Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea întâi)

În caz că v-aţi dezmeticit după începerea anului şcolar şi că v-au mai rămas niscai puteri, timp şi bani şi pentru activităţi extraşcolare, v-aş propune să discutăm puţin despre oferta de profil din Bucureşti.

Nu am mai scris demult despre cursurile la care mergem noi. „Noi” înseamnă că le urmează fiică-mea, dar încă trebuie să merg şi eu cu ea, pentru că este prea mică pentru a se deplasa singură. Activităţile acestea s-au mai împuţinat la noi faţă de anii trecuţi şi nici nu am mai găsit ceva extraordinar, care să mă încânte atât de tare, încât să doresc să le povestesc şi altora. Ba din contră, am avut preponderent dezamăgiri în ultima vreme. Aşa cum mă plângeam şi în articolele precedente pe subiect, piaţa produselor şi serviciilor pentru copii s-a aglomerat foarte tare, multă lume vrea să profite de slăbiciunea părinţilor, care nu pot rezista cerinţelor celor mici sau care îşi doresc ca aceştia să primească o educaţie cât mai bună şi variată. Iar necazul nu este că acum avem de unde alege, ci că s-au înmulţit impostorii care oferă astfel de produse şi servicii pentru copii neavând absolut nicio pregătire specifică. Pe lângă slăbiciunea părinţilor, aceştia mizează şi pe faptul că cei mici sunt uşor de mulţumit, în general, nu emit prea multe critici sau chiar nu povestesc nimic acasă despre experienţele lor. Ceea ce nu este cazul fiică-mii, care povesteşte (încă) totul şi care mi-a moştenit simţul critic. Iar eu o cred că a fost o păcăleală atunci când iese supărată de la un curs denumit „de dezvoltare personală” la care li s-a dat de bifat o foaie cu câteva calităţi umane şi în restul orei copiii au fost lăsaţi să se joace jenga între ei.

Apoi, mai sunt şi cursurile foarte scumpe. Nu ştiu cum e prin provincie, dar în Bucureşti s-a sărit rău de tot calul în această privinţă. De fapt, cam ştiu cum e prin provincie, de când am aflat cu stupoare că acolo sunt after-school-uri la 300-400 lei pe lună, în timp ce în Bucureşti media sare bine 1.000 lei. Sau că copiii de acolo pot pleca în tabere cu 600 de lei pe săptămână, iar cei din Bucureşti nu găsesc nimic sub 1.500. Sau că la Iaşi poţi urma cursurile de engleză ale British Council cu 3.000 RON, în timp ce la Bucureşti trebuie să plăteşti 5.300. Eu nu înţeleg aceste preţuri, că doar nu suntem cu toţii tineri pensionari din Poliţie cu pensii uriaşe. Şi nici membri de-ai partidului de guvernământ căpătuiţi cu diverse sinecuri care sug zdravăn din banii ţării.  Da, ştiu că în Bucureşti sunt costuri mai mari ale vieţii în general, dar şi acestea tot urmare a unei mari lăcomii sunt, şi sunt artificial umflate.

(Paranteză: E drept, poate că sunt mai pătimaşă acum după ce, în weekendul acesta, am băut o bere la o cârciumă fără mari pretenţii, din cartier, pentru care am plătit de trei ori mai mult decât preţul de supermarket. Deci vorbim despre un adaos comercial de vreo 300 % la un produs pentru care restaurantul nu a făcut, practic, nimic în afară de a-l lua dintr-un frigider încărcat de distribuitor şi a mi-l pune pe masă. Deci… DE CE??!! Închid paranteza.)

Dintre furnizorii de servicii pentru copii, cel mai mult îmi displac cei care îşi prezintă oferta cu „doar”. „Vă aşteptam la cursul nostru de mestecat gumă din poziţia aşezat pe o placă de surf (zic şi eu) la preţul de DOAR 60 lei ora”. Care „DOAR 60 de lei ora” au fost anul trecut „DOAR 50 de lei ora” şi pe care îi văd tranzitând anul acesta spre „DOAR 80 de lei ora”. Cât despre abonamente lunare, am început să primesc oferte cu „Super-reducere de la 500 lei 8 şedinţe de meditat la nemurirea sufletului (iar zic)! Doar azi, dacă vă abonaţi pe un cincinal, beneficiaţi de preţul de 490 de lei!”. Helou! Mai ştie cineva că alocaţia aia pentru copii, pe o lună întreagă, e DOAR 84 de lei? Cam câţi credeţi că vă puteţi bate pe bucăţica aia de clasă socială cu venituri mult peste medie şi copii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, pe care să-i păcăliţi cu forme pompoase lipsite de fond?

Uite că am reuşit să mă enervez iar şi să mă depărtez mult de subiectul pe care mi-l propusesem pentru acest articol. Aşa că o să încerc să compensez acum şi să trec rapid în revistă activităţile la care am fost în ultimul an şi despre care nu am mai povestit aici.

În primul rând, avem Palatul Naţional al Copiilor. Este sursa cea mai ofertantă de activităţi pentru copii pe care o cunosc eu, este preponderent gratuită şi se mai află şi în vecinătatea casei noastre, deci am încercat în fiecare an să găsim aici ceva de făcut. Doar că în anul şcolar 2017-2018 am rămas cu o singură activitate, până la sfârşit: tenisul de masă. Care nici măcar nu prea aparţine de Palatul Copiilor, deoarece plătim o sumă (mică) drept abonament lunar. Luna va continua şi anul acesta cu ping-pong-ul, pentru că îi place şi pentru că are şi o oarecare înclinaţie către acest sport. O fi o genă din familie, sau chiar două, pentru că taică-său e foarte bun la ping-pong, la fel cum a fost şi maică-mea acum vreun secol, pe când i se spunea Furia Neagră – datorită entuziasmului cu care se arunca asupra mesei, îmbrăcată în sarafanul negru al pensionului. În plus, chiar îmi place atmosfera de la antrenamente. Profesorul e o persoană răbdătoare şi glumeaţă, iar colegii fiică-mii sunt incredibili de deschişi şi cu simţul fair-play-ului. Îmi pare rău că nu am fost pe fază acum câteva zile, când se formase o linie de copii care îşi aşteptau rândul la o masă, din cinci băieţi foarte înalţi, de peste 1,70 m, încheiată cu Luna mea, o fetiţă cu 40 de centimetri mai scundă. Şi tuturor li se pare normal să fie aşa, şi nimeni de acolo nu râde de puştii care se încurcă în palete sau care nici măcar nu ajung bine la înălţimea meselor, şi niciun băiat nu jigneşte vreo fată pe motive de sex, aşa cum se întâmplă la greu într-o mulţime de altfel de situaţii.

20171124_pingpong

În decursul anului şcolar trecut, am renunţat la cursul de benzi desenate. Dacă vă aduceţi aminte, am povestit cum am întâlnit acolo un profesor extraordinar de simpatic, un personaj el însuşi, la orele căruia fiică-mii îi plăcea mult să meargă, deşi talent la desen nu are. Problema a fost, însă, că la un moment dat nu se mai justifica deloc acel timp petrecut acolo. Adică, da, putea fi distractiv, dar doar atât. Sarcinile pe care le aveau de făcut copiii nu aveau nicio legătură cu numele cursului: făceau lucru manual, pictură cu acuarele pe desene de-ale profesorului, felicitări în relief şi alte câteva lucruri drăguţe, dar nu pentru asta mergeam noi acolo. Aşa că prin semestrul doi nu am mai mers, dar o să îmi amintesc mereu cu drag de acel loc special şi de acel profesor atipic. Recomand cu căldură cursul copiilor mai mari care chiar au talent la desen. Şi care vor să asculte rock de calitate, la volum înalt, în timpul orelor 😉

2017_11_21-sala-curs-banda-

Nu îmi place faptul că am renunţat la ceva în mijlocul anului. Sunt de părere că cei mici trebuie învăţaţi să fie perseverenţi, atunci când e vorba de studiu şi de asimilarea unor deprinderi pozitive. Dar nici timpul nu este infinit, aşa că la un moment dat trebuie să şi alegi între modalităţile de a ţi-l petrece. La fel, cu un an în urmă renunţaserăm în mijlocul anului la atelierele de machete şi de teatru de păpuşi. Dacă pentru acesta din urmă, Luna nu dezvoltase nicio afinitate (şi se şi plictisea îngrozitor la metodele repetitive şi lipsite de umor ale profesorului de acolo), la atelierul de machete fusese deja un an şi jumătate şi i-ar fi plăcut mult să continue. Doar că nu făceau mai nimic acolo. Copiii erau lăsaţi să se joace în voie în bănci, cu cartoane şi ce alte materiale mai erau la îndemână, iar profesoara stătea pe laptop şi făcea… nu se ştie ce. Asta când nu lipsea de la cursuri, pe motive dese şi personale. Îmi pare rău că scriu asta acum, doamna era drăguţă, dar chiar cred că atunci când nu vrei să faci un anumit lucru, e cazul să nu îl faci, nu să îţi baţi joc de timpul altor oameni, fie ei copii, părinţi sau bunici. Luna a mers acolo o vreme doar pentru că se împrietenise cu o colegă şi le plăcea să stea împreună, dar şi mama acelei fetiţe a renunţat la un moment dat la această pierdere de timp.

De renunţat, am mai renunţat anul trecut şi la cursurile de chimie de la Palatul Copiilor. De fapt, acolo nici măcar nu am început. Am aşteptat cu oarecare entuziasm ca Luna să vrea să meargă la aceste cursuri. Treceam deseori pe lângă geamul clasei şi vedeam înăuntru eprubete şi retorte şi tot felul de recipiente cu forme ciudate, umplute cu substanţe colorate, şi bănuiam că se întâmplă lucruri interesante înăuntru. Ca să nu mai spun despre pasiunea fiică-mii de a prepara poţiuni… Aşa că, imediat cum fiică-mea s-a simţit pregătită sufleteşte să înfrunte necunoscutul, am înscris-o împreună cu colega ei de clasă la aceste cursuri de chimie. Primul şoc a venit încă de la această înscriere, când am pierdut aproape o oră ca să ne treacă doamna profesoară pe toţi cei prezenţi pe listă. Şi nu eram deloc mulţi în sală. Iar copiii noştri fuseseră rugaţi să aştepte pe hol, ca să nu deranjeze (!), aşa că mai eram şi uşor neliniştită că nu ştiam ce fac fetele afară. Până la urmă, s-a dovedit că fetele nu au făcut nimic rău (i-a organizat fiică-mea un pic pe copiii ăia, că doar nu se făcea să lase haosul să se instaureze acolo…), dar eu am început să îmi pun întrebări asupra oportunităţii de a le mai aduce acolo. Pur şi simplu, nu reuşiserăm să ne înţelegem normal cu acea doamnă, nu înţelegea numele copiilor, nu le putea ordona după niciun criteriu, ne-a povestit câte în lună şi în stele, fără legătură cu motivul pentru care eram adunaţi în acea sală, nu şi-a terminat nicio idee… Până când unul dintre părinţi, un tătic care a prins curaj (sau care a reuşit să iasă din starea de stupoare) a spus că e cam târziu, şi atunci în sfârşit ne-am putut grăbi cu toţii şi am plecat.

Şi totuşi, am revenit la prima întâlnire propusă, cu copiii însoţiţi de părinţi. Mi-am zis că poate o prinsesem într-o zi proastă pe doamna şi m-am abţinut să o judec după o primă vedere. Dar a confirmat prima impresie. Am petrecut peste o oră de stupoare continuă, ascultând tot poveşti despre viaţa dânsei şi despre confraţi care nu îşi merită locurile la catedre, fără cap şi coadă, sărind de la o idee la alta şi sancţionând cu privirea sau chiar cu vorba fiecare foială în bancă a bieţilor copii care, evident, nu înţelegeau de ce trebuie să reziste la aşa ceva. M-a certat că am adus-o tot eu şi pe colega fiică-mii, pentru că ne spusese clar că trebuie să vină un părinte cu fiecare copil, pentru că va avea de semnat un acord parental, ceva legat de siguranţa copiilor şi gradul de pericol al experimentelor. I-am spus că există oameni pentru care e imposibil să fie la Palatul Copiilor într-o miercuri la ora 14:00, pentru că au servicii, şi că mi-au dat mie acordul scris de a o însoţi pe fetiţa lor, care de altfel e o fiinţă perfect responsabilă. Iar acesta a fost un alt lucru care nu mi-a plăcut, felul în care doamna vorbea cu părinţii despre copii ca despre nişte obiecte care, deşi erau de faţă, nu înţelegeau ce se vorbeşte. Nu i-am spus însă doamnei nimic, de o jenă teribilă pe care presupun că o simţeam cu toţii, adulţii care eram în sală. Nici măcar că îmi lăsasem câinele într-o operaţie urgentă şi stăteam ca pe ace să aflu cum se termină nu i-am spus. Am sperat să nu se lungească şi de data asta mai mult decât programul. Dar s-a lungit. Le-a arătat copiilor nişte substanţe chimice şi vreo două reacţii interesante, dar totul explicat ca la cretinei şi cu nenumărate alte digresiuni lipsite de orice legătură cu subiectul. Am plecat de acolo siderate, şi eu şi fetele. Şi nu ne-am mai întors niciodată. Cred că nimeni nu ar trebui să fie ţinut pe veci în nicio funcţie, nicăieri.

Cam atât despre Palatul Copiilor. Sigur că ceea ce am scris mai sus reprezintă un punct de vedere personal şi subiectiv, bazat pe o experienţă proprie. Cunosc mulţi copii care merg de ani de zile la Palat şi unii dintre ei (sau părinţii lor) sunt mulţumiţi de profesori care nouă nu ne-au plăcut. Iar Palatul, cu toate bubele lui, este o mină de aur pentru familiile cu venituri reduse şi pentru cele care aleg să facă homeschooling cu copiii lor. Şi noi vom merge şi anul acesta la înscrieri (care încep azi, apropo), să vedem dacă ne tentează ceva. Deşi eu cred că ne vom limita la ping-pong. Ne aşteaptă un an mai greu, nu doar pentru că este clasa a patra şi apar materii noi la şcoală, dar şi pentru că e final de ciclu primar, iar noi va trebui să găsim o şcoală nouă la sfârşitul lui, cu gimnaziu. Nu suntem încă hotărâţi dacă să revenim la Stat sau să jucăm acerb la loto, ca să ne permitem să continuăm în privat. Şi mie îmi surâde mai degrabă ideea unui colegiu, unde îmi place să cred că se face o educaţie de nivel înalt. Dar pentru asta, Luna va trebui să înveţe mai mult decât a făcut-o până acum. Iar subiectul acesta, al grelei alegeri, va rămâne pentru altădată. La fel cum rămân şi restul activităţilor pentru copii la care am fost anul trecut şi despre care o să vă povestesc data viitoare.

Ah, şi să nu uit: dacă vreţi să ajungeţi cu maşina la Palatul Copiilor, neapărat să veniţi dinspre Şincai. Neobosiţii lucrători la Serviciul de Drumuri şi Tâmpenii din sectorul 4 au tras linie dublă continuă pe tot bulevardul aferent, deci nu se poate intra la Palat decât din direcţia aceea. Nici măcar în mirobolanta şi mult-controversata parcare pe care a amenajat-o primăria în faţa Palatului nu se poate intra altfel. Şi nu au trecut decât câteva zile de când am semnalat problema primăriei, mă îndoiesc că s-a rezolvat peste weekend…

Publicitate

O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia

Recomandări de activităţi pentru copii. Şi Zootropolis. Neapărat Zootropolis!

Odată cu venirea primăverii, s-a deschis iar sezonul la activităţi pentru copii în Bucureşti. Larg. Oferte sunt multe, resurse de timp şi de bani, nu prea. Weekend-urile ne sunt în continuare sacrificate antrenamentelor de baschet, puse tare aiurea, în orele de odihnă de după-amiază, dar sportul acela pare să fie marea pasiune a fiică-mii, aşa că perseverăm. Uneori, Luna mai cere şi la patinaj, după două ore de alergare cu mingea de baschet. Este ciudat de sportivă, de parcă nu ar fi ieşit din leneşa de mine. Cred că, dacă i s-ar da posibilitatea, ar bate mingea toată ziua – acesta fiind, de altfel, şi unul dintre subiectele preferate de conversaţie cu prietenii ei:

– Ana, ştii cum se joacă fotbalul american?, am auzit-o pe Luna prin iarnă.

– Nu.

– Ca baseball-ul, numai că mingea e mai mare şi mai grasă.

Sau:

– Mie îmi place fotbalul, i-a mărturisit Andrei de curând. Eu votez cu Steaua!

– Şi eu tot cu Steaua! Doar că tatăl tău votează cu Dinamo!, i-a reproşat pacostea de fiică-mea.

Până şi pe tabletă a început să joace jocuri sportive (hochei de masă), bucurându-se într-un mod de-a dreptul îngrijorător atunci când câştigă:

– Uraaa! L-am bătut de două ori pe omul ăla din tabletă!, s-a lăudat Luna, mândră tare, acum vreo două luni.

„Omul din tabletă”??!!!! Cică ştie că nu locuieşte nimeni acolo. Oare?…

Şi nu mai demult de ieri mi-a ieşit mândră de ea de la şcoală:

– Azi am jucat hamster-beng şi am învins!

După ce m-am speriat o clipă, că şi-ar folosi muşchii pentru stropşirea vreunor şoricei nevinovaţi, am fost lămurită că e vorba doar de skandenberg, de fapt, sport la care l-ar fi umilit irevocabil pe unul dintre băieţeii din clasă.

Cursurile de dans, la care continuă să meargă, sunt tot de dans sportiv, la urma urmei, chiar dacă acum nu seamănă a nimic prea organizat. Doar ei îi place la cursurile acelea, mie mi-au displăcut mereu, profund, acele dansuri forţate, cu mişcări îndelung studiate şi nenaturale, la fel ca şi zâmbetele de pe feţele dansatorilor sportivi. După părerea mea, dansul trebuie să pornească firesc, din suflet şi nu din creier, să fie o stare de bine, relaxată şi personală, şi nu o înşiruire crispată de paşi mecanici. Deci cursurile de dans sportiv mi se par la fel de absurde ca şi cele de scriere creativă, de exemplu (adică cum, scrisul nu mai e un talent, ci o achiziţie, iar creativitatea trebuie să urmeze reguli învăţate la şcoală?!). Şi entuziasmul Lunei pentru acele ore pare a fi în scădere, în ultima vreme, aşa că s-ar putea să am noroc şi să renunţe singură într-o bună zi. Deşi tare mult i-a mai plăcut să înveţe un pas, doi de samba:

– Tata, tata, l-a sunat ea bucuroasă pe taică-său după o şedinţă de dansuri, azi am dansat iar tanga! E cel mai frumos dans din lume!

Nici la Palatul Copiilor nu ştiu câtă vreme va mai merge la atelierele de Machete Construcţii şi Lego. Mare lucru nu prea fac acolo, chestii mai interesante construind acasă, iar asta se vede şi în numărul copiilor care încă mai urmează aceste cursuri – din asaltul teribil, cu sute de înscrişi, din toamnă, acum abia dacă mai vin 2-5 copilaşi la ore.

Cam atât despre activităţile noastre regulate. Vă recomand în continuare să faceţi tot posibilul pentru a vă duce copiii, cât sunt mici, în special, la cele mai diverse activităţi. Până încep şcoala, au timp berechet şi predispoziţie naturală la a încerca orice, iar creieraşul lor în formare nu va avea decât de câştigat din cât mai multe experienţe, indiferent dacă îşi descoperă şi vreo pasiune sau nu.

Şi vă mai recomand următoarele trei activităţi de week-end, pe care noi le-am bifat şi ne-au plăcut tare de tot:

1. Târgul de handmade Bounty Fair. Se organizează frecvent, în frumoasa Casă a Universitarilor din Bucureşti şi oferă nu numai produse artizanale de bun gust, dar şi ateliere de creaţie pentru copii, într-o sală special amenajată. Luna a pictat pe apă – tehnică pe care o văzusem doar pe YouTube până acum – şi a făcut păpuşele din linguri de lemn, iar eu mi-am clătit ochii cu minunăţii ca bijuteriile Emily Ray, lemnul lucrat de I WooD Be şi rochiţele delicioase de la Kyrushka (ştiaţi că se poate face şi îmbrăcăminte „civilă” din neopren, care mai şi arată superb?). Un singur lucru aş cârcoti referitor la acest târg: dacă tot e la modă să ne entuziasmăm atât de lucrul de mână, îmbrăcămintea populară, originile ţărăneşti etc. etc., n-ar fi corect să începem să folosim din nou şi limba română? Să vinzi ii româneşti la un târg de handmade numit nu târg de artizanat, ci Bounty Fair mi se pare cel puţin ipocrit.

bounty1

bounty2

2. Atelierul de construit jucării de la Tekoneko. Recunosc că nu m-aş fi dus până la Băneasa Shopping City ca să participe Luna la un atelier pentru copii. Noi stăm în sudul Bucureştiului şi orice tentativă de a ajunge în nord, chiar şi în zi de weekend, se soldează cu cel puţin o oră petrecută într-un trafic enervant. Dar sâmbăta trecută am avut treabă la IKEA şi am ţinut neapărat să ajungem şi la Diverta, unde se organizează atelierul cu pricina. Mie mi s-a părut raiul pe Pământ acolo, cu o găleată mare cu vată pentru umplutură şi multe alte găletuşe mititele, pline cu năsturei, paiete, mărgele şi tot felul de alte accesorii pentru împodobit creaţiile. Luna a fost foarte mândră de creaţiile ei personale (deşi, în procesul de „fabricaţie”, a fost ajutată de fetele acelea tare drăguţe care stau cu copiii acolo) şi ni le-a dăruit cu generozitatea specifică marilor artişti. Acum suntem, cumva, chit: nu numai noi i-am cumpărat zeci de pluşuri de-a lungul anilor, ci şi ea, iată, ne-a furnizat unele, unicat şi purtând amprentele lipicioase ale autorului. Deci, dacă aveţi drum prin Băneasa, neapărat intraţi şi la atelierul acesta, veţi pleca cu amintiri frumoase, toată familia.

tekoneko

3. Filmul Zootropolis. Ar putea fi, de altfel, motivaţia suplimentară de a ajunge în Băneasa Shopping Center, unde au şi cinematograf. Pentru nimic în lume să nu rataţi filmul acesta la cinema! O mică reţinere aş avea pentru copiii mai micuţi, care s-ar putea speria la scenele mai agresive vizual, cu personaje mai fioroase şi efecte speciale voit impresionante (dar nu e vorba de violenţă, nici pe departe). Zootropolis a fost dorinţa mea bizară de cadou de 8 Martie (când vă spun eu că maternitatea m-a prostit de tot, nu mă credeţi!) şi l-am savurat din plin, toată familia, indiferent de vârstă şi de sex. Un blockbuster cu iepuraşi, acţiune alertă şi mult umor, desenat impecabil, cu un 3D impresionant, personaje inspirate şi mesaj educativ sănătos. L-am aşezat deja pe locul doi în preferinţele mele, după perfectul Frozen (realizat de aceeaşi echipă, de altfel), pe care nu ştiu dacă îl va detrona cineva vreodată.

În schimb, un personaj din Zootropolis l-a detronat pe Motanul din Shrek, a cărui privire rugătoare, cu ochi imenşi, era până acum scena mea preferată din toate filmele de animaţie. Expresia feţei leneşului Flash (leneş la propriu, adică animalul cu numele ăsta) care aude un banc bun este de acum înainte antidotul meu pentru tristeţe: mă uit la trailerul filmului şi îmi trece orice supărare. Unde mai pui că pică teribil de bine o astfel de scenă, în care se face mişto de funcţionarii de la ghişeu, acum, în plină perioadă de plată a impozitelor!

lenesul-Flash

Cam atât cu recomandările de astăzi. Sper să aveţi un sfârşit de săptămână deopotrivă relaxant şi distractiv. Şi nu uitaţi că până diseară vă mai puteţi înscrie la concursul Nature’s Heart, la care puteţi câştiga, cu un simplu comentariu, un pachet de produse naturale format din săpun, cremă şi ulei de corp. Mult succes!

O tăcere cât o mie de cuvinte

În fiecare seară, la întoarcerea de la serviciu, tăticul Lunei ne telefonează dornic să afle cum a fost ziua noastră. Azi a sunat târziu, de la volan (are hands-free, ho!), în speranţa să îl ţinem treaz după ce toată ziua l-au legănat vânturile, valurile, în barca nouă pe care a testat-o pe Dunăre. Aşa că i-am pasat-o la telefon direct pe fiică-sa, cunoscut fiind efectul de sculat şi din morţi al vocii ei:

– Ghici cine a venit la Lego azi?, începe ea abrupt.

Nu aşteaptă răspuns. E prea nerăbdătoare pentru asta. Şi, oricum, întrebarea e retorică, la cât de entuziastă e Luna cu toată lumea. Poate fi oricine, de la ultima ei cucerire şi până la Mickey Mouse în carne şi oase, pentru că tonul extaziat ar fi acelaşi:

– Ştefan!

Deci nu era Mickey Mouse, era celălalt. Printr-o ciudată coincidenţă, şi acest an şcolar a debutat cu o pasiune pentru un Ştefan. Dacă anul trecut „victima” era un coleg de clasă isteţ şi mai vorbicios decât ea, care o inspira să deseneze inimioare cu ochelari, cea de anul acesta e cu un an mai mare şi tace mult. Dar tot cu ochelari. S-au întâlnit pe hol, în pauze, şi s-au împrietenit imediat. Băieţelul e nou venit în şcoala noastră şi încă nu s-a integrat în colectiv. Mai mult, se pare că e şi ciuca bătăii colegilor, atât la propriu cât şi la figurat:

– Râd de el şi îl împing. Eu cred că pentru că are ochelari şi că e cel mai mic, îmi demonstrează Luna că a înţeles ceva din discursurile mele despre bullying. Ştii, el nu vorbeşte cu nimeni din clasa lui…

– Dar voi doi ce vorbiţi?

– Nimic.

– Nimic?! Vă petreceţi toate pauzele împreună şi nu vorbiţi nimic?

– Doar stăm şi tăcem aşa, împreună.

Nu-mi dau seama dacă e un regres sau un progres faţă de prietenul dinainte, cu care tăcea în timp ce se plimbau de mână pe hol. Zece minute de tăcere dus-întors pe hol, înmulţit cu trei pauze, înseamnă o groază de dus-întorsuri silenţioase. Pentru că holul e scurt.

– Aaaa, şi uneori îl mai apăr, îşi aduce aminte fiică-mea de unele mici breşe în rutina zilnică.

– De ce?

– Păi, dacă vine cineva să îl bată, îl apăr eu. Îl pun la zid şi eu stau aşa.

Şi îmi arată năpârstocul meu de fată cum se aşează ea cu pieptul la bătaie, în faţa unui Ştefan strivit de perete şi protejat de braţele ei. Probabil că o s-o încaseze într-o zi. Luna, adică.

Dar să alungăm grijile şi să revenim la discuţia telefonică. După relatarea (lungă) despre întâlnirea cu Ştefan, care s-a dovedit şi el vorbicios în afara zidurilor şcolii, a urmat descrierea creaţiilor de la atelierele de Lego şi Machete.

– Şi la şcoală ce-ai făcut?, vrea să ştie tăticul.

– Sport la ultima oră, vine răspunsul atipic de scurt.

– Atât?

– Aaaa, am mai dat şi teste. La română şi la matematică. Şi o să ne dea Doamna calicative!, i se aprind din nou ochii Lunei, a încântare, după ce se stinseseră temporar când venise vorba despre şcoală.

N-a prea ştiut să îi explice lui taică-său ce înseamnă calicativele alea. Zicea că ea o să primească, oricum, nota zece, pentru că exerciţiile au fost foarte uşoare. A uitat că, în clasa întâi, se dau doar B-uri, FB-uri şi alte litere care pe mine mă duc cu gândul la vitamine, iar pe copii par să îi lase reci.

După ce am închis telefonul, am făcut o recapitulare în minte. A reieşit că ordinea priorităţilor fiică-mii ar fi următoarea: băieţi, construcţii, sport, note. Şi că voi avea parte, cel mai probabil, de o nouă muştruluială de la bărbatu-meu, care consideră nepotrivită atitudinea mea laxă şi chiar încurajatoare cu privire la înclinaţiile Lunei spre idile nevinovate. Dar eu cred că singurele momente de fericire deplină în viaţă sunt atunci când eşti îndrăgostit. Nu pot să o privez pe Luna de ele, mai ales că sentimentele ei absolute şi inocente de acum vor fi din ce în ce mai pervertite de convenţii sociale, experienţe neplăcute şi maturizare sexuală. Eu, una, îmi aduc aminte cu mare drag de trăirile curate ale copilăriei, chiar şi aşa cenzurate cum erau pe atunci, de către o mamă prea vigilentă şi o societate totalitară. Şi mi-e dor de ele.

Dar voi, de câtă vreme nu aţi mai tăcut grăitor împreună cu cineva drag?