Shazam. Un film la care NU aveţi absolut niciun motiv să mergeţi

Şi nici în IMAX-ul din Afi nu e cazul să călcaţi, în caz că doriţi să rămâneţi cu timpanele întregi şi cu buzunarele un pic mai pline. Eu am făcut greşeala să le combin pe cele două, filmul şi cinematograful. Şi am regretat. Iar dacă pe mine nu mă credeţi, găsiţi la sfârşitul acestui articol critica fiică-mii – copil nevinovat (deocamdată), care spune cam aceleaşi lucruri cu mine.

Ca să fie tacâmul complet, am tras după mine la această vizionare şi clasa fiică-mii, pentru că ne aflăm în Săptămâna Altfel. Noroc că sunt puţini copii în clasa ei, m-am pricopsit cu doar câteva înjurături şi blesteme. Deşi în mod clar am fost bine intenţionată… Le propusesem copiilor să mergem împreună la Afi Cotroceni, ca să vizităm Muzeul Simţurilor şi să vedem un film. Aveam de ales între Shazam şi Corgi: căţeii reginei. Primul părea o comedioară sensibilă cu adolescenţi, al doilea o animaţie nu prea strălucită, pentru copii mai mici. Iar în urma vizionării trailerelor, l-am ales, desigur, pe primul, care avea şi avantajul că rula la IMAX – o sală impresionantă prin forma ei rotundă şi prin mărimea ecranului. Iată cum arată trailerul acestui film:

Acord parental pentru copii mai mici de 12 ani. Pare potrivit ratingul, nu-i aşa? Ei bine, filmul acesta este un horror în toată regula, cu scene de o violenţă extremă, crime nejustificate, asupra unor oameni nevinovaţi, accidente de maşină redate fidel şi traumatizant, monştri din piatră cu ochi de foc, care prind viaţă, bătăi sângeroase şi infinite – şi lista ar putea continua. Totul brodat pe lângă un fir narativ foarte prietenos şi moralizator: un băiat abandonat de mamă pe când era mic îşi găseşte, în sfârşit, familia adoptivă ideală, după nenumărate eşecuri. Aceasta este formată din doi părinţi crescuţi, la rândul lor, în orfelinate, care au adoptat vreo patru-cinci copii de toate sexele, rasele şi defectele. Băiatul nostru primeşte o super-putere pentru că are un suflet neprihănit şi, în calitate de super-erou, îl învinge pe eroul negativ într-o luptă epică. Pe care, însă, nu ar fi câştigat-o fără ajutorul întregii şi ciudatei sale familii adoptive.

Aceasta e în mare povestea filmului, pe care o ştiu de la Luna. Pentru că eu am ieşit din sală după nici un sfert de oră, cu colegul ei care plângea îngrozit de ceea ce văzuse pe ecran. A mai ieşit o fetiţă cu noi, dar ea s-a îmbărbătat şi s-a întors. Băiatul (mai special de felul lui) nu a vrut să mai facă asta, aşa că a trebuit să ne pierdem următoarele două ore prin mall (mulţumescu-ţi ţie, Doamne, pentru librăria de acolo!), în aşteptarea celorlalţi colegi. Care colegi au stat până la sfârşit, curioşi, mai râzând de ce se întâmpla pe ecran, mai strângându-se în braţe la scenele dure, mai repetându-şi reciproc: „Băi, dar cât e de prost filmul ăsta!”. Acesta cred că a fost, de altfel, un mare noroc: faptul că era un film atât de prost făcut, încât îşi dădeau seama şi nişte copii de 10-11 ani. Astfel, nu s-au speriat prea tare, pentru că era ridicol.

În schimb, sunetul din acel cinematograf era de-a dreptul de groază. Depăşea clar limitele normalului, ale unui bun-simţ acustic, ca să zic aşa, deşi poate că nu şi pe cele ale suportabilului. Adică nu ni s-a spart niciun timpan, dar se simţea ca şi cum riscam asta în orice clipă. Am rezistat la o reclamă, două, de la începutul filmului, după care am ieşit în hol, să întreb pe cineva dacă se poate da o ţâră mai încet. Şi atunci am primit următorul răspuns din categoria Cascadorii râsului (pentru cei mai bătrânei, aşa, ca mine, care îşi mai aduc aminte de emisiunea aceasta de la televizor de pe vremuri):

– Nu putem da mai încet. E un domn din Canada care setează sonorul.

Deci noi eram într-o sală de cinema din Drumul Taberei, Bucureşti, România, şi un domn misterios, aflat la vreo opt mii de kilometri distanţă, avea butonul de la sonorul nostru şi îl ţinea probabil lipit cu scotch şi sub pază armată, să nu cumva să dea cineva mai încet din el.

– Dar să ştiţi că e la limita suportabilului, a continuat fătuca. Nu are mai mult de 90 de decibeli.

Am verificat acum: 90 de decibeli e intensitatea zgomotului unei străzi aglomerate. În sala aia era un concert rock de-a binelea (cam 120 de decibeli, adică). Ştiu, pentru că am fost la multe. Dar atunci, pe loc, nu am avut ce să mai spun. Simţeam că aş fi vorbit cu un perete dacă aş fi continuat dialogul cu angajatele cinematografului. Şi m-am întors în sală fix la timp să aud un ţipăt îngrozit dinspre ecran. Pentru că, de ce nu?, se dădea o reclamă la un horror clasic, înaintea filmului nostru cu AP 12. Practic, erau toate semnele că va urma ceva prost. Şi aşa s-a întâmplat.

Îmi pare rău că am dat nişte bani aiurea (şi destul de mulţi) pentru ceva atât de fundamental greşit. Şi îmi pare cu atât mai rău cu cât nici măcar nu este prima oară când mă las păcălită de un trailer. De altfel, am impresia că aceasta este o nouă modă acum, să se prezinte în trailer scenele cele mai benigne din film şi să te trezeşti în sală cu scene de groază pe care nu îţi doreai să le vezi. Sau pe care nu este deloc în regulă să le vezi, cum este cazul copiilor. Atunci când am mai păţit chestia asta, am găsit ca modalitate de reparaţie să îi arăt fiică-mii alte filme, de pe net, în care se explică cum se creează efectele speciale, măştile personajelor terifiante, rănile, sângele, zombii ş.a.m.d. La fel am făcut şi acum, cu colegul ei, ca să îl liniştesc după ce am ieşit din sală. Şi cred că a funcţionat, pentru că s-a destins imediat.

La întoarcerea acasă, i-am spus fiică-mii că nu am de gând să las nesancţionate toate aceste lucruri greşite. Că o să le reclam distribuitorilor („prietenii mei de la Vertical Entertainment) păcăleala cu ratingul şi cu trailerul, iar cinematografului Afi sunetul şi reclamele nepotrivite. Şi o să scriu şi pe blog despre asta, pentru că mi se pare important să nu se mai păcălească şi alţi adulţi care să îşi ducă copiii la oroarea asta. Iar atunci, Luna a sărit în sus:

– Mama, mama, pot să scriu eu articolul? Că şi pe mine m-au supărat lucrurile astea!

– Ǎăăă…, am ezitat eu câteva clipe. Cred că e mai bine să îl scriu eu, totuşi, ca să explic clar…

– Atunci, măcar un articol foarte mic mă laşi să scriu şi eu? Te roooog…

Păi cum să rezist la aşa o rugăminte? Şi mi l-a scris, de cum a ajuns acasă. Pe telefon. Mi l-a trimis pe WhatsApp, din sufragerie în birou. Pentru că aşa e generaţia asta tânără, electronică şi tactilă.

Iată-l:

Despre filmul „Shazam”

                     articol foarte mic, de Luna

Filmul se presupune a fi un film pentru copii, dar nu este, din 4 motive:

1. Un personaj negativ își omoară fratele si tatăl care credeau că nu va fi bărbat niciodată. Să zicem (dar e foarte foarte exagerat) că are motive să își omoare familia. Dar acum vine partea rea: nişte monștri horror şi foarte hidoşi, care făceau tot ce spunea cel rău, au ucis aproximativ 10 oameni nevinovaţi. Asta nu se face într-un film cu acord parental.
2. Erau multe faze horror, cum ar fi un accident violent în maşină şi chiar un coleg s-a speriat și a plâns. Nu mai spun că acei monștri erau şi ei foarte hidoşi si scârboşi.
3. La începutul filmului au pus o reclamă horror, foarte foarte horror, şi dacă era un film pentru copii nu aveau voie să pună această reclamă.
4. Trailerul a fost simpatic (fără scene violente), dar aproximativ trei sferturi din film au fost violenţă şi lucruri oribile.

Şi mai e ceva: în acel cinema era dat volumul foarte tare şi chiar o colegă şi-a ținut mâinile la urechi tot filmul.

Atât.

Am fost la filmul „S-a născut o stea”

Aseară. „A Star is Born”, în original, cu Bradley Cooper şi Lady Gaga. Auzisem câteva păreri extrem de laudative despre acest film, de la oameni care îl văzuseră înainte să apară la noi în cinema. Avea scoruri mari pe site-urile de profil, inclusiv pe Rotten Tomatoes, care e de obicei mai pe gustul meu decât IMDB-ul. Mi-a plăcut versiunea de acum 40 de ani, cu Barbra Streisand şi Kris Kristofferson, deşi nu mai ţin minte nimic din ea. M-am asigurat că nu e cu scene prea şocante pentru fiică-mea (adică sex explicit, că altceva nu o prea şochează pe ea) şi am pregătit-o sufleteşte explicându-i că nu are happy end (i-am spus şi cam ce cred eu că se întâmplă la final, dar vouă nu vă spun). I-am pus trailerul lu’ bărbatu-meu, să hotărască în cunoştinţă de cauză dacă vrea să petreacă o sâmbătă seară aşa, ca să nu mă trezesc cu reproşuri la sfârşit – în fine, mi-am luat toate precauţiile posibile.

Degeaba. Cea care mi-a făcut cele mai multe reproşuri la sfârşit am fost eu însămi. Filmul e slab. Atât de slab, încât m-a pufnit râsul pe alocuri, în momente voite de maxim tragism (e o scenă fenomenală, cu un prim plan pe faţa lui Lady Gaga căreia i se scurge o lacrimă falsă din mijlocul ochilor, pe care o suspectez că le-a scăpat la montaj, atât de penibilă este). Povestea este superficială, clişeu după clişeu după clişeu personajele nu au nici ele nicio profunzime, Cooper este încremenit în surâsul lui obişnuit, fără nicio nuanţă în joc, Gaga e şi ea încremenită, dar din cauze de botox sau vreo operaţie estetică ce o împiedică să aibă expresivitate facială, nu am simţit picătură de chimie între ei şi nici nu am putut trece cu vederea sărăcia cruntă a dialogurilor.

Iar bomboana pe colivă a fost traducerea, care nu numai că are mici gafe ici şi colo, dar omite versurile cântecelor. Avem, deci, un film despre doi muzicieni, care cântă mare parte din timp, cu cântece originale, compuse special pentru film, cu versuri care le exprimă trăirile şi sunt parte integrantă din poveste, pe care nu le-a tradus nimeni în română!!! Am scris aseară distribuitorului din România, să-i întreb ce şi cum şi să îi rog să remedieze problema cât mai e filmul în cinematografe, încerc să dau şi de urma firmei de traducere, să înţeleg şi eu cine a hotărât aşa mare tâmpenie, dar mă îndoiesc că voi afla.

Singura parte care mi-a plăcut din film a fost cea cu concertele lui Bradley Cooper. Sunt incredibile melodiile lui, un country-rock extrem de spectaculos şi original (prima dintre ele, „Black Eyes” e de Grammy, Oscar şi chiar Nobel pentru muzică, dacă ar exista aşa ceva). Cu siguranţă voi cumpăra banda sonoră a acestui film, măcar şi pentru câteva melodii. Iar Lady Gaga are, evident, o voce foarte bună, filmul poate fi o mare încântare pentru fanii genului ei, datorită melodiilor noi şi puternice pe care le cântă aici. Eu nu sunt fan…

Cel mai mult mi-a plăcut partea de după film. Fiică-mea nu părea deloc traumatizată psihologic, după cum fusesem avertizată de cineva care văzuse filmul că ar putea fi. A fost doar plictisită un pic de lungimea de peste două ore a filmului. E drept că ea ştie o groază de lucruri „de oameni mari” şi am discutat deja şi despre problemele pe care le tratează filmul. În plus, unul dintre filmele ei preferate, văzut şi revăzut de câteva ori, a fost „Florence Foster Jenkins”, în care Meryl Streep este o bătrânică penibilă, ce se crede cântăreaţă deşi e afonă, şi care moare de sifilisul pe care l-a primit la 18 ani de la primul ei soţ. Deci dacă filmul ăla nu a traumatizat-o deloc, n-avea cum să o facă prostioara asta văzută aseară.

Şi nici nu m-a bătut bărbatu’ sau ceva pentru că am risipit aiurea o sâmbătă seară şi spre suta de lei cu biletele şi tot restul – că cine-a mai văzut film fără floricele? Doar m-a ameninţat că, în schimbul acestor ore pierdute, mă va duce la pescuit o zi întreagă. Însă nu mi-e teamă, la fel a făcut şi când l-am dus la revelion pe minus 30 de grade, acum câţiva ani, în Piaţa Constituţiei, să ascult eu nu ştiu ce concerte. Şi încă nu m-a dus în Deltă la peste 30 de grade, aşa cum mi-a jurat atunci că va face. Şi mai am nişte ameninţări din astea spuse la supărare, după câte-un film sau piesă de teatru proaste sau care mi-au plăcut numai mie. Poate că, până la urmă, se adună de vreo vacanţă în Deltă de câteva săptămâni, ceea ce nici măcar nu mi s-ar părea chiar atât de rău.

Iar ca să nu fiu complet cârcotaşă şi să închei totuşi într-o nuanţă pozitivă cronica acestui film care se pare că are şanse pentru nominalizări la marile premii cinematografice (deh, e o industrie şi asta, nu e întotdeauna recompensată calitatea autentică…), o să spun că am reţinut două idei frumoase din marea de dialoguri serbezi şi pline de „fuck” şi „fucking”. Prima ar fi că arta trebuie să aibă mesaj. Sunt mulţi interpreţi în ziua de azi, dar un artist adevărat este doar cel care transmite ceva publicului prin cuvintele cântecelor lui. A doua ar fi că viaţa e ca o claviatură. Sunt aceleaşi douăsprezece note într-o octavă, după care octava se termină şi începe alta, care tot douăsprezece note are, aceleaşi. Şi depinde doar de artist dacă ştie ce să facă cu notele alea. Amin.

Am fost la „Despicable Me 3”

La ieşirea din sala de cinema, copilul a zis:
– A fost… ăăă… drăguţ, dar nu l-aş recomanda şi altora.
Mama a zis:
– Ce ciudat! Deşi e mai scurt de o oră şi jumătate, am impresia că a durat o veşnicie. Noroc că am mai şi aţipit pe alocuri.
Tatăl a zis:
Tatăl nu a zis nimic. El ieşise de mult din sală şi se dusese la cumpărături prin mall. Pentru că până şi shoppingul i se poate părea mai atractiv unui bărbat decât acest film.

Speed! I’m Speed! (trei)

 

Acum ceva vreme, fiică-mea s-a mirat că aude un nume cu sonoritate feminină în lista piloţilor de la Indycar:

– Wow, e şi o pilotă în concurs?

Prietenele mele feministe s-au întristat aflând asta, însă mie mi s-a părut amuzant. Eu cred că nu e nicio problemă în a accepta diferenţele constituţionale şi fundamentale dintre femei şi bărbaţi. Chiar cred că suntem diferiţi din multe puncte de vedere, atât fizice cât şi psihice, şi că e o prostie să vrei să ai drepturi egale cu sexul opus în domenii pentru care nu ai aptitudini egale cu ale acestuia. Problema rezidă, însă, în necunoaşterea acestor diferenţe – ceea ce duce la desconsiderarea femeilor de către bărbaţi, la tratamente dispreţuitoare şi ofensatoare, la neînţelegeri între sexe şi chiar la agresiuni. Dacă aceste diferenţe ar fi prezentate clar încă din şcoală, multe dintre certurile, traumele sau chiar crimele intersexuale ar putea fi evitate.

Da’ zău dacă înţeleg cum am ajuns să ţin discursuri grave despre lucruri grave, când ceea ce voiam, de fapt, să vă povestesc acum e doar că am văzut Cars 3. Şi mi-a plăcut la nebunie!!!

Cars a fost primul lungmetraj de animaţie care a cucerit-o pe Luna. Cred că avea vreo trei ani pe atunci şi l-a revăzut de mai multe ori – lucru care nu putea decât să mă bucure, în camera mea de alături, pentru că şi mie îmi plăcea. E un film despre vise şi ambiţie, despre talent şi muncă şi, mai ales şi mai ales, este un film despre onestitate şi prietenie. Iar faza în care Guido leşină de emoţie pentru că îi intră (maşina) Michael Schumacher în atelier m-a făcut să râd de fiecare dată când am revăzut-o. Inclusiv săptămâna trecută, când ne-am propus să ne împrospătăm amintirile şi să revedem primul film, în aşteptarea celui de-al treilea, care urma să aibă premiera astăzi.

Pentru că al doilea film din franciză nu ne impresionase prea tare, pe niciunul din familie, azi aveam oareşce emoţii că s-ar putea să nu ne placă nici al treilea, dar nu a fost deloc aşa: Cars 3 este un film adorabil, cu caractere bine conturate, mult umor, duioşie şi multă adrenalină. Poate chiar prea multă pentru un copil (eu, una, am stat ca pe ace la multe scene de raliu, în care maşinile se năpusteau spre sală sau se loveau între ele). Nu v-aş recomanda să vă duceţi copiii mai mititei la acest film, în primul rând din cauza vitezei năucitoare cu care se întrec maşinuţele pe ecranul uriaş cam jumătate din film. Cred că e prea agresivă pentru un copil mic. În al doilea rând, filmul capătă mai mult înţeles pe măsură ce eşti mai trecut prin viaţă, iar pe un copil îl poate lăsa indiferent. Numai un adult ceva mai matur poate aprecia profunzimea şi sensibilitatea unui gest ca cel făcut de Fulger McQueen spre finalul filmului – gest care este, de altfel, şi sensul principal al acestuia. Nu vă spun un cuvinţel în plus, pentru că sper să vă duceţi să-l vedeţi şi nu vreau să vă stric surpriza. Doar atât vă mai spun: am râs mult mai mult decât am plâns la filmul ăsta, ceea ce pentru mine este deosebit de rar.

A, şi ca să nu uit de unde am plecat: dragele mele prietene feministe, după Cars 3 miros un vânt de schimbare în domeniul curselor automobilistice. Şi am bănuiala că în curând va trebui să găsim un cuvânt mai potrivit decât „pilotă” pentru a vorbi despre femeile-pilot ce vor fi din ce în ce mai multe şi mai hotărâte. Întrebarea este care să fie acela.