Recomandări de activităţi pentru copii. Şi Zootropolis. Neapărat Zootropolis!

Odată cu venirea primăverii, s-a deschis iar sezonul la activităţi pentru copii în Bucureşti. Larg. Oferte sunt multe, resurse de timp şi de bani, nu prea. Weekend-urile ne sunt în continuare sacrificate antrenamentelor de baschet, puse tare aiurea, în orele de odihnă de după-amiază, dar sportul acela pare să fie marea pasiune a fiică-mii, aşa că perseverăm. Uneori, Luna mai cere şi la patinaj, după două ore de alergare cu mingea de baschet. Este ciudat de sportivă, de parcă nu ar fi ieşit din leneşa de mine. Cred că, dacă i s-ar da posibilitatea, ar bate mingea toată ziua – acesta fiind, de altfel, şi unul dintre subiectele preferate de conversaţie cu prietenii ei:

– Ana, ştii cum se joacă fotbalul american?, am auzit-o pe Luna prin iarnă.

– Nu.

– Ca baseball-ul, numai că mingea e mai mare şi mai grasă.

Sau:

– Mie îmi place fotbalul, i-a mărturisit Andrei de curând. Eu votez cu Steaua!

– Şi eu tot cu Steaua! Doar că tatăl tău votează cu Dinamo!, i-a reproşat pacostea de fiică-mea.

Până şi pe tabletă a început să joace jocuri sportive (hochei de masă), bucurându-se într-un mod de-a dreptul îngrijorător atunci când câştigă:

– Uraaa! L-am bătut de două ori pe omul ăla din tabletă!, s-a lăudat Luna, mândră tare, acum vreo două luni.

„Omul din tabletă”??!!!! Cică ştie că nu locuieşte nimeni acolo. Oare?…

Şi nu mai demult de ieri mi-a ieşit mândră de ea de la şcoală:

– Azi am jucat hamster-beng şi am învins!

După ce m-am speriat o clipă, că şi-ar folosi muşchii pentru stropşirea vreunor şoricei nevinovaţi, am fost lămurită că e vorba doar de skandenberg, de fapt, sport la care l-ar fi umilit irevocabil pe unul dintre băieţeii din clasă.

Cursurile de dans, la care continuă să meargă, sunt tot de dans sportiv, la urma urmei, chiar dacă acum nu seamănă a nimic prea organizat. Doar ei îi place la cursurile acelea, mie mi-au displăcut mereu, profund, acele dansuri forţate, cu mişcări îndelung studiate şi nenaturale, la fel ca şi zâmbetele de pe feţele dansatorilor sportivi. După părerea mea, dansul trebuie să pornească firesc, din suflet şi nu din creier, să fie o stare de bine, relaxată şi personală, şi nu o înşiruire crispată de paşi mecanici. Deci cursurile de dans sportiv mi se par la fel de absurde ca şi cele de scriere creativă, de exemplu (adică cum, scrisul nu mai e un talent, ci o achiziţie, iar creativitatea trebuie să urmeze reguli învăţate la şcoală?!). Şi entuziasmul Lunei pentru acele ore pare a fi în scădere, în ultima vreme, aşa că s-ar putea să am noroc şi să renunţe singură într-o bună zi. Deşi tare mult i-a mai plăcut să înveţe un pas, doi de samba:

– Tata, tata, l-a sunat ea bucuroasă pe taică-său după o şedinţă de dansuri, azi am dansat iar tanga! E cel mai frumos dans din lume!

Nici la Palatul Copiilor nu ştiu câtă vreme va mai merge la atelierele de Machete Construcţii şi Lego. Mare lucru nu prea fac acolo, chestii mai interesante construind acasă, iar asta se vede şi în numărul copiilor care încă mai urmează aceste cursuri – din asaltul teribil, cu sute de înscrişi, din toamnă, acum abia dacă mai vin 2-5 copilaşi la ore.

Cam atât despre activităţile noastre regulate. Vă recomand în continuare să faceţi tot posibilul pentru a vă duce copiii, cât sunt mici, în special, la cele mai diverse activităţi. Până încep şcoala, au timp berechet şi predispoziţie naturală la a încerca orice, iar creieraşul lor în formare nu va avea decât de câştigat din cât mai multe experienţe, indiferent dacă îşi descoperă şi vreo pasiune sau nu.

Şi vă mai recomand următoarele trei activităţi de week-end, pe care noi le-am bifat şi ne-au plăcut tare de tot:

1. Târgul de handmade Bounty Fair. Se organizează frecvent, în frumoasa Casă a Universitarilor din Bucureşti şi oferă nu numai produse artizanale de bun gust, dar şi ateliere de creaţie pentru copii, într-o sală special amenajată. Luna a pictat pe apă – tehnică pe care o văzusem doar pe YouTube până acum – şi a făcut păpuşele din linguri de lemn, iar eu mi-am clătit ochii cu minunăţii ca bijuteriile Emily Ray, lemnul lucrat de I WooD Be şi rochiţele delicioase de la Kyrushka (ştiaţi că se poate face şi îmbrăcăminte „civilă” din neopren, care mai şi arată superb?). Un singur lucru aş cârcoti referitor la acest târg: dacă tot e la modă să ne entuziasmăm atât de lucrul de mână, îmbrăcămintea populară, originile ţărăneşti etc. etc., n-ar fi corect să începem să folosim din nou şi limba română? Să vinzi ii româneşti la un târg de handmade numit nu târg de artizanat, ci Bounty Fair mi se pare cel puţin ipocrit.

bounty1

bounty2

2. Atelierul de construit jucării de la Tekoneko. Recunosc că nu m-aş fi dus până la Băneasa Shopping City ca să participe Luna la un atelier pentru copii. Noi stăm în sudul Bucureştiului şi orice tentativă de a ajunge în nord, chiar şi în zi de weekend, se soldează cu cel puţin o oră petrecută într-un trafic enervant. Dar sâmbăta trecută am avut treabă la IKEA şi am ţinut neapărat să ajungem şi la Diverta, unde se organizează atelierul cu pricina. Mie mi s-a părut raiul pe Pământ acolo, cu o găleată mare cu vată pentru umplutură şi multe alte găletuşe mititele, pline cu năsturei, paiete, mărgele şi tot felul de alte accesorii pentru împodobit creaţiile. Luna a fost foarte mândră de creaţiile ei personale (deşi, în procesul de „fabricaţie”, a fost ajutată de fetele acelea tare drăguţe care stau cu copiii acolo) şi ni le-a dăruit cu generozitatea specifică marilor artişti. Acum suntem, cumva, chit: nu numai noi i-am cumpărat zeci de pluşuri de-a lungul anilor, ci şi ea, iată, ne-a furnizat unele, unicat şi purtând amprentele lipicioase ale autorului. Deci, dacă aveţi drum prin Băneasa, neapărat intraţi şi la atelierul acesta, veţi pleca cu amintiri frumoase, toată familia.

tekoneko

3. Filmul Zootropolis. Ar putea fi, de altfel, motivaţia suplimentară de a ajunge în Băneasa Shopping Center, unde au şi cinematograf. Pentru nimic în lume să nu rataţi filmul acesta la cinema! O mică reţinere aş avea pentru copiii mai micuţi, care s-ar putea speria la scenele mai agresive vizual, cu personaje mai fioroase şi efecte speciale voit impresionante (dar nu e vorba de violenţă, nici pe departe). Zootropolis a fost dorinţa mea bizară de cadou de 8 Martie (când vă spun eu că maternitatea m-a prostit de tot, nu mă credeţi!) şi l-am savurat din plin, toată familia, indiferent de vârstă şi de sex. Un blockbuster cu iepuraşi, acţiune alertă şi mult umor, desenat impecabil, cu un 3D impresionant, personaje inspirate şi mesaj educativ sănătos. L-am aşezat deja pe locul doi în preferinţele mele, după perfectul Frozen (realizat de aceeaşi echipă, de altfel), pe care nu ştiu dacă îl va detrona cineva vreodată.

În schimb, un personaj din Zootropolis l-a detronat pe Motanul din Shrek, a cărui privire rugătoare, cu ochi imenşi, era până acum scena mea preferată din toate filmele de animaţie. Expresia feţei leneşului Flash (leneş la propriu, adică animalul cu numele ăsta) care aude un banc bun este de acum înainte antidotul meu pentru tristeţe: mă uit la trailerul filmului şi îmi trece orice supărare. Unde mai pui că pică teribil de bine o astfel de scenă, în care se face mişto de funcţionarii de la ghişeu, acum, în plină perioadă de plată a impozitelor!

lenesul-Flash

Cam atât cu recomandările de astăzi. Sper să aveţi un sfârşit de săptămână deopotrivă relaxant şi distractiv. Şi nu uitaţi că până diseară vă mai puteţi înscrie la concursul Nature’s Heart, la care puteţi câştiga, cu un simplu comentariu, un pachet de produse naturale format din săpun, cremă şi ulei de corp. Mult succes!

O tăcere cât o mie de cuvinte

În fiecare seară, la întoarcerea de la serviciu, tăticul Lunei ne telefonează dornic să afle cum a fost ziua noastră. Azi a sunat târziu, de la volan (are hands-free, ho!), în speranţa să îl ţinem treaz după ce toată ziua l-au legănat vânturile, valurile, în barca nouă pe care a testat-o pe Dunăre. Aşa că i-am pasat-o la telefon direct pe fiică-sa, cunoscut fiind efectul de sculat şi din morţi al vocii ei:

– Ghici cine a venit la Lego azi?, începe ea abrupt.

Nu aşteaptă răspuns. E prea nerăbdătoare pentru asta. Şi, oricum, întrebarea e retorică, la cât de entuziastă e Luna cu toată lumea. Poate fi oricine, de la ultima ei cucerire şi până la Mickey Mouse în carne şi oase, pentru că tonul extaziat ar fi acelaşi:

– Ştefan!

Deci nu era Mickey Mouse, era celălalt. Printr-o ciudată coincidenţă, şi acest an şcolar a debutat cu o pasiune pentru un Ştefan. Dacă anul trecut „victima” era un coleg de clasă isteţ şi mai vorbicios decât ea, care o inspira să deseneze inimioare cu ochelari, cea de anul acesta e cu un an mai mare şi tace mult. Dar tot cu ochelari. S-au întâlnit pe hol, în pauze, şi s-au împrietenit imediat. Băieţelul e nou venit în şcoala noastră şi încă nu s-a integrat în colectiv. Mai mult, se pare că e şi ciuca bătăii colegilor, atât la propriu cât şi la figurat:

– Râd de el şi îl împing. Eu cred că pentru că are ochelari şi că e cel mai mic, îmi demonstrează Luna că a înţeles ceva din discursurile mele despre bullying. Ştii, el nu vorbeşte cu nimeni din clasa lui…

– Dar voi doi ce vorbiţi?

– Nimic.

– Nimic?! Vă petreceţi toate pauzele împreună şi nu vorbiţi nimic?

– Doar stăm şi tăcem aşa, împreună.

Nu-mi dau seama dacă e un regres sau un progres faţă de prietenul dinainte, cu care tăcea în timp ce se plimbau de mână pe hol. Zece minute de tăcere dus-întors pe hol, înmulţit cu trei pauze, înseamnă o groază de dus-întorsuri silenţioase. Pentru că holul e scurt.

– Aaaa, şi uneori îl mai apăr, îşi aduce aminte fiică-mea de unele mici breşe în rutina zilnică.

– De ce?

– Păi, dacă vine cineva să îl bată, îl apăr eu. Îl pun la zid şi eu stau aşa.

Şi îmi arată năpârstocul meu de fată cum se aşează ea cu pieptul la bătaie, în faţa unui Ştefan strivit de perete şi protejat de braţele ei. Probabil că o s-o încaseze într-o zi. Luna, adică.

Dar să alungăm grijile şi să revenim la discuţia telefonică. După relatarea (lungă) despre întâlnirea cu Ştefan, care s-a dovedit şi el vorbicios în afara zidurilor şcolii, a urmat descrierea creaţiilor de la atelierele de Lego şi Machete.

– Şi la şcoală ce-ai făcut?, vrea să ştie tăticul.

– Sport la ultima oră, vine răspunsul atipic de scurt.

– Atât?

– Aaaa, am mai dat şi teste. La română şi la matematică. Şi o să ne dea Doamna calicative!, i se aprind din nou ochii Lunei, a încântare, după ce se stinseseră temporar când venise vorba despre şcoală.

N-a prea ştiut să îi explice lui taică-său ce înseamnă calicativele alea. Zicea că ea o să primească, oricum, nota zece, pentru că exerciţiile au fost foarte uşoare. A uitat că, în clasa întâi, se dau doar B-uri, FB-uri şi alte litere care pe mine mă duc cu gândul la vitamine, iar pe copii par să îi lase reci.

După ce am închis telefonul, am făcut o recapitulare în minte. A reieşit că ordinea priorităţilor fiică-mii ar fi următoarea: băieţi, construcţii, sport, note. Şi că voi avea parte, cel mai probabil, de o nouă muştruluială de la bărbatu-meu, care consideră nepotrivită atitudinea mea laxă şi chiar încurajatoare cu privire la înclinaţiile Lunei spre idile nevinovate. Dar eu cred că singurele momente de fericire deplină în viaţă sunt atunci când eşti îndrăgostit. Nu pot să o privez pe Luna de ele, mai ales că sentimentele ei absolute şi inocente de acum vor fi din ce în ce mai pervertite de convenţii sociale, experienţe neplăcute şi maturizare sexuală. Eu, una, îmi aduc aminte cu mare drag de trăirile curate ale copilăriei, chiar şi aşa cenzurate cum erau pe atunci, de către o mamă prea vigilentă şi o societate totalitară. Şi mi-e dor de ele.

Dar voi, de câtă vreme nu aţi mai tăcut grăitor împreună cu cineva drag?