Am fost la „Despicable Me 3”

La ieşirea din sala de cinema, copilul a zis:
– A fost… ăăă… drăguţ, dar nu l-aş recomanda şi altora.
Mama a zis:
– Ce ciudat! Deşi e mai scurt de o oră şi jumătate, am impresia că a durat o veşnicie. Noroc că am mai şi aţipit pe alocuri.
Tatăl a zis:
Tatăl nu a zis nimic. El ieşise de mult din sală şi se dusese la cumpărături prin mall. Pentru că până şi shoppingul i se poate părea mai atractiv unui bărbat decât acest film.

Speed! I’m Speed! (trei)

 

Acum ceva vreme, fiică-mea s-a mirat că aude un nume cu sonoritate feminină în lista piloţilor de la Indycar:

– Wow, e şi o pilotă în concurs?

Prietenele mele feministe s-au întristat aflând asta, însă mie mi s-a părut amuzant. Eu cred că nu e nicio problemă în a accepta diferenţele constituţionale şi fundamentale dintre femei şi bărbaţi. Chiar cred că suntem diferiţi din multe puncte de vedere, atât fizice cât şi psihice, şi că e o prostie să vrei să ai drepturi egale cu sexul opus în domenii pentru care nu ai aptitudini egale cu ale acestuia. Problema rezidă, însă, în necunoaşterea acestor diferenţe – ceea ce duce la desconsiderarea femeilor de către bărbaţi, la tratamente dispreţuitoare şi ofensatoare, la neînţelegeri între sexe şi chiar la agresiuni. Dacă aceste diferenţe ar fi prezentate clar încă din şcoală, multe dintre certurile, traumele sau chiar crimele intersexuale ar putea fi evitate.

Da’ zău dacă înţeleg cum am ajuns să ţin discursuri grave despre lucruri grave, când ceea ce voiam, de fapt, să vă povestesc acum e doar că am văzut Cars 3. Şi mi-a plăcut la nebunie!!!

Cars a fost primul lungmetraj de animaţie care a cucerit-o pe Luna. Cred că avea vreo trei ani pe atunci şi l-a revăzut de mai multe ori – lucru care nu putea decât să mă bucure, în camera mea de alături, pentru că şi mie îmi plăcea. E un film despre vise şi ambiţie, despre talent şi muncă şi, mai ales şi mai ales, este un film despre onestitate şi prietenie. Iar faza în care Guido leşină de emoţie pentru că îi intră (maşina) Michael Schumacher în atelier m-a făcut să râd de fiecare dată când am revăzut-o. Inclusiv săptămâna trecută, când ne-am propus să ne împrospătăm amintirile şi să revedem primul film, în aşteptarea celui de-al treilea, care urma să aibă premiera astăzi.

Pentru că al doilea film din franciză nu ne impresionase prea tare, pe niciunul din familie, azi aveam oareşce emoţii că s-ar putea să nu ne placă nici al treilea, dar nu a fost deloc aşa: Cars 3 este un film adorabil, cu caractere bine conturate, mult umor, duioşie şi multă adrenalină. Poate chiar prea multă pentru un copil (eu, una, am stat ca pe ace la multe scene de raliu, în care maşinile se năpusteau spre sală sau se loveau între ele). Nu v-aş recomanda să vă duceţi copiii mai mititei la acest film, în primul rând din cauza vitezei năucitoare cu care se întrec maşinuţele pe ecranul uriaş cam jumătate din film. Cred că e prea agresivă pentru un copil mic. În al doilea rând, filmul capătă mai mult înţeles pe măsură ce eşti mai trecut prin viaţă, iar pe un copil îl poate lăsa indiferent. Numai un adult ceva mai matur poate aprecia profunzimea şi sensibilitatea unui gest ca cel făcut de Fulger McQueen spre finalul filmului – gest care este, de altfel, şi sensul principal al acestuia. Nu vă spun un cuvinţel în plus, pentru că sper să vă duceţi să-l vedeţi şi nu vreau să vă stric surpriza. Doar atât vă mai spun: am râs mult mai mult decât am plâns la filmul ăsta, ceea ce pentru mine este deosebit de rar.

A, şi ca să nu uit de unde am plecat: dragele mele prietene feministe, după Cars 3 miros un vânt de schimbare în domeniul curselor automobilistice. Şi am bănuiala că în curând va trebui să găsim un cuvânt mai potrivit decât „pilotă” pentru a vorbi despre femeile-pilot ce vor fi din ce în ce mai multe şi mai hotărâte. Întrebarea este care să fie acela.

Cronică de film: Ştrumpfii – Satul pierdut

Varianta pentru tătici:

Nu vă duceţi.

Varianta pentru mămici:

Am auzit despre lansarea unui nou film cu micii omuleţi albaştri cu ocazia lansării colecţiei de jucărioare de la Mega Image (SPOILER: jucărioarele alea, popz cred că le zice, nici măcar nu se regăsesc toate în film, multe sunt o invenţie de marketing). Nu mi-a trecut atunci prin cap că voi ajunge să-l văd, având copil de opt ani şi ştiind că filmele trecute păreau să se adreseze unei categorii de vârstă mai mici. Spre surprinderea mea, însă, copilul celălalt din familie, tăticul (47), a insistat să mergem la cinema şi… ne-am dus. Astă-seară. Noi şi încă vreo douăzeci de familii cu copii, de era sala pe jumătate plină, cum nu am mai văzut de multă vreme la vreun film.

Presupun că, dacă mersul la acest film ar fi fost ideea mea, bărbatu-meu ar fi ieşit pur şi simplu din sală după primul sfert de oră, când a devenit clar că nu e pentru noi. Aşa cum a făcut la Snoopy. De fapt, a şi propus la un moment dat, timid, dar excedat, să ne aşteptăm copilul pe hol. Pentru că nu-mi terminasem nachos-ul, m-am opus. Dar nu mi-a fost uşor.

Acţiunea filmului, uşor idioată, este clar pentru copii mici. Efectele vizuale, nu. Mi s-a părut filmul cel mai agresiv din punct de vedere vizual pe care l-am văzut până acum. Nu numai că toate scenele sunt colorate violent de viu (Trolii poate părea film alb-negru, prin comparaţie, sau roz-negru, ca să fim riguroşi), dar şi dinamica este de-a dreptul ucigătoare, viteza cu care se mişcă imaginile alea pe ecranul uriaş şi cu care vin, din când în când, spre spectatori, datorită unui 3D de altfel binişor realizat. Dacă mai adăugaţi şi sonorul mult prea tare din sala de cinema de la Sun Plaza (iar eu sunt aia care dă rock-ul la maximum în maşină, nu vreo Mimosa pudica sonora), atunci aveţi toate motivele să NU vă duceţi copiii prea mici acolo.

De fapt, chiar vă rog pe voi, părinţii de copii mici, să nu-i mai duceţi deloc la cinema până nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Astă-seară, cam juma’ de sală se foia şi comenta, evident din cauză că plozii nu erau interesaţi de ceea ce se întâmplă pe ecran. O să vină un moment pentru toate, dragi părinţi grăbiţi, nu trebuie să îi forţaţi să facă lucruri înainte de a ajunge la vârsta necesară. Dacă îi ştiţi că nu au răbdare să stea o jumătate de oră nemişcaţi în faţa televizorului din spaţiul familiar de acasă, de ce credeţi că ar putea sta de trei ori mai mult în faţa unui televizor mult mai mare, în întuneric şi înconjuraţi de necunoscuţi, într-un vacarm teribil? Sau dacă îi duceţi la cinematograf şi constataţi că nu le place, ieşiţi de acolo şi nu îi chinuiţi în continuare, nici pe ei, nici pe ceilalţi spectatori.

E drept, probabil că sunt mai subiectivă acum, deoarece am avut parte astă-seară de o situaţie pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Pe rândul din spatele nostru, a fost agitaţie mare mai tot filmul. Se auzeau o fetiţă care vorbea tare şi nu stătea locului şi un bebeluş care tuşea a măgărească şi mai plângea şi el din când în când. Pentru că sunt mamă şi, mai mult, una care nu are cu cine să-şi lase copilul atunci când iese în oraş, am toată înţelegerea faţă de astfel de situaţii. Dar nici nu am deranjat niciodată pe nimeni pe unde am fost cu fiică-mea. Ori am renunţat să mai ies, dacă ştiam că nu era un loc potrivit pentru ea. Mama de astă-seară, însă, nu părea a avea vreo jenă socială, astfel încât îi răspundea şi ea copilului în gura mare, purtând conversaţii lungi şi pe alocuri răstite în spatele nostru. Spre sfârşitul filmului, fetiţa evident complet dezinteresată de film a început şi să plângă, moment în care mama ei s-a răstit şi mai tare la ea (fetiţa fugise la câteva locuri depărtare, spre marginea rândului), să se potolească şi a adăugat cu patos:

– Futu-ţi gura mă-tii că nu te mai iau nicăieri!

Desigur că m-am întors la ea şi m-am răstit şi eu să tacă, pentru că nu toţi suntem dornici de limbaj de mahala. Mama nu a mai înjurat, copilul a suferit sonor până s-a terminat filmul, iar eu am aşteptat să se aprindă lumina în sală pentru a vedea ce hal de femeie este aia. Aveam dreptate cu mahalaua: trei piţipoance de genul celor care ies de la salonul de înfrumuseţare doar ca să intre la shopping prin magazinele de fiţe din mall, cu tenul mai închis la culoare şi asta nu de la solar, una cu o fetiţă de maximum trei ani, frumuşică foc şi alta cu o fetiţă mult mai mică, adormită în braţele mamei sale. Mai ştiţi poezia aia cu „Viitor de aur ţara noastră are”? Ei bine, este valabilă şi acum.

strumfi-popz

Atunci când plânsul este, de fapt, bucurie

De-abia aşteptam să se întoarcă fiică-mea din prima ei tabără de schi, să vă povestesc cum a fost, şi pentru ea, şi pentru noi. Urma să fie o povestioară veselă şi uşoară de weekend. Dar… Am făcut în dimineaţa asta ceva ce fac extrem de rar: am văzut un film. Şi emoţiile mele au devenit cu totul altele.

Aş fi tare pusă în încurcătură dacă mi-ar cere cineva să-i spun care e cea mai mare pasiune a vieţii mele. Pentru că filmele îşi dispută serios acest statut cu cărţile. Am început să citesc la cinci ani, într-o vreme în care televizorul era mai mult suport pentru bibelouri decât sursă de distracţie. Mergeam uneori la cinematograf, în urbea natală, dar nu aş putea spune că vreun film văzut acolo bătea seria romanelor lui Jules Verne în preferinţele mele. Da, mi-au plăcut Spiderman, Luke Skywalker şi comisarul Piedone, râdeam la comedii franţuzeşti şi plângeam la Nimic nou pe frontul de vest, dar tot mai intens „trăiam” acasă la mine, ghemuită în pat şi cu o carte în mână. Până când a început să se proiecteze în oraş filme de cinematecă. O dată pe săptămână, miercurea, dacă îmi aduc bine aminte, veneau la Casa de Cultură din Giurgiu filme „bune”. Primul a fost Departe de lumea dezlănţuită. Simt şi acum, la treizeci de ani distanţă, strângerea de inimă pe care am avut-o la vederea privirii (!) lui Terence Stamp înviat din morţi. Iar Alan Bates a fost clar primul meu coup de foudre cinematografic (şi uşor inexplicabil, că doar rotunjorul acela nu era vreun model de frumuseţe masculină). Atunci am înţeles că există şi ALTFEL de filme. Filme care îţi sfâşie sufletul, lăsându-l gol şi, în acelaşi timp, plin. Sau care ţi-l îndeasă, ca pe un balon, cu trăiri, până îşi ia zborul. Filme care îţi zguduie propria realitate sau care ţi-o dezvăluie pe a altora, total diferită de a ta. Filme care te îmbogăţesc spiritual sau te dărâmă emoţional. Filme care te fac să râzi, uitând pentru câteva ore de plictiseala unei vieţi terne. Sau filme care te fac să plângi, eliberându-te pentru câteva ore de povara unei vieţi triste. Mai ales filme care te fac să plângi…

Mă emoţionez uşor. Şi plâng atât de des la filme, încât fiică-mea mi-a pus, acum vreo doi ani, verdictul de „plânsatită atopică” – o combinaţie între diagnosticul de dermatită atopică al căţelului nostru şi cele inventate de celebra doctoriţă Pluşica. Zapasem atunci pe sfârşitul filmului Awakening, cu De Niro şi Robin Williams, şi doar câteva secunde fuseseră suficiente să îmi aducă lacrimile în ochi:

– Când am văzut prima oară filmul ăsta, acum douăzeci de ani (eram la Paris, ţin minte), am plâns trei ore după ce s-a terminat. Am crezut că mi se face rău atunci, le-am povestit eu Lunei şi lui taică-său – şi niciunul nu s-a mirat.

Recordul la plâns îl deţine, însă, Breaking the Waves al lui Lars von Trier, cu al cărui personaj principal m-am identificat atât de profund încât chiar am crezut că o să mor şi eu la sfârşit, sfâşiată de durerea lui. Şi au mai fost filme la care am hohotit incontrolabil.

Il postino.

Leaving Las Vegas.

Mar adentro.

Hachiko: A Dog’s Story.

Ba wang bie ji.

Luna amară.

Iris.

All That Jazz.

Eternal Sunshine of a Spotless Mind.

Nopţile Cabiriei.

Basquiat.

Requiem for a Dream.

Rain Man.

Zbor deasupra unui cuib de cuci.

Ş.a.m.d.

Desigur, există şi filmele care m-au făcut să plâng printre zâmbete şi viceversa, filmele triste cu happy end sau filmele în care profunzimea dramatică a vieţii este surprinsă în forma unor întâmplări vesele – iar aici aş cita capodopera absolută, după părerea mea, numită As Good as It Gets, filmul pe care l-am revăzut de cele mai multe ori de vreodată. Mai multe chiar decât cealaltă capodoperă a cinematografiei, Frozen (părinţii de copii mici ştiu de ce). Dar acum am trecut în revistă doar filmele tragice, în care moartea m-a făcut să nu mă mai pot opri minute bune din plâns: moartea unui om sau a unui câine, moartea demnităţii unei femei, a minţii unui bărbat sau a iubirii dintre cei doi.

Majoritatea acestor filme au fost văzute în tinereţe. Pentru că emoţiile se tocesc în timp, iar pe suflet creşte o carapace odată cu trecerea prin viaţă, deci lacrimile se împuţinează pe măsură ce le tot verşi. Iar acum mă bucur enorm atunci când mai găsesc, rar de tot, vreun film să mă impresioneze la fel de tare ca pe vremuri. În mod paradoxal, mă bucur că mai pot plânge.

Aşa cum am făcut în dimineaţa asta. Tot încercam să termin de văzut un serial început acum vreo două săptămâni. Din păcate (pentru că aş fi preferat să dau banii cinstit pe aşa ceva), era de pe net, dar poate că apare şi în grila de programe a vreunui post de la noi şi nu ştiu eu. În străinătate, drepturile de difuzare le are un concurent de-al lui Netflix, Hulu. Seria se numeşte 11.22.63 şi este adaptarea unui roman de-al lui Stephen King, despre o potenţială turnură a vieţilor noastre dacă JFK nu ar fi fost asasinat în acea celebră zi de 22 noiembrie 1963. Începutul a fost adictiv, cu acţiune imprezibilă şi joc actoricesc bun, am văzut cu interes primele episoade, apoi spre sfârşit (episoadele 6 şi 7) am început să mă plictisesc. Şi am ajuns să tot amân vizionarea celui de-al optulea episod, ultimul. Aseară târziu începusem să îl văd, dar oboseala a învins şi m-am culcat. Iar azi de dimineaţă, după cum spuneam, am făcut ceva ce fac rar de tot la primele ore ale zilei: m-am uitat la continuarea filmului. Iar sfârşitul lui i-a spălat absolut toate păcatele de până atunci. Toate greşelile, stângăciile şi aberaţiile lui au fost şterse cu buretele… poeziei. Pentru că filmul se termină cu un poem scris de Stephen King, care m-a făcut să hohotesc ca în vremurile bune, minute în şir. Şi se pare că nu am fost singura: netul abundă în mărturii de acelaşi fel, venite de la oameni de toate vârstele, formaţiile şi sexele. S-a plâns pe rupte prin lume din cauza acelui poem.

Nu ştiu dacă ar fi avut acelaşi efect şi rupt din contextul serialului, dar vi-l pun şi vouă mai jos, să îl citiţi. Cu o traducere neliterară alături, pentru cine nu stăpâneşte suficient limba engleză. Nu ştiu nici dacă cartea pe care se bazează filmul a fost la fel de bună ca acesta. De aceea, v-aş sfătui doar să căutaţi acel film, pentru trăirea pe care cred că o veţi avea şi voi la sfârşitul lui. Şi vă mai spun doar atât: se pare că trăim, totuşi, în cea mai bună lume posibilă.

poem-stephen-king„Nu am cerut această cameră, sau această muzică. Am fost invitaţi înăuntru. De aceea, pentru că întunericul ne înconjoară, hadeţi să ne întoarcem feţele spre lumină. Să îndurăm greutăţi pentru a aprecia ceea ce avem. Ni s-a dat suferinţa, pentru a fi uimiţi de fericire. Ni s-a dat viaţa pentru a nega moartea. Nu am cerut această cameră sau această muzică. Dar fiindcă suntem aici, haideţi să dansăm.”  Stephen King

Cronică (scurtă) de film: Ice Age 5 – Collision Course

Sau, pe româneşte, Epoca de gheaţă 5 – Ploaie de meteoriţi, ca să nu fie confuzii.

Ziceam că voi fi scurtă şi voi fi. E de ajuns să spun că scriu aceste rânduri chiar în timpul filmului. Deşi eu nu am internet pe mobil. Ceea ce înseamnă că sunt acasă şi scriu „pe fix”, pentru că am ieşit din sală, după vreo douăzeci de minute de poante slabe, poveşti trase de păr, voci insuportabile (şi noi, cred, pentru că Sid nici măcar nu mai sâsâie ca în celelalte filme), personaje necredibile, animaţie de o calitate îndoielnică etc. etc. etc. Nici măcar biata veveriţă Scrat, care îndură cu stoicism efectele dureroase ale unei gravitaţii uriaşe pentru a-şi dobândi mult-iubita ghindă, nu reuşeşte să salveze filmul de la catastrofă. Şi nu mă refer aici la ploaia de meteoriţi din titlu, bineînţeles…

În concluzie, cred că de-o bere merit şi eu dacă vă economisesc biletele de film cu sfatul de a nu vă duce să-l vedeţi, nu-i aşa?

Recomandări de activităţi pentru copii. Şi Zootropolis. Neapărat Zootropolis!

Odată cu venirea primăverii, s-a deschis iar sezonul la activităţi pentru copii în Bucureşti. Larg. Oferte sunt multe, resurse de timp şi de bani, nu prea. Weekend-urile ne sunt în continuare sacrificate antrenamentelor de baschet, puse tare aiurea, în orele de odihnă de după-amiază, dar sportul acela pare să fie marea pasiune a fiică-mii, aşa că perseverăm. Uneori, Luna mai cere şi la patinaj, după două ore de alergare cu mingea de baschet. Este ciudat de sportivă, de parcă nu ar fi ieşit din leneşa de mine. Cred că, dacă i s-ar da posibilitatea, ar bate mingea toată ziua – acesta fiind, de altfel, şi unul dintre subiectele preferate de conversaţie cu prietenii ei:

– Ana, ştii cum se joacă fotbalul american?, am auzit-o pe Luna prin iarnă.

– Nu.

– Ca baseball-ul, numai că mingea e mai mare şi mai grasă.

Sau:

– Mie îmi place fotbalul, i-a mărturisit Andrei de curând. Eu votez cu Steaua!

– Şi eu tot cu Steaua! Doar că tatăl tău votează cu Dinamo!, i-a reproşat pacostea de fiică-mea.

Până şi pe tabletă a început să joace jocuri sportive (hochei de masă), bucurându-se într-un mod de-a dreptul îngrijorător atunci când câştigă:

– Uraaa! L-am bătut de două ori pe omul ăla din tabletă!, s-a lăudat Luna, mândră tare, acum vreo două luni.

„Omul din tabletă”??!!!! Cică ştie că nu locuieşte nimeni acolo. Oare?…

Şi nu mai demult de ieri mi-a ieşit mândră de ea de la şcoală:

– Azi am jucat hamster-beng şi am învins!

După ce m-am speriat o clipă, că şi-ar folosi muşchii pentru stropşirea vreunor şoricei nevinovaţi, am fost lămurită că e vorba doar de skandenberg, de fapt, sport la care l-ar fi umilit irevocabil pe unul dintre băieţeii din clasă.

Cursurile de dans, la care continuă să meargă, sunt tot de dans sportiv, la urma urmei, chiar dacă acum nu seamănă a nimic prea organizat. Doar ei îi place la cursurile acelea, mie mi-au displăcut mereu, profund, acele dansuri forţate, cu mişcări îndelung studiate şi nenaturale, la fel ca şi zâmbetele de pe feţele dansatorilor sportivi. După părerea mea, dansul trebuie să pornească firesc, din suflet şi nu din creier, să fie o stare de bine, relaxată şi personală, şi nu o înşiruire crispată de paşi mecanici. Deci cursurile de dans sportiv mi se par la fel de absurde ca şi cele de scriere creativă, de exemplu (adică cum, scrisul nu mai e un talent, ci o achiziţie, iar creativitatea trebuie să urmeze reguli învăţate la şcoală?!). Şi entuziasmul Lunei pentru acele ore pare a fi în scădere, în ultima vreme, aşa că s-ar putea să am noroc şi să renunţe singură într-o bună zi. Deşi tare mult i-a mai plăcut să înveţe un pas, doi de samba:

– Tata, tata, l-a sunat ea bucuroasă pe taică-său după o şedinţă de dansuri, azi am dansat iar tanga! E cel mai frumos dans din lume!

Nici la Palatul Copiilor nu ştiu câtă vreme va mai merge la atelierele de Machete Construcţii şi Lego. Mare lucru nu prea fac acolo, chestii mai interesante construind acasă, iar asta se vede şi în numărul copiilor care încă mai urmează aceste cursuri – din asaltul teribil, cu sute de înscrişi, din toamnă, acum abia dacă mai vin 2-5 copilaşi la ore.

Cam atât despre activităţile noastre regulate. Vă recomand în continuare să faceţi tot posibilul pentru a vă duce copiii, cât sunt mici, în special, la cele mai diverse activităţi. Până încep şcoala, au timp berechet şi predispoziţie naturală la a încerca orice, iar creieraşul lor în formare nu va avea decât de câştigat din cât mai multe experienţe, indiferent dacă îşi descoperă şi vreo pasiune sau nu.

Şi vă mai recomand următoarele trei activităţi de week-end, pe care noi le-am bifat şi ne-au plăcut tare de tot:

1. Târgul de handmade Bounty Fair. Se organizează frecvent, în frumoasa Casă a Universitarilor din Bucureşti şi oferă nu numai produse artizanale de bun gust, dar şi ateliere de creaţie pentru copii, într-o sală special amenajată. Luna a pictat pe apă – tehnică pe care o văzusem doar pe YouTube până acum – şi a făcut păpuşele din linguri de lemn, iar eu mi-am clătit ochii cu minunăţii ca bijuteriile Emily Ray, lemnul lucrat de I WooD Be şi rochiţele delicioase de la Kyrushka (ştiaţi că se poate face şi îmbrăcăminte „civilă” din neopren, care mai şi arată superb?). Un singur lucru aş cârcoti referitor la acest târg: dacă tot e la modă să ne entuziasmăm atât de lucrul de mână, îmbrăcămintea populară, originile ţărăneşti etc. etc., n-ar fi corect să începem să folosim din nou şi limba română? Să vinzi ii româneşti la un târg de handmade numit nu târg de artizanat, ci Bounty Fair mi se pare cel puţin ipocrit.

bounty1

bounty2

2. Atelierul de construit jucării de la Tekoneko. Recunosc că nu m-aş fi dus până la Băneasa Shopping City ca să participe Luna la un atelier pentru copii. Noi stăm în sudul Bucureştiului şi orice tentativă de a ajunge în nord, chiar şi în zi de weekend, se soldează cu cel puţin o oră petrecută într-un trafic enervant. Dar sâmbăta trecută am avut treabă la IKEA şi am ţinut neapărat să ajungem şi la Diverta, unde se organizează atelierul cu pricina. Mie mi s-a părut raiul pe Pământ acolo, cu o găleată mare cu vată pentru umplutură şi multe alte găletuşe mititele, pline cu năsturei, paiete, mărgele şi tot felul de alte accesorii pentru împodobit creaţiile. Luna a fost foarte mândră de creaţiile ei personale (deşi, în procesul de „fabricaţie”, a fost ajutată de fetele acelea tare drăguţe care stau cu copiii acolo) şi ni le-a dăruit cu generozitatea specifică marilor artişti. Acum suntem, cumva, chit: nu numai noi i-am cumpărat zeci de pluşuri de-a lungul anilor, ci şi ea, iată, ne-a furnizat unele, unicat şi purtând amprentele lipicioase ale autorului. Deci, dacă aveţi drum prin Băneasa, neapărat intraţi şi la atelierul acesta, veţi pleca cu amintiri frumoase, toată familia.

tekoneko

3. Filmul Zootropolis. Ar putea fi, de altfel, motivaţia suplimentară de a ajunge în Băneasa Shopping Center, unde au şi cinematograf. Pentru nimic în lume să nu rataţi filmul acesta la cinema! O mică reţinere aş avea pentru copiii mai micuţi, care s-ar putea speria la scenele mai agresive vizual, cu personaje mai fioroase şi efecte speciale voit impresionante (dar nu e vorba de violenţă, nici pe departe). Zootropolis a fost dorinţa mea bizară de cadou de 8 Martie (când vă spun eu că maternitatea m-a prostit de tot, nu mă credeţi!) şi l-am savurat din plin, toată familia, indiferent de vârstă şi de sex. Un blockbuster cu iepuraşi, acţiune alertă şi mult umor, desenat impecabil, cu un 3D impresionant, personaje inspirate şi mesaj educativ sănătos. L-am aşezat deja pe locul doi în preferinţele mele, după perfectul Frozen (realizat de aceeaşi echipă, de altfel), pe care nu ştiu dacă îl va detrona cineva vreodată.

În schimb, un personaj din Zootropolis l-a detronat pe Motanul din Shrek, a cărui privire rugătoare, cu ochi imenşi, era până acum scena mea preferată din toate filmele de animaţie. Expresia feţei leneşului Flash (leneş la propriu, adică animalul cu numele ăsta) care aude un banc bun este de acum înainte antidotul meu pentru tristeţe: mă uit la trailerul filmului şi îmi trece orice supărare. Unde mai pui că pică teribil de bine o astfel de scenă, în care se face mişto de funcţionarii de la ghişeu, acum, în plină perioadă de plată a impozitelor!

lenesul-Flash

Cam atât cu recomandările de astăzi. Sper să aveţi un sfârşit de săptămână deopotrivă relaxant şi distractiv. Şi nu uitaţi că până diseară vă mai puteţi înscrie la concursul Nature’s Heart, la care puteţi câştiga, cu un simplu comentariu, un pachet de produse naturale format din săpun, cremă şi ulei de corp. Mult succes!

(Altă) cronică de două filme

Iar am văzut la distanţă mică unul de altul două filme despre care vreau să vă povestesc. Aşa că scriu pe scurt despre amândouă.

Sâmbătă am fost la cinema, la filmul cu Snoopy. Nu am înţeles cui i se adresează acest film: prea subtil pentru copiii mici, prea animat pentru adolescenţi, prea tern pentru părinţi. Cei care cunosc benzile desenate originale – adulţii străini, probabil, pentru că în România nu a existat vreodată o piaţă veritabilă pentru aşa ceva – au avut păreri împărţite, mulţi dintre considerând că filmul se îndepărtează de însăşi esenţa personajelor principale şi a relaţiei dintre ele. De fapt, se îndepărtează de esenţă în general, pentru că e mult prea lung pentru subiectul său, nu „umple” toate cele 93 de minute, care ar fi putut fi reduse la jumătate, după părerea mea, pentru a obţine un film cu adevărat semnificativ. De parcă lipsa de profunzime a scenariului, ca urmare a diluării, n-ar fi fost de ajuns, a trebuit să suport şi lipsa de talent actoricesc a copiilor care au dublat în română. Nu ştiu cum o suna varianta originală pentru urechile unor vorbitori nativi de engleză, dar ştiu că varianta în română mi-a supărat rău timpanele şi sufletul. Nu am putut empatiza cu nici unul dintre personaje, discrepanţele dintre vizual şi auditiv fiind uriaşe. Bine că măcar Snoopy nu vorbeşte şi, astfel, am putut să zâmbesc uneori la vederea aventurilor sale, fie ele reale sau imaginare. Dar am zâmbit prea puţin. Şi am fost printre prea puţinii din sală care au făcut asta. De fapt, un singur băieţel râdea şi comenta de mama focului, dar îl suspectez şi pe el de mare plictiseală, pentru că a devenit activ abia spre sfârşitul filmului. În rest, multă linişte şi mulţi tătici care ieşeau din sală înainte de final. Ca şi al Lunei.

Singurul lucru care mi-a plăcut mult din film a fost melodia lui Meghan Trainor, Better When I’m Dancin’, o melodie veselă, de dansat pe plajă, care m-a scos un pic din amorţeala filmului (a cărui acţiune se petrece iarna, pe zăpadă, dar ce importanţă mai are?).

Acum, după ce m-am asigurat că nu pot fi acuzată de snobism (pentru că snobism ar fi fost să afirm că vaaaai! ce mi-a mai plăcut filmul cu Snoopy! şi ce-am mai râs!), vă pot recomanda liniştită un film belgian, vorbit în flamandă şi premiat pe la festivaluri europene. Se numeşte Allez, Eddy! – tradus Haide, Eddy! şi poate fi văzut zilele acestea pe canalele HBO de la noi. Spre deosebire de filmul cu Snoopy, acesta este cu adevărat un film profund, (şi) despre rezultatele pozitive ale perseverenţei, care îşi merită fiecare minuţel de audienţă. O mică lecţie de istorie modernă, o fină analiză psihologică a dificultăţii de a accepta schimbarea, o pledoarie pentru parenting cu suflet şi împotriva discriminărilor, un personaj-copil absolut încântător şi o imagine de vis. Mi-a adus cumva aminte de partea luminoasă a unor capodopere italiene precum La vita è bella a lui Benigni sau Il Postino şi mi-a lăsat o mare căldură în suflet la sfârşit. Plus câteva lacrimi în ochi, împărţite cot la cot cu fiică-mea, la propriu şi la figurat. Adică am stat alături pe canapea, ne-am uitat împreună la absolut tot filmul şi am bâzâit aşijderea la final. Bineînţeles că a dat din mâini, picioare şi gură deseori, pentru că ea nu poate sta locului sau tăcea pe perioade lungi, dar nu s-a plictisit deloc, mi-a cerut să îi citesc toată subtitrarea şi a „trăit” plenar povestea alături de micuţul protagonist. Mai puţin faza în care… Dar nu vă spun asta. Mai bine vedeţi filmul. Merită!