băieţii s-au dus la un pescuit rudimentar, în apele unui pârâu din pădure, iar noi, fetele, am făcut o plimbare mai lungă prin zonă.

Seara am decis să ne-o petrecem la aceeaşi terasă a hotelului unde fuseserăm serviţi incredibil de prost, iar aşteptările noastre au fost întrecute de o servire încă şi mai proastă, după cum am povestit pe Facebook şi o să mă auto-copiez acum:

„Am avut curajul nebun de a comanda un Martini roșu în speranța că voi primi un Martini roșu, acelaşi bun de data treccută. Și chiar am primit un Martini roșu! Singurul necaz a fost că era mai mic și cald, fără niciun cub de gheață, și cu felia de lămâie, care ar fi trebuit să stea înfiptă pe marginea paharului, căzută înăuntru – ceea ce îi dădea un gust destul de îndoielnic, de băutură rămasă de la masa altora. Și poate chiar așa era, dat fiind că barmanul părea să fi încercat să mascheze aparențele, glazurând paharul cu… sare. O bandă generoasă, de vreo trei centimetri de sare fină, pe toată lungimea buzei paharului, cum nu am văzut niciodată în viața mea. Știu, ar fi putut fi și mai rău, să fie sare grunjoasă, de exemplu, dar mie mi s-a părut imposibil de băut și așa. Am trimis-o pe Luna după un șervețel (care nici acum nu ni se aduseseră la masă) și mi-am croit o cale nesărată către conținutul dubios al paharului.
Și restul serii a decurs la fel de palpitant ca precedenta. E drept că ni s-au adus mai repede meniurile și că ambele erau în română, nu unul așa și unul în engleză, ca data trecută. Însă suspiciunile că ceva nu e în regulă au început când am descoperit că ni s-au dat doar două furculițe și un cuțit la trei persoane. S-au întărit când chelnerița a revenit la vreun sfert de oră după ce comandasem și ne-a anunțat că avea să mai dureze ceva timp. Și s-au confirmat când a adus, în sfârșit, comanda mea și a Lunei – friptură și legume la grătar – și s-a aplecat înspre Edi:
– A dumneavoastră mai durează.
A avut dreptate: a mai durat. Vreo cinci minute, în care am făcut diverse supoziții asupra cauzelor pentru care o comandă de zacuscă poate dura mult mai mult decât un grătar. După care, chelnerița a revenit puțin jenată:
– Ne scuzați, dar zacuscă nu mai avem. S-a uitat bucătarul în frigider, dar nu mai e.
Deci nu se dusese fuga la cules de vinete și ardei, după cum suspectasem, ci doar se uitase lung în frigider. Cel mai lung. A treia oară chiar nu mai încercăm terasa aia.”

Apoi ne-am dus în cameră, ca pensionarii, deşi afară tocmai se aprinsese un foc de tabără şi păreau să se aprindă la chef şi nişte colocatari de-ai noştri, veniţi cel mai probabil la vreun team-building. În seara aceea oricum nu intenţionam să mai mergem la festival, nicio trupă de pe afiş nu ne atrăgea suficient de tare încât să luăm în piept drumul de costişă ce ducea acolo. A doua zi, însă, parcă-parcă mi-aş fi riscat genunchii pentru seara cu năbădăi a festivalului. Îmi place mult trupa lui Alex Calancea, un basist moldovean extrem de talentat, care nu numai că face minuni cu instrumentul său (practic, preferatul meu dintre instrumentele unei trupe rock), dar şi adaptează pe ritmuri moderne folclor românesc, ceea ce mi se pare preţios. Nu sunt deloc o consumatoare de muzică populară, cu câteva excepţii notabile de genul cântecelor Mariei Tănase şi alte câteva, dar aşa, cu aranjamente moderne şi cu instrumente electrice, ascult cu mare plăcere. Apoi mai cânta, duminică seara, Dean Bowman, un bluesman american trăitor pe la noi, care îi place lui bărbatu-meu, iar seara se încheia apoteotic cu ritmurile înfocat-balcanice ale orchestrei lui Emir Kusturica. Desigur, dacă am fi rezistat până la două noaptea, când era programat regizorul-muzician.

Numai că starea vremii a tranşat hotărât nehotărârea noastră. Înspre „Nu”. Duminică dimineaţă, ne-am trezit cu cerul întunecat de nişte nori nicidecum prietenoşi. Iar la meteo se anunţau furtuni de-a dreptul pentru după-amiază, aşa că am hotărât să ne facem bagajele şi să plecăm înspre Bucureşti. Am fost recunoscători că măcar dormiserăm ceva mai bine, nederanjaţi de başii de la discoteca din apropiere (la intrarea în Crivaia se află un complex, Ponton Casa Baraj, tot pe malul lacului, în care se ţine în fiecare weekend o discotecă atât de celebră, încât se pare că vin acolo petrecăreţi din toată Europa). La recepţie, am plătit un preţ mai mare decât cel promis la telefon, când am făcut rezervarea, apoi am plătit un băiat de pe-acolo să ne ajute cu bagajele pe scări în sus şi cred că am fi plătit tot fără discuţie şi ca să putem pleca mai repede de acolo, atât de puţin ne plăcuse totul. Ne-am mai oprit puţin în Reşiţa, unde am urcat la prietena mea de acolo ca să bem o cafea – ocazie cu care am descoperit cât de întins e acel oraş, de fapt, şi nu neapărat urât. Marele necaz al orăşelelor ăstora fost industriale este că s-au construit şi blocurile oribile, comuniste, care acum sunt lăsate de izbelişte ori din lipsă de locatari, plecaţi care-ncotro, ori din lipsă de bani, după ce întreprinderile au fost furate de către şmecheri. În rest, străzile Reşiţei păreau destul de curate, cu mult verde, nu era chiar ţigănia vizuală agresivă din Bucureşti, cu reclame, tarabe şi aglomeraţie la tot pasul, în jur se vedeau munţii, în general, era OK…

Apoi am plecat spre Bucureşti. Însă planul nu era să mergem direct acasă, ci să facem un mic ocol pentru ca Luna să poată vedea ceva ce îşi dorea de mult: operele lui Constantin Brâncuşi. „Brancuziii”, cum îi spun conaţionalii lui francezi, dintre care mulţi habar nu au că sculptorul s-a născut, de fapt, în România aceea a cerşetorilor cu mâna întinsă pe la colţuri de străzi pariziene. Am luat-o prin Defileul Jiului – drum despre care îmi aminteam că mă impresionase puternic acum aproape douăzeci de ani, când am mai trecut pe acolo, dar care acum nu m-a mai impresionat nici el. Da, se văd încă tunelurile, podurile şi viaductele spectaculoasei linii de cale ferată Bumbeşti-Livezeni şi da, natura este încă vie prin acele locuri, însă acea impresie generală de decrepitudine care planează asupra întregii ţării ăsteia îşi lăsase amprenta şi acolo. Şi nu am putut să nu mă întreb cum naiba se puteau face astfel de lucruri acum mai mult de o sută de ani, cu tehnica şi motorizările de atunci, doar pentru că era în interesul naţional să avem o cale ferată care să scoată cărbunele din Valea Jiului, iar acum, când am putea face toate lucrurile mult mai uşor, nu mai reuşim să finalizăm nimic, să construim ceva notabil în ţara asta care se duce, uşurel, de râpă.

Peisaje superbe ne-au însoţit şi după ce am ieşit dintre munţi şi am continuat drumul prin zona Haţeg-Retezat. Dacă ar fi fost după mine, aş mai fi făcut câteva ocoluri şi escale, locurile meritau un respiro şi mai erau şi câteva atracţii prin apropiere, de genul vulcani şi dinozauri pitici. Dar să nu uităm că, pentru bărbatu-meu, drumurile sunt o corvoadă şi singurul lor scop e să ne ducă dintr-un loc în altul. Acum doi ani, pe când ne întorceam din Belgia cu maşina şi i-am propus să ne oprim pentru câteva ore în Budapesta, în loc să îl ocolim pe centură, el m-a întrebat: „Dar ce să vedem acolo?”. Deci, dacă minunatul oraş pe care eu îl iubesc de-a dreptul nu i s-a părut suficient de tentant pentru o escală, cum să fi vrut să facă un ocol acum, pentru a vedea nişte locuri numite Sântămărie-Orlea, Grădiștea Muncelului-Cioclovina sau Ohaba-Ponor? (Apropo, de unde oare se găsesc numele astea ciudate şi cum se numesc locuitorii unor astfel de aşezări??!!)

Până la urmă, totuşi, am oprit undeva pe drum: la Sarmizegetusa. Ruinele cetăţii dacice se vedeau alături de şosea, ar fi fost şi culmea să nu facem o escală măcar acolo, să le vadă şi Luna (cu forţa, pentru că interesată nu era deloc). Aici mi s-a părut chiar că bărbatu-meu a dat în extrema cealaltă, luând bilete de intrare în incintă, deşi era suficient să ne uităm din exterior la pietrele acelea de acolo, rămăşiţe ale unor ziduri şi ale unei arene de acum două mii de ani. Dar e drept că aici intervine caracterul meu preponderent zgârcit şi neinteresat prea tare de trecut şi de lucruri vechi, în general.

Ne-am mai alinat regretele cu nişte mici gustoşi, mâncaţi la o terasă de la poarta cetăţii, adulţii şi cu nişte suveniruri cumpărate de la un chioşc de acolo, copiii. Adică fiică-mea, care este fan suveniruri. Nici nu ajungem bine undeva, oriunde, că ea deja caută din ochi locul de unde să ia suveniruri.

– Luna, „suvenir” înseamnă „amintire”. Nu poţi să îţi iei ceva care să îţi amintească de un loc în care nici măcar nu ai apucat să fii.

Dar degeaba o tot batem noi la cap, ea continuă să fie mult mai interesată de micile obiecte de pe la tarabe decât de obiectivul turistic propriu-zis. Să sperăm că, în timp, balanţa se va inversa…

La Târgu-Jiu am ajuns mai spre seară. Aleseserăm pe drum un motel pentru noaptea ce urma, după singurul criteriu că avea o piscină interioară. Ai mei de-abia aşteptau să poată înota puţin, probabil frustraţi după câteva zile pe malul unui lac unde nu putuseră să facă lucrul acesta. Eu nu înot şi am şi fobie de apă, aşa că nu eram nici frustrată, nici nerăbdătoare. Ca să nu mai spun că eram deja şi udă, pentru că ne opriserăm la o spălătorie de maşini pe drum şi, habar nu am de ce, alor mei li s-a părut interesant să ne spălăm şi noi odată cu maşina. Nişte glumeţi, deh.

 

Mie mi s-a părut interesant doar faptul că acel furtun se numeşte „lance”. O filoloagă, deh…

Motelul de la Târgu Jiu părea mic şi primitor. Cu excepţia recepţionerei, care nu era neapărat mică, dar cu siguranţă nu era primitoare. Genul acela care pare că o cam deranjezi când îi calci pragul locului de muncă. Mai mult, cât am stat în hol să îi aştept pe ai mei, am asistat la o scenă foarte grăitoare, cu un străin care scosese capul pe uşa de la piscină şi o întrebase, zâmbitor şi politicos, dacă nu cumva îi poate aduce şi lui cineva ceva de băut de la barul aflat în partea cealaltă a holului, ca să nu trebuie să se mai şteargă şi îmbrace el ca să iasă de acolo. Iar acritura bineînţeles că îl refuzase scurt, motivând că era ocupată. Deşi nu părea să aibă mare lucru de făcut în acel moment. Şi nici nu cred că ar fi fost prea complicat să îşi cheme colegii de alături, doar câţiva metri o despărţeau de bucătărie, restaurant şi bar. Dar aşa e ţara asta a noastră, primitoare nevoie-mare. Iar eu am decis că nu mai vreau să mă implic chiar în toate, că nu simt că se merită, vorba aia, aşa că am rezistat eroic impulsului de a îi aduce eu bietului turist băutura dorită.

Apoi am ieşit în oraş, în căutarea complexului Brâncuşi. Care se afla la doar o aruncătură de băţ. În cinci minute bifaserăm Masa Tăcerii (se pare că e ilegal să atingi operele, dar nu am ştiut până nu ne-a certat paznicul, să nu faceţi ca noi!), ne pupaserăm sub Poarta Sărutului (clişee, clişee) şi aflaserăm că Coloana Infinitului se află la ceva depărtare de parcul în care sunt celelalte două opere, aşa că am lăsat vizionarea ei pe a doua zi, în drumul spre Bucureşti. Oraşul părea deosebit de… pestriţ, să zicem, cu un termen politicos, şi nu ne tenta prea tare să îl vizităm mai aplicat.

Ne-am întors la motel (care se numeşte YMY şi despre care am aflat ulterior că şi el aparţine unui miliardar local, îmbogăţit din afaceri dubioase), am mâncat cele mai bune bruschette cu roşii şi usturoi de vreodată, ai mei s-au dus să se bălăcească în piscină, eu am zapat pe televizorul din camera cu design de o simplitate şi un bun gust mai rare pe la noi – ce mai, părea să urmeze o noapte tihnită şi odihnitoare. Numai că, după ora zece, ne-a ajuns în sfârşit din urmă codul ăla portocaliu promis de cu dimineaţă, de la Reşiţa. Şi dă-i cu găleata cu ploaie, cu tunete puternice şi, mai ales, cu fulgere spectaculoase, perfecte de urmărit de la geamul camerei. Ocazie cu care s-a dus naibii somnul nostru. Şi cum mini-barul din cameră era complet gol, am decis să ne îmbrăcăm la loc şi să coborâm la restaurant. Din păcate, şi acolo era complet gol şi închis cu lacătul, aşa că ghici cine stătea ca boschetarii înspre miezul nopţii, pe o terasă pustie de cârciumă, în jur cu o ploaie torenţială şi pe masă cu un PET de 5 litri cu vin de ţară? Ocazie cu care am descoperit că există şi vin de ţară care să-mi placă şi le mulţumesc încă o dată prietenilor de la Reşiţa pentru inspiraţia de a ne dărui acest plocon, folosit pe post de somnifer într-un moment de restrişte al vieţilor noastre (şi când zic „noastre”, mă refer la faptul că a băut şi Luna un căpăcel – la propriu, pentru că pahare nu aveam).

Noaptea care a urmat a fost mai scurtă decât ne-am fi dorit. Pentru că, atunci când e să ai ghinion, apăi ai ghinion până la capăt! În multe moduri am fost trezită în dimineţile vieţii mele de până acum, şi plăcute, şi neplăcute, însă cu avionul nu m-aş fi aşteptat în veci să fiu trezită. Şi totuşi, chiar asta s-a întâmplat: la ora şapte dimineaţa, un pilot hărnicuţ dădea ocoluri pe la geamurile noastre, obligându-ne să ne sculăm din pat la o oră la care aş mai fi lâncezit un pic.

Despre micul dejun de la acest motel am povestit deja aici, s-a întâmplat atunci ceva ce mi s-a părut demn de o invitaţie la meditaţie asupra felului în care ne tratăm copiii.

Apoi am plecat spre casă şi ne-am oprit, aşa cum ne propuseserăm, în parcul în care se află Coloana Infinitului, ca să o poată vedea copilul şi să facem câteva fotografii.

Şi acolo se afla un paznic vigilent, care ne-a atenţionat să nu atingem sculptura, şi care ne-a făcut să ne întrebăm oare câţi bani cheltuie administraţia locală cu paza permanentă a acestor obiective: trei paznici în ture de câte opt ore pe zi, două schimburi pentru weekenduri şi concedii, înmulţit cu trei obiective egal cincisprezece salarii plătite pentru ca nimeni să nu atingă operele de artă. Mă gândesc că s-ar putea găsi soluţii mai economice de-atât…

Drumul spre Bucureşti a decurs fără alte întâmplări demne de menţionat. Poate mai merită amintit doar faptul că ne-am rătăcit prin nişte sate olteneşti, încercând să părem mai ştiutori decât Waze-ul. Sau că, la intrarea într-o benzinărie de la intersecţia cu drumul spre Scorniceşti, am văzut ceva ce părea a fi un Becali uriaş, zâmbitor şi gonflabil, în bătaia vântului. Dar de oprit nu ne-am mai oprit nicăieri. Am mers ţintă la casele noastre, unde ne aşteptau cu dor animăluţele noastre dragi, mulţi căţei şi câteva pisici. Şi unde am reuşit, în sfârşit, să dormim o noapte confortabilă.

Cam asta a fost cu excursia noastră. Sigur că voi reţine tristeţea acelei impresii generale de delăsare care umbreşte ţărişoara noastră. Locurile neîngrijite, bogăţiile patriei furate, organizarea la întâmplare a unor evenimente… Şi ceea ce mă întristează cel mai tare e că tinerii de azi nici măcar nu realizează că se poate mai bine: aproape pe nimeni nu a părut să deranjeze acel drum până la festival, pagina eventului era plină de comentarii laudative şi doar vreo doi-trei cârcotaşi ca mine îşi manifestau nemulţumirea acolo. Pentru că ne-am obişnuit cu puţinul, cu răul şi cu urâtul.

Însă per total şi de la distanţa celor câteva săptămâni care au trecut de atunci, aş zice că am ieşit pe plus: am fost împreună, am văzut locuri frumoase, am întâlnit oameni dragi şi am ascultat muzică bună. E drept că, la vreo săptămână după ce ne-am întors, am aflat că trupa noastră dragă, The Rasmus, urma să ţină şi un concert la Bucureşti. Gratuit. Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu ar trebui să consider ghinion faptul că am bătut atâta drum să îi vedem pe bani grei. Dar am decis că nu a fost ghinion, ci o aventură pe care o să ne-o amintim cu drag mai târziu. Ghinion ar fi fost dacă, de exemplu, mă luau ai mei în serios anul trecut, când le-am propus să mergem la un concert de-al lui Roger Hodgson (fost solist Supertramp – o altă mare febleţe de-a mea), în… Insulele Feroe. Nu de alta, dar tocmai s-a anunţat că Hodgson va avea concert la Romexpo în noiembrie. Cum ar fi fost să facem nu câteva sute de kilometri, ci câteva mii, ca să ascultăm pe cineva care doar mie îmi place şi care, oricum, va veni la Bucureşti în curând? Vai de capul meu, desigur!

Reclame

254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a treia)

Necazul cu drumurile necunoscute, atunci când mergi într-o zonă nouă şi eşti turist nepriceput, e că arată într-un fel pe harta mare de pe net şi într-un cu totul alt fel pe harta mică a lui Waze. Adică un drum care, pe o hartă mare, este desenat ca o linie dreaptă între două puncte poate deveni la faţa locului, mai ales în zonele muntoase, o linie de seismograf în timpul unui cutremur de 7 grade pe Richter:

Ceea ce face ca orice estimare temporală pentru acel drum să se dovedească teribil de optimistă. Ne-am dat seama de asta abia când am ajuns în zona aceea de Semenic în care eram cazaţi şi am făcut o jumătate de oră până sus pe vârf, deşi erau doar vreo 7 km pe hartă. Nici drumul de la Crivaia la Reşiţa nu a fost mult mai breaz, în acea primă seară de festival. Cei aproximativ 25 de kilometri pe care îi presupusesem a fi o plimbare lină şi ceva mai lungă, în pregătirea unei seri minunate, au fost făcuţi într-o oră, pe un drum printre dealuri mari şi localităţi mici. E drept, nu ne grăbeam prea tare să ajungem la spectacol, la urma urmei, preferaţii noştri urmau să înceapă să cânte la 00:40 (nici acum nu îmi revin din supărare când îmi aduc aminte acel program!!!!!), dar ne-ar fi plăcut să mai ascultăm şi altceva înainte, şi să avem timp să mâncăm acolo.

Am ajuns în Reşiţa cu puţin înainte de ora zece. Noul nostru vecin din Crivaia, cel cu sticlele cu „de-ale gurii”, ne sfătuise să ne parcăm la un Lidl, lângă care se aflau casele de bilete şi capătul drumului spre Poiana Golului – locul în care se ţineau concertele. Ceea ce am şi făcut. Ne-am dus să ne luăm brăţările, pe baza biletelor pe care le tipăriserăm cuminţei de acasă, împreună cu un formular cerut de organizatori, pe site, în care ne angajam să avem grijă de copilul din dotare pe toată durata participării la festival. Bineînţeles că fătucile care lucrau în ghereta aceea au făcut ochii mari când le-am întins jurământul nostru oficial, pe motiv că n-au mai văzut aşa ceva, deci nu au avut nevoie de el. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bine instruiţi angajaţii aceştia ai organizatorului, fie ei şi voluntari, poate că aşa s-ar fi găsit vreunul dintre ei să ne avertizeze şi asupra dificultăţii drumului care începea de acolo, eventual a faptului că exista o alternativă la el. Dar nu ne-a avertizat nimeni. Iar ceea ce părea să fie o plimbare de vis, s-a transformat rapid într-un coşmar.

De la distanţă, drumul către Poiana Golului, aflată în vârful uneia dintre cele şapte coline pe care este aşezată Reşiţa, arăta aşa:

(foto credit: pagina de Facebook a trupei Massive Wagons)

De vis, adică.

De aproape, nu m-am gândit să fac poze atunci, pentru că eram foarte preocupată să fiu atentă unde pun piciorul. Însă am găsit ulterior pozele altora, pe net:

Pe scurt, drumul începea lin, ca o potecă lată pe un deal, apoi, după primul cot, devenea îngrijorător de abruptă şi plină de pietre – ceea ce o făcea să semene cu un derdeluş, pe care mulţi oameni din jurul nostru alunecau şi chiar cădeau. O vreme, am luat pieptiş acest drum, cu o schiţă de zâmbet chinuit pe feţe şi sperând să nu dureze prea mult această situaţie. Şi nu a durat: la un moment dat, au început treptele. Organizatorii construiseră o scară din ciment, care pornea de sus, din Poiană, însă ori timpul, ori banii li se terminaseră undeva, aproape de poale, aşa că scara era incompletă. Însă eram mulţumiţi şi aşa, măcar nu mai urma să facem echilibristică pe pietre la fiecare pas. Din păcate, mulţumirea noastră nu a durat mult: treptele scării erau atât de inegale între ele, unele mici, altele uriaşe, încât urcuşul era o corvoadă parcă şi mai mare decât pe pietriş.

Aproape toată lumea din şirul nostru boscorodea. Şi pe bună dreptate, mai ales pentru că eram majoritar oameni mai în vârstă. Şi cei care coborau pe lângă noi păreau nemulţumiţi, în primul rând pentru că nu e uşoară nici coborârea pe astfel de trepte, în al doilea rând pentru că cei mai mulţi dintre ei îşi cărau după ei sau pe umeri copiii (semi)adormiţi, la acea oră prea târzie pentru un festival „potrivit pentru copii”. Din când în când, îi întrebam dacă mai avem mult până sus, iar răspunsul invariabil era: „Mda”. Ceea ce nu era de natură să ne liniştească. Mie mi-era teamă ca nu cumva bărbatu-meu să facă la un moment dat cale-ntoarsă şi să ne anunţe că ne aşteaptă jos. Era foarte palid, îl trecuseră toate apele şi mai are şi probleme cu spatele, deci clar nu îi prindea bine un astfel de drum. Şi cum mai e şi ciufut, şi genul căruia nu-i plac aventurile, şi care nu priveşte niciodată drumul drept o parte a unei excursii, ci doar ca pe o corvoadă care trebuie îndeplinită rapid (distanţa de la punctul A la punctul B, atât)… Ce mai, mă aşteptam să renunţe.

Însă curând am primit vestea bună, de la un festivalagiu care cobora, că mai avem doar 60 de trepte. Nu le număraserăm pe cele de până atunci, dar cu siguranţă fuseseră mult mai multe de-atât, aşa că 60 ni se părea acum un mizilic. Şi ne-am hotărât să le învingem pe toate, până în vârf. Abia după ce am urcat am aflat că fuseseră 254 de trepte. Ca să vă faceţi o idee, până la Marea Mănăstire de la Meteora sunt doar 115. Tot după ce am urcat am auzit un zvon că ar fi şi un drum alternativ, pe care am fi putut lua un autobuz. Evident, nu ne spusese nimeni nimic despre el şi nici nu exista vreun indicator la poalele dealului. Ba mai mult, oamenii care coborau spuneau că primăria Reşiţei nu ar fi aprobat prelungirea programului de lucru al şoferilor după ora 22:00, aşa că nu ne puteam pune speranţe prea mari într-un eventual drum de întoarcere mai confortabil. Iar asta ne speria de-a dreptul. Şi nu numai pe noi, dat fiind că media de vârstă a participanţilor la festival era, după cum mă aşteptasem, destul de ridicată:

Trecând, însă, peste efortul considerabil de a ajunge acolo sus şi peste faptul că eram cu toţii complet transpiraţi acum, Poiana Golului era un loc absolut minunat şi perfect potrivit pentru o astfel de ocazie. Un podiş cu iarbă, de o mărime rezonabilă pentru un festival, de unde se vedea o privelişte fantastic de frumoasă, şi asupra oraşului, şi asupra cerului înstelat, cu o temperatură plăcută şi o acustică neaşteptat de bună. De altfel, nici nu îmi aduc aminte de când nu am mai auzit o sonorizare atât de bună la un concert în aer liber (şi eu merg la multe astfel de concerte). Oamenii erau civilizaţi, mâncare era din belşug, muzica era plăcută… Am uitat rapid de toate inconvenientele şi am decis să mă simt bine. Am ascultat cu îngăduinţă concertul doamnei Doro Pesch, un fel de Tina Turner blondă, cu o voce uzată şi care părea să aibă mulţi fani în zonă, care îi ştiau piesele şi se bucurau chiar dacă mie mi se păreau toate la fel şi prea din secolul trecut. Iar concertul The Rasmus a fost lung şi bun, şi am cântat până am răguşit, şi a fost minunat pentru vreo oră şi jumătate.

Apoi s-a terminat. Era ora două, oră la care ar fi trebuit să înceapă concertul celor de la Celelalte Cuvinte, pe care mi-ar fi plăcut să îi ascult, dar se făcea mult prea târziu pentru noi. A fost a doua oară când am ratat un concert de-al lor pe motiv de oră târzie. Acum vreun an, doi, am luat bilete la ei în clubul Quantic, din Bucureşti. Mă bucurasem să văd în program că urmau să înceapă devreme, în jur de 20:00, dacă îmi aduc bine aminte, în condiţiile în care nu mai există aproape niciun concert în oraş care să nu înceapă la ore imposibile pentru noi. Nu înţeleg deloc această modă a statului târziu în oraş, de parcă suntem popor de cucuvele, nu de oameni care a doua zi au servicii sau care au copii acasă. Toate spectacolele sunt programate să înceapă cândva între 22:30 şi 00:00 şi, dacă mai pui la socoteală şi drumul înapoi acasă, reiese că mai apuci să te culci înspre trei dimineaţa, în caz că te mai ia somnul la ora aia. De ce???!!! În fine, revenind la clubul Quantic, de-abia cu câteva ore înainte de concert au postat pe pagina lor anunţul că la 20:00 doar se deschide localul, iar spectacolul urma să înceapă tot pe la zece jumătate. Ceea ce m-a enervat şi atunci. După o mică discuţie „prietenească” cu organizatorii, am hotărât să le fac cadou cele trei bilete cumpărate pentru ocazie (ţin minte şi acum, au costat 105 lei) şi să nu mergem. Şi iată că ghinionul s-a repetat, aproape identic, la Reşiţa: aici am plătit 500 de lei în total pe abonamente, cu gând că vom veni în toate cele trei zile de festival, însă până la urmă am fost doar în prima seară, la The Rasmus şi atât. Nimic din programul serilor următoare nu putea să bată neplăcerea de a ajunge până acolo.

Coborârea pe cele 254 de trepte abrupte şi inegale s-a dovedit încă şi mai obositoare decât urcatul. La un moment dat, unul dintre genunchi a început să mi se zguduie în mod necontrolat, cu greu am reuşit să mai pun piciorul în pământ. Apoi celălalt genunchi. Edi mi-a explicat că e o reacţie normală la un astfel de efort şi că i se întâmplă şi lui, ceea ce m-a mai liniştit. Mă neliniştea, însă, numărul mare de căzături, una mai spectaculoasă decât alta, pe care le vedeam la oamenii care ajunseseră înaintea noastră pe partea cu pietriş. La întoarcere era mult mai dificil să te ţii pe picioare decât la urcat, şi din cauza gravitaţiei, şi a alcoolului. Mă mir că nu am văzut pe nimeni să îşi rupă gâtul pe-acolo, aparent doar o persoană îşi sucise un picior (sau chiar pe amândouă) şi era dusă acum pe umeri de nişte prieteni. Noi am ajuns întregi la baza dealului, Doamne-ajută, şi tot întregi la hotelul nostru de la mama naibii, unde ne-am prăbuşit pe saltelele noastre inconfortabile şi, cumva-cumva, am adormit.

(va urma)

254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a doua)

Cea mai frumoasă parte a unei excursii este, după părerea mea, pregătirea ei. Momentele în care faci planuri şi trasee, alegi cazări şi cumperi cele trebuincioase pentru drum. În cazul concret al plecării noastre la un concert de rock, „cele trebuincioase” încludeau, musai, şi o vestimentaţie potrivită cu ocazia: tricouri fioroase, geci de piele, lanţuri cu capete de mort şi altele asemenea, nelipsite din garderoba oricărui rocker serios. Dintr-a noastră, lipseau. De fapt, Luna avea un tricou cu „Raşmain”, ca să o citez pe ea atunci când l-a primit, cadou de ziua ei, acum nişte ani:

Şi avea şi o geacă de piele ecologică, neagră, aşa că doar nişte accesorii îi mai lipseau. Am vrut să îi dau brăţările mele de acum un sfert de veac, de pe vremea când purtam negru, ţinte şi lanţuri, dar încă îi sunt mari. Iar mie îmi sunt mici, la fel ca şi restul arsenalului tematic pe care îl deţin de atunci (inclusiv o rochie din piele care mi-a adus multe bucurii la vremea ei şi pe tatăl Lunei, dar asta e altă poveste). Aşa că am complotat pe echipe să ne facem surpriza unor tricouri pentru ocazia asta. Fiică-mea şi cu taică-său mi-au cumpărat tricoul acesta:

Am luat-o ca pe (încă) o confirmare că nu mai sunt ce-am fost odată, din moment ce mi se propune un tricou alb cu căţeluşi din desene animate. Însă asta nu m-a oprit din hotărârea de a face rocker veritabil din bărbatu-meu, acest blajin fan de Phil Collins, care bea doar o bere, două, pe an. Am căutat pe internet magazine tematice, am descoperit un adevărat paradis al ţoalelor despre care habar nu aveam, deşi cică există de zeci de ani (despre centrul comercial IDM, de lângă autogara Basarab, e vorba) şi i-am luat de acolo acest tricou, de un umor foarte tare, după părerea mea:

Desigur, faţa asta era doar ca să nu fie şocul prea mare din prima. Pentru că, dacă îl întorci, pe spate tricoul este aşa:

Spre surpriza mea, bărbatu-meu a apreciat umorul şi a promis că îl va îmbrăca la festival. Se anunţa ceva distracţie, deci…

Am hotărât să plecăm la drum dimineaţă devreme, ca să putem ieşi din Bucureşti înainte de începerea haosului. Bineînţeles că am rămas doar cu hotărârea, pentru că, de plecat, tot târziu am reuşit să plecăm. Şi tot o oră am făcut până la ieşirea din oraş pe autostrada A1. Apoi încă vreo şase ore până la Băile Herculane, unde voiam să facem prima oprire mai lungă. Până aici, ne opriserăm doar să mâncăm rapid, o ciorbică, undeva la marginea drumului (bineînţeles, serviţi într-un sictir tipic românesc, care ne-a făcut să ne cam stea în gât). Nici măcar panorama de la Porţile de Fier nu mi se mai păruse aşa impresionantă precum mi-o aminteam, ca să merite un popas. Însă ceea ce am găsit la Băile Herculane a fost de o mie de ori mai jalnic. Într-adevăr, pe multe dintre clădirile vechi de acolo erau schele, semn că se lucrează la renovarea lor şi că, poate, într-o bună zi va fi din nou o staţiune frumoasă şi elegantă acolo. Dar impresia generală de prăbuşire a clădirilor era cu mult depăşită de impresia generală de nesimţire a oamenilor. Mizerie, grătare pe stradă, tarabe, şlapi… Ne-am aşezat la o terasă cu intenţia de a lua o gustare. După mai mult de zece minute în care nu numai că nu ni s-a dat vreun meniu, dar a trecut chelneriţa de trei ori pe lângă noi şi nici măcar un salut sau un zâmbet nu ne-a adresat, ne-am ridicat şi am plecat. Aşa obişnuim să plecăm din multe locuri în care nu ne simţim bine primiţi. Şi nu e pierderea noastră, mai ales că suntem nişte clienţi risipitori cu comenzile şi generoşi cu bacşişurile.

Însă dezamăgirile erau de-abia la început. Drumul care a urmat, spre Văliug direct, a fost aproape de coşmar. Într-un peisaj fantastic de frumos, un drum şerpuit de parcă se jucase pisica noastră cu un ghem de asfalt, şi aparent infinit, însă pe jumătate prăbuşit. Bucăţi din drum erau rupte, pur şi simplu, şi ori zăceau în continuare pe carosabil, ori atârnau prin râpele de pe margini. Copaci căzuţi peste drum, urme de potop… Ne-a amintit cumva de cel mai periculos drum pe care ne-am rătăcit noi împreună până acum: o potecuţă prin munţii din insula Corfu care la un moment dat s-a terminat de-a dreptul, era complet ruptă, de nu ştiu nici până în ziua de azi cum am reuşit să trecem în partea cealaltă (în fine, ştiu, cu roata pe o ţeavă de dedesubt, dar aşa vine vorba). Şi mai era şi noapte atunci!

Drumul prin munţii Caraşului nu a fost chiar atât de periculos până la urmă, doar lung şi dificil. Am zis Doamne-ajută când am ieşit din el într-un drum ceva mai acătării şi am zărit, pe geamul maşinii şi printre copacii de pe margine, o bucăţică din frumuseţea lacului Trei-Ape. Apoi am trecut prin Gărâna, altă localitate de care doar auziserăm până acum şi care părea să fie aşezată în mijlocul unui peisaj sublim. Şi apoi am ajuns în Văliug şi am intrat pe drumul de Crivaia. Care e un pic superior unui drum forestier şi duce catre un fel de staţiune turistică cu hoteluri mici pe malul unui lac mare şi cu vile sau case de vacanţă mai mult sau mai puţin impunătoare, răsfirate prin pădure. În total, am făcut vreo zece ore până la poarta hotelului Aquaris, unde aveam rezervarea. Presupun că a doua oară nu îl voi mai convinge pe bărbatu-meu să batem acest drum. Pentru că, oricât ar fi de frumoase locurile în care ajungem în ţara asta, tot timpul trebuie să se ivească ceva care să ne taie orice bucurie că ne aflăm acolo. În cazul de faţă, nu numai drumul nepermis de lung şi de prost, ci şi ceea ce am găsit la hotel.

Locul în care este amplasat acesta este unul de vis: pe malul lacului dintre munţi, cu un peisaj fix ca în Austria sau Elveţia, cu o terasă uriaşă cu şezlonguri şi o piscină minusculă, cu un restaurant exterior, cu bar, loc de joacă, bărci de închiriat ş.a.m.d. Însă în momentul în care am intrat în cameră şi ne-am lovit de un zid de zăpuşeală, şi am observat că nu avem aer condiţionat, balcon, perdele şi nici măcar plase de insecte la geamuri (care nu dădeau înspre minunăţia de lac, ci înspre parcare şi nişte pomi), ne-a mai trecut din entuziasmul proaspăt re-căpătat. Probabil că noi eram de vină pentru că am avut proasta inspiraţie de a rezerva un apartament la hotelul ăla fix în perioada în care aveau ei perdelele la spălat. Mai târziu, aveam să aflăm că şi patronul hotelului era într-un fel la spălat: unul dintre şmecherii care au pus pe butuci industria locală şi au vândut pe bucăţi patrimoniul UCMR (Uzina de Construcţii Maşini Reşiţa, înfiinţată acum peste 200 de ani şi distrusă în doar câţiva de după Revoluţie), implicat şi în scandalul cu locomotivele şi cu Said Baaklini, dacă vă mai spune ceva numele acesta, şi-a aprobat singur şi împotriva tuturor celorlalţi membri ai consiliului de administraţie al uzinei trecerea în patrimoniul personal a unor foste proprietăţi ale fabricii – printre care şi acest hotel – apoi a intrat la puşcărie. Am regretat că am plătit bani (şi nu puţini) unui astfel de om, dar îmi închipui că, dacă am hotărî să nu mai încurajăm afacerile necurate ale nimănui, nu am prea mai găsi pe ce să dăm banii în ţara asta.

O altă surpriză neplăcută la intrarea în acest hotel a fost şi scara lungă-lungă pe care trebuia să o coborâm din parcare până în hotel. La venire, să zicem că era mai uşor, pentru că gravitaţia lucra în favoarea purtătorilor de bagaje grele, însă mă gândeam cu groază ce urma să ne aştepte la plecare. Dar habar nu aveam pe atunci ce altă mare surpriză cu scări ne pândea, foarte curând…

În seara aceea, prima, am rămas să mâncăm la terasa hotelului. Despre peripeţiile incredibile cu chelnerii de acolo am povestit deja pe Facebook. Presupun că toţi angajaţii hotelului, cu vreo două excepţii, erau elevi în practică sau complet amatori. Altfel nu se explică felul total nepriceput în care îşi îndeplineau sarcinile de serviciu. Mai întâi, am aşteptat zece minute fără să ne bage nimeni în seamă. Apoi, o chelneriţă ne-a întrebat ce dorim. Am răspuns că un meniu, ceea ce a mirat-o surprinzător de tare. Ne-a adus o sticlă de apă mare fără pahare, mâncarea fără tacâmuri și într-un târziu și tacâmurile, într-un coșulet cu șervețel pe fund, care ne-a prins foarte bine, pentru că alte șervețele n-am văzut toată masa – l-am împărțit în trei și ne-am șters cu mare cumpătare. A adus salată de vinete în loc de zacusca pe care o comandasem și Martini roșu în loc de alb, deși îi repetasem de două ori ce culoare doresc, iar ea păruse să noteze atent. Noroc că mi-a plăcut băutura şi aşa mi-am mai înseninat puţin ziua aceea care părea să se termine tare prost. De fapt, ca să fiu sinceră, nu mi-a înseninat-o, ci mi-a adormit-o mai rapid, pentru că am căzut răpusă la o oră total neobişnuită pentru mine: înainte de zece.

De dormit, însă, nu se dormea bine pe patul de acolo. Noi – bărbatu-meu şi cu mine – avem gusturi complet diferite şi în ceea ce priveşte tăria unei saltele: lui îi place tare, mie, moale. Deci dacă niciunul dintre noi nu doarme bine, înseamnă că e ceva cu adevărat în neregulă cu o saltea. Noroc că a doua zi era frumos afară şi am mai lenevit un pic pe şezlongurile de pe ponton. Baie, din păcate, nu se prea putea face. „Piscina” hotelului era un lighenaş un pic mai mare, iar apa lacului era prea rece. Ai mei au închiriat o barcă cu care au traversat lacul, apoi o hidrobicicletă care s-a dovedit defectă şi le-a tăiat cheful de alte încercări, aşa că au rămas cu credit la hotelul ăla până în ziua de azi, pentru o jumătate de oră de folosinţă neconsumată.

La prânz am plecat către Trei Ape, unde văzuserăm acel lac frumos pe drum. Ne-am oprit la poarta a ceva ce părea să fie un complex turistic, am intrat doar eu în curte, la recepţie nu era nimeni, la restaurant era închis, în curtea din faţă (din care se auzeau nişte voci, aparent de turişti) se afla un domn foarte preocupat să coasă tapiţeria unor scaune, pe care l-a durut în fund că părea să fi intrat un client pe moşia lui, aşa că am făcut cale-ntoarsă şi am plecat de acolo. Ne-am dus în satul alăturat, Gărâna, unde am urmat indicatorul de „Cel mai bun ştrudel cu mere din lume” sau cam aşa ceva. Am găsit o terasă minusculă, pe o stradă lungă ce părea să fie tot satul ăla, la care am mâncat, într-adevăr, cel mai bun ştrudel cu mere din lume. Pe lângă alte câteva chestii bunicele, dar la un preţ de restaurant din buricul Bucureştiului, aflat la un etaj foarte înalt.

Spre seară, au venit la terasa noastră cel mai bun prieten al meu din copilărie împreună cu familia lui, nişte oameni care îmi sunt teribil de dragi şi cu care mă văd teribil de rar. Viaţa asta ciudată a pus câteva sute bune de kilometri între noi, ceea ce face că ne bucurăm şi când reuşim să ne întâlnim şi doar pentru câteva minute, între două trenuri şi un avion, de exemplu. Nici măcar faptul că eu am rămas o atee militantă, iar prietenul meu s-a făcut, în mod surprinzător pentru multă lume, pastor baptist nu a ridicat bariere între sufletele noastre. Am continuat să ne respectăm credinţele aşa cum cred că ar trebui să facem cu toţii, indiferent de dumnezeul la care (nu) ne rugăm fiecare. După o vreme de stat la poveşti, deci, în jurul unei mese, am urcat împreună pe Semenic, unde am găsit acelaşi peisaj fantastic de frumos ca peste tot în acea zonă, dar şi aceeaşi prăbuşire ca aproape peste tot la noi. De fapt, acolo în vârf era complet pustiu, nu exista nicio cabană funcţională, nimic. Înţeleg că se mai animă un pic iarna, când urcă lumea la schi, dar tot dărâmat, spart şi mizerabil este totul şi atunci. Atât de rău mi-a făcut ce am văzut acolo, în condiţiile în care acum vreo treizeci de ani, când am fost ultima dată, era o staţiune forfotind de turişti, încât nu am făcut absolut nicio fotografie a dezastrului. Sunt unele lucruri pe care mi-ar plăcea să le ţin minte în forma lor cea mai bună, chiar dacă ea nu mai există de mult.

La întoarcerea la hotel, mă mai aştepta o surpriză: o altă prietenă, de data asta foarte recentă, cunoscută pe acea reţea fascinantă care aduce şi bune, şi rele în vieţile noastre, Facebook, ni l-a trimis pe soţul ei cu un pachet cu mai multe cărţi şi suveniruri locale pentru Luna, precum şi cu două sticle uriaşe cu de-ale gurii, ca să zic aşa, adică un vin alb şi un coniac, ambele de casă, făcute în zonă. Am încercat să refuz politicos, dat fiind că nu beau aşa ceva, dar nu a fost chip să scap de generozitatea oamenilor, aşa că le-am luat, ce puteam să fac? Nu aveam de unde să ştiu atunci cât de bine urma să îmi prindă alcoolul acela, peste doar câteva zile…

(va urma)

254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea întâi)

Avem foarte puţine gusturi comune, bărbatu-meu şi cu mine, în toate domeniile. De aceea, ne bucurăm de două ori mai mult de ceva care ne place amândurora. În muzică, acel ceva se numeşte The Rasmus. O trupă finlandeză de rock cum scrie la carte, despre care nu pot să înţeleg şi pace de ce nu a ajuns mult mai celebră decât este. Au avut un singur hit mondial, In the Shadows, cu vreo cincisprezece ani în urmă, deşi părerea mea este că ar fi meritat cel puţin vreo zece până acum. Piesele lor nu au doar o linie melodică armonioasă şi emoţionantă, ci şi o construcţie tipic clasică, aşa cum suspectez că ar fi compus Beethoven dacă s-ar fi născut cu câteva secole mai târziu, şi o secţie ritmică absolut ieşită din comun, cu bătăi în pas cu inima şi cu ruperi de ritm neaşteptate şi dificile. Ultima piesă a lor care m-a cucerit este Living’ in a World Without You, dacă vreţi să vă faceţi o idee despre ceea ce povestesc aici. Înainte să apară aceasta, preferata mea era Shot. Dar îmi plăceau şi First Day of my Life, şi Ten Black Roses, şi… Mai bine le ascultaţi pe toate 🙂

Tocmai pentru a profita de această unică pasiune comună a noastră, am fost cu Edi deja la două concerte de-ale lor în România: unul în Hard Rock Cafe din Bucureşti, în 2009, şi celălalt tocmai la Târgu Mureş, la răposatul festival Peninsula, în 2010 – ultimul a fost singura dată când ne-am lăsat copilul mic acasă pentru o mini-excursie în doi, pe care am lungit-o până în Maramureş, la rudele mele, dar n-am rezistat departe atâta timp cât ne propuseserăm şi ne-am întors acasă cu o zi mai devreme.

Acum vreo două luni, eram cu toţii în maşină şi la radio era Rasmus. Bărbatu-meu a dat volumul  mai tare, iar eu am afirmat cu nostalgie:

– Mi-ar plăcea să mai vină băieţii ăştia pe la noi, aş mai merge o dată…

Şi ghiciţi despre cine am aflat a doua zi că urmau să ţină un concert în România! Exact. Coroborat cu faptul că, de Crăciun, cadoul primit de la bărbatu-meu a fost un buget pentru concerte pentru acest an, din care consumasem doar o mică parte ca să mergem la Mihai Mărgineanu, prin februarie, şi cu faptul că deja îmi fusese refuzată dorinţa de a merge în Franţa, să-l vedem pe Patrick Bruel (o altă uriaşă slăbiciune de-a mea) – a reieşit că vom merge pentru câteva zile la Reşiţa, să îi ascultăm, printre alţii, pe The Rasmus, la festivalul Custom.

Afişul festivalului era destul de eclectic, deşi se dorea un festival de rock, şi arăta aşa:

Deci, pe lângă rockerii aceştia în jur de patruzeci de ani, care ne plac nouă, urmau să vină bătrâneii de la Uriah Heep, o nemţoaică şi ea cam trecută, pe nume Doro (fosta solistă aparent celebră în Banat a unei trupe şi ea odată celebră, Warlock), o altă trupă de heavy-metal nemţească, U.D.O., british-ii John Newman şi Massive Wagons, Emir Kusturica cu fanfara lui, un bluesman american care îi place mult lui bărbatu-meu, Dean Bowman, şi peste zece trupe româneşti şi moldoveneşti mai mult sau mai puţin cunoscute – de la unele gen Camera 101 sau Gândul Mâţei, la Alternosfera, Byron şi Lupii lui Alex Calancea (foarte, foarte buni băieţii ăştia!), culminând cu o altă mare iubire a mea, Celelalte Cuvinte.

După o scurtă consultare familială, am decis că putem organiza o mică excursie în jurul acestui festival şi am luat imediat abonamente. Ştiam că e o zonă superbă în jurul Reşiţei, am şi prieteni  acolo – ce mai, părea aranjamentul ideal: ziua excursii şi întâlniri cu oameni dragi, seara muzică. Ce putea să nu fie bine?

S-a dovedit că mai nimic nu a putut fi bine. Cu excepţia întâlnirilor cu prietenii, care mi-au umplut sufletul. În rest…

Primele necazuri au început cu încercarea de a găsi o cazare. În Reşiţa cam totul era deja rezervat pentru weekendul cu festivalul, pentru că, probabil, fuseserăm printre ultimii oameni care aflaserăm de el (deşi sunt abonată la newsletterul de la InfoMusic şi la absolut toate newsletterele agenţiilor de bilete de la noi). Oricum, însă, nici nu ne încântaseră prea tare ofertele de cazare din oraş. Cu excepţia unui hotel cu mai multe stele, aflat la o aruncătură de băţ de locul unde urma să se ţină festivalul, care arăta binişor din poze. Bărbatu-meu a pus mâna pe telefon, aşa cum obişnuieşte să facă inclusiv atunci când Booking zice că nu există camere disponibile, şi i s-a confirmat că mai există o singură cameră. A rezervat-o imediat şi am crezut că ne putem linişti. După vreo două săptămâni, însă, Edi a fost sunat de cei de la hotel, cu scuze: se pare că se făcuse o confuzie, iar acea cameră era şi ea rezervată, ca tot restul unităţii. Am luat din nou regiunea la puricat, mergând un pic mai departe cu căutările, şi am găsit un alt hotel care arăta foarte bine în poze: Aquaris din Crivaia. Zona părea fantastic de frumoasă, pe malul unui lac, între munţi împăduriţi, la doar vreo 30 km de oraş. A sunat şi acolo bărbatu-meu (aşa ne împărţim noi sarcinile: eu cu internetul, el cu telefonia), dar nu i-a răspuns nimeni. A încercat şi a doua zi, tot fără succes. Iar în a treia, l-a sunat cineva înapoi. Un domn care zicea că e directorul hotelului l-a asigurat că avem un apartament la ei în perioada dorită. Apoi nu a trimis nicio confirmare, nimic, vreme de alte câteva zile. Mai era destul de puţin timp până la festival şi nu ne permiteam să plecăm într-acolo, cu căţel şi purcel, şi să ne trezim că nu avem unde dormi. Aşa că l-am pus din nou pe Edi să sune. Din nou i-a promis cineva că îi trimite confirmarea scrisă a rezervării. Şi din nou nu a trimis nimeni nimic. Atunci am sunat şi eu. O fată de la recepţie mi-a răspuns imediat şi, cu voce amabilă, mi-a comunicat că nu vede nimic rezervat pe numele nostru în perioada respectivă. Când să dau să leşin, a rectificat:

– Ah, ba da, aveţi un apartament.

Şi mi-a trimis şi un e-mail cu confirmarea, poate şi pentru că o luasem la sentiment („Haideţi să rezolvăm noi, ca între femei, ce nu au putut bărbaţii”). Deci ne-am liniştit.

A doua zi, bărbatu-meu a primit un telefon:

– Bună ziua. Sunt doamna Rogge. Aveţi o rezervare la hotelul meu [n.a. primul hotel, cel din oraş, unde ni se spusese că nu mai aveau nimic liber] pentru săptămâna viitoare şi doream să îmi confirmaţi dacă veniţi.

– Doamnă, hotărâţi-vă, vă rog!, a izbucnit în râs bărbatu-meu. Ba aveţi cameră liberă, ba nu aveţi.

Femeia a ascultat povestea cu răzgândirea angajaţilor ei, a închis telefonul promiţând că revine şi chiar a revenit după o vreme:

– Aveţi dreptate, NU aveţi o cameră rezervată la noi.

Deci cam aşa stau lucrurile cu sistemele informatice de rezervări de la noi. Fiabile nevoie mare. La fel ca şi turismul, de altfel…

Dar am trecut peste asta şi am început să facem planuri pentru drum şi pentru excursiile locale, căutând sugestii cu locurile de vizitat şi de-abia aşteptând să le arăt alor mei un drum pe care l-am făcut ultima dată cu mulţi ani în urmă, dar pe care se află unele dintre cele mai frumoase peisaje de la noi, cu Dunărea la Drobeta şi cu munţii Caraşului. Mi s-au recomandat Cheile Nerei, lacul de la Trei Ape, Gărâna, Văliug şi Crivaia, cascada Bigăr, morile de la Rudăria, Băile Herculane şi mocăniţa de la Anina la Oraviţa. Iar eu mai voiam şi să ne întoarcem acasă cu ocol prin Târgu-Jiu. Am fost foarte impresionată acum aproape douăzeci de ani de drumul prin defileul Jiului. In plus, Luna ne roagă de anul trecut să o ducem să vadă sculpturile lui Brâncuş, pentru care a făcut o pasiune la fel de inexplicabilă ca şi pentru Aurel Vlaicu sau Aron Pumnul (!). Părea că nu vom avea nicio clipă de răgaz. Şi că va fi un weekend lung şi minunat.

Până când, cu două zile înainte de plecare, organizatorii festivalului au anunţat ca unul dintre capetele de afiş, formaţia Uriah Heep, nu mai vine. Ceea ce nu m-a rănit prea tare, pentru că nu sunt o fană a lor, dar mi-a ridicat un semn de întrebare asupra seriozităţii organizării. Iar semnul acela de întrebare s-a transformat în mai multe de exclamare a doua zi, când în sfârşit s-a publicat şi programul orar al concertelor. În care ordinea trupelor era uşor diferită faţă de cea anunţată, iar orele… Orele erau de coşmar: The Rasmus ai noştri, pentru care urma să batem câteva sute bune de kilometri şi să cheltuim câteva sute bune de lei, erau programaţi la ora 00:40. Şi nici măcar nu erau ultimii: după ei cântau Celelalte Cuvinte, la ora 02:00. La fel în toate zilele festivalului: programul începea la ora 18:00 şi alocaseră fiecărei formaţii o oră şi douăzeci de minute, cum n-am mai văzut la niciun festival. Inclusiv celor gen Camera 101 sau Liliecii lui Dumitru, care nu cred că au piese cu care să umple nicio jumătate de oră de concert. Şi aşa se ajungea ca trupele bune să cânte în miez de noapte, cum nici asta nu am mai văzut niciodată.

Bineînţeles că mi-am exprimat stupoarea şi supărarea pe pagina de Facebook a festivalului. Cum de s-au putut gândi să pună la astfel de ore trupele bune? Nu era un festival de electro, cu puşti care fumează cine ştie ce prostii de nu mai ştiu nici măcar în ce zi sunt, darămite cât e ceasul. Era un festival pentru oameni bătrâni, cu trupe vechi de zeci de ani, un festival care se autointitula „kid friendly”, lăsând intrarea liberă pentru copii şi chiar invitându-ne să aducem cât mai mulţi la concerte. Nu a părut nimeni jenat de supărarea mea. Ca să nu mai vorbim despre comentatorii ăia care apar de peste tot cu sfaturi idioate, gen doamna înţeleaptă cu: „Lăsaţi copilul acasă, ce mare scofală! Sunt absolut sigură că aveţi pe cineva apropiat care să stea cu el cât sunteţi voi, părinţii, la concert”. Ce mai conta că făceam o zi pe drum pentru concertele astea, că aveam rezervate patru nopţi la un hotel scump, aflat la ceva distanţă de oraş, şi că, ce să vezi, noi chiar nu avem pe nimeni apropiat cu care să lăsăm copilul, nici măcar la noi acasă, la Bucureşti? Ştia doamna aceea mai bine decât noi!

Însă prea multe nu mai puteam schimba acum. Ne-am consolat cu gândul că va fi o aventură interesantă şi am plecat la drum. Iar surprizele au continuat să apară. Preponderent neplăcute. Despre ele, data viitoare.