Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Spunem prostii, dar doar cu acordul sau împreună cu părinţii!

Suntem pe stradă. Soare, început de vară, ciripituri – superb.

– Mama, să vezi ce-a găsit C. astăzi!

– Ce?

– Ceva urât de tot, scris la el în bancă.

– Ce coincidenţă!, mă mir eu, pentru că fix în banca celui mai prost-crescut coleg din clasă s-a găsit aşa ceva. Ce anume scria?

– Eeee, ştii tu…, se ruşinează Luna. Cuvinte din alea…

– Care dintre ele?, zâmbesc eu încurajator.

Şi o văd pe fiică-mea uitându-se conspirativ în jur, apoi făcându-mi semn, cu mâna strânsă în acea poziţie delicioasă pe care nu am mai văzut-o la altcineva, să îmi apropii urechea de gura ei. Imposibil să nu fi observat că suntem doar noi două pe toată strada, cât vezi cu ochii. Dar ea insistă să fie discretă, aşa că mă conformez şi mă aplec spre ea:

– „Pula mă-tii”.

Cred că oricine ar fi izbucnit în râs la auzul acestei sintagme, deci nu mi-e jenă să recunosc că eu aşa am făcut:

– Păi nici măcar nu e corect!

– De ce?

– Pentru că p..a e la bărbaţi, nu la femei. Iar bărbaţii nu pot fi mame, o asigur eu pe fiică-mea.

– Şi dacă a scris cineva care a văzut filmul ăla?

– Ce film?

– Ǎla, cu bărbatul care năştea…

Dragi părinţi, dacă aveţi copii de şapte ani şi jumătate şi vă închipuiţi că îi puteţi lăsa să se uite, alături de voi, la acea comedie veche, „Gravidul”, în care Arnold Schwarzenegger îşi implanta în abdomenul musculos un ovul fecundat (tot de el) şi dădea naştere, la termen, unui bebeluş perfect normal, ei bine, aflaţi că vă înşelaţi!

Frunze de arbore genealogic

Luna are o gropiţă pe obrazul drept. Am botezat-o „gropiţa lui Yaya”, pentru că bunica pe care ea o numeşte aşa este cea care s-a rugat, pe vremea când eram gravidă, ca bebeluşul să aibă gropiţe în obraji – semn de mare frumuseţe, după părerea ei. Ori nu s-a rugat suficient de conştiincios, ori Dumnezeu era pe fugă în perioada aia, cert e că nu i-a reuşit decât pe jumătate. De fapt, ca să fim cinstiţi, i-a reuşit pe trei sferturi, pentru că a doua gropiţă există şi ea, simetrică, numai că e într-o parte total opusă şi, de obicei, ascunsă a corpului. Adică pe celălalt obraz stâng, ca să zic aşa.

Oricum, e mai bine decât nimic, cum am auzit nu demult că s-ar fi întâmplat cu o familie care şi-a dorit ca bebeluşul lor să nu se nască cu buză de iepure. Având deja un copil cu această deformaţie congenitală, părinţii respectivi au fost atât de îngrijoraţi să nu se trezească cu un bis, încât au donat bani, generos şi regulat, preotului din sat, pentru a da acatiste în acest sens la toate slujbele. După naştere, părinţii s-au ales cu un nou iepuraş, iar preotul cu o mamă de bătaie, administrată de către toată partea masculină a mult-încercatei familii după ce prelatul a refuzat să returneze banii. Şi când te gândeşti că s-ar fi putut evita problema cu o simplă ecografie de sarcină…

Pe lângă gropiţa căpătată ca urmare a unei dorinţe aprinse, Luna a moştenit bucăţele din amândoi părinţii – ceea ce e normal, având în vedere că orice copil este rezultatul îmbinării dintre cei doi (şi ce plăcută îmbinare!). Avea Jo Dassin într-un cântec o strofă care îmi place mult, şi pentru muzicalitatea cuvintelor, şi pentru perfecţiunea conciziei cu care descrie un copil:

A l’enfant qui viendra,
Qui nous ressemblera,
Qui sera, a la fois, toi et moi…

Adică, pentru cei mai puţin francofoni dintre cititori:

Pentru copilul care va veni,
Care ne va semăna,
Care va fi, pe rând, tu şi eu…

E drept, la noi copilul este, mai degrabă, „pe rând, el şi el”, pentru că Luna e clona făţişă a tatălui ei. Având un bărbat frumos, mă bucur că fetiţa mea seamănă cu el, deşi uneori mi se pare obositor să răspund la întrebările celor din jur, de genul: „Dar tu nu ai fost pe-acolo când s-a născut copilul?”

Abia când Luna a început să vorbească (mult şi cu gesturi ample) a devenit evident pentru toată lumea că este şi copilul meu:

–        Ce bine că ai moştenit ochii mari ai lui tata, Luna! Dar gura cu siguranţă eu ţi-am făcut-o!, am glumit eu într-o zi cu fetiţa mea.

–        Mama, dar cine mi-a făcut degetele de la picioare? Şi între-degetele?

Nu am ştiut să-i răspund la ultima întrebare: „între-degetele” e o zonă care îi suscită doar ei interesul, având grijă să o inspecteze temeinic în fiecare seară, înainte de culcare, în căutare de scame de ciorăpei şi de senzaţii olfactive dubioase. Dar aşa s-a născut un joc nou între noi, în care investigăm cu seriozitate fiecare bucăţică de fiinţă pentru a detecta genele cărui părinte sunt responsabile. Am stabilit astfel că are ochii, nasul şi mintea lui tata, dar gura, mâinile şi temperamentul sunt ale mamei. La capitolul „ce păcat că nu m-ai moştenit pe mine” are forma picioarelor de la tata şi impotenţa sportivă de la mama. Iar odată m-a întrebat şi cine i-a făcut plămânii, pentru că am făcut imprudenţa să o duc la un curs despre corpul uman, de la care nu a rămas cu mare lucru în afară de un schelet din carton şi mai multe întrebări încuietoare.

Atât de mult i-a plăcut Lunei joaca noastră cu „cine mi-a făcut mâinile, picioarele şi nasul” încât, după ce a devenit expertă în analogii, a extins-o şi la colegii de grădiniţă. Într-o zi, mi-a declarat cu cel mai serios aer important pe care îl posedă:

–        Mama, ştiu cine i-a făcut mâinile lui Popescu Patricia.

–        Cine?

–        Tăticul ei.

–        Ţi-a spus ea?, am presupus eu, ca de obicei, greşit, când vine vorba despre relatările copilului meu.

–        Nu, ştiu eu, pentru că mă pricep. Am observat că amândoi au păr pe mână. Deci e clar!

Şi cum, de curând, a făcut la Atelierul Panteziei un arbore „geologic, orologic sau cum i-o zice, mama” şi a înţeles că poţi urca aşa, din cracă-n cracă, până la începutul lumii, sunt tare curioasă să văd ce întrebare va veni prima. Sa fie: ce culoare au ochii lui Dumnezeu? Sau: de ce nu avem cozi ca maimuţele?

Raţiune şi flatulenţă

Mă plângeam mai demult, în Izbăleşte-ne, Doamne, de ignoranţă!, de faptul că Luna primeşte la grădiniţă prea multă educaţie religioasă pentru gustul meu. Atât de multă încât, în ajunul zilei de naştere a educatoarei ei, am avut următorul dialog tematic:
– Luna, mâine e ziua doamnei Mimi, trebuie să mergem să îi căutăm un cadou.
– Ceeee? E Sfântul Doamna Mimi?, s-a entuziasmat fetiţa mea la gândul că va fi servită cu bombonele şi suc.
Tocmai pentru că mă îngrijorează perspectiva ca fiica mea să-şi piardă liberul arbitru, aşa cum se întâmplă, în mod paradoxal, cu cei aflaţi prea mult sub influenţa fariseistei noastre biserici naţionale, fac toate eforturile acasă pentru a echilibra balanţa cunoştinţelor copilului. Îi vorbesc despre evoluţie şi asemănările oamenilor cu maimuţele, despre adaptare şi dinozauri, ba chiar şi despre legile fizicii, în măsura în care îmi amintesc şi eu câte ceva din şcoală. Adică puţin. Foarte puţin…
Uneori, eforturile mele par zadarnice, ca atunci când copilul meu m-a întrebat, pe nepusă-masă şi în mijlocul străzii:
– Mama, tu eşti singurul om de pe lume care nu crede în Dumnezeu?
M-am întrebat şi eu atunci dacă nu cumva insistenţa mea în a-i nega existenţa acestui Dumnezeu al popilor, în care par să creadă toţi ceilalţi, ar putea întări, de fapt, confuzia ideologică a copilului meu. Şi mi-am propus să-mi temperez vehemenţa.
După o vreme a venit, însă, şi întrebarea care îmi confirma că eforturile mele dădeau roade:
– Mama, nu-i aşa că Dumnezeu a făcut mai întâi o femeie?
– Nu, i-am răspuns eu precaut şi cam rece. Dar de ce întrebi?
– Pentru că numai femeile pot să crească copii. Bărbaţii nu pot avea copii singuri. Şi n-ar mai exista oameni.
M-am încălzit brusc: deci pune la îndoială Creaţia însăşi, e bine! Am fost atât de mândră de fetiţa mea de cinci ani, cu această mică dovadă de gândire logică, încât am hotărât că e cazul să o răsplătesc imediat şi m-am apucat de făcut muffins.
Desigur că nici rateul nu a întârziat să apară, că doar nu oi avea la uşă vreun Einstein mic. După numai vreo oră, pe când ii reproşam Lunei că a mâncat prea multe prăjiturele, în condiţiile în care toată ziua o cam duruse zgomotos burtica, am primit de la ea o replică ce mi-a anulat total mândria de mai devreme:
– N-are nimic, mama, m-a asigurat ea cu superioritate, măcar acum pârţurile mele vor mirosi a muffin.
Am hotărât că a venit timpul şi pentru o lecţie mai serioasă de fiziologie. Cu condiţia să îmi mai aduc şi eu aminte câte ceva…