Despre cutremure, numai de bine. După ce trec

Primul cutremur pe care l-am prins în apartamentul meu de la etajul al şaptelea a fost în 2004, cred. Nu era cel mai mare pe care îl trăisem – cine l-a prins pe cel din 1977, ca mine, nu are cum să-l uite, nici să-l compare cu altceva – dar era foarte spectaculos. Blocul se unduia ca un spic în bătaia vântului, când într-o parte, când în alta, iar cei doi bichoni ai mei de pe-atunci alergau idem. Adică unul într-o parte a casei, celălalt în alta. Fără oprire şi lătrând de mama focului. Se mai intersectau în mijlocul livingului, dar se ignorau reciproc şi îşi continuau cursa haotică, spre disperarea mea, care eram şi aşa suficient de disperată. Norocul meu în toată nebunia asta a fost că vorbeam la telefon cu un prieten din Constanţa, unde nu se simţea nimic, aşa că a putut rămâne el lucid şi pentru mine. A răcnit de mai multe ori să nu panichez, m-a asigurat că rămâne cu mine până se termină totul şi mi-a dat indicaţii, cu calm, referitor la ce urma să fac după aceea. A fost OK, până la urmă, nu am avut nici un fel de pagube, dar spaima a fost uriaşă.

De-atunci au mai fost câteva cutremure pe-aici, mai slabe, dar tot au reuşit să mă sperie de moarte. Pentru că este o senzaţie de neputinţă absolută să ştii că te afli la vreo 20 de metri deasupra solului şi că o mână nevăzută te poate scutura până să cazi de acolo. Aşa că mi-am dorit mereu ca următoarele cutremure să mă prindă cât mai spre parter cu putinţă. Şi într-o casă mai nouă şi mai conştiincios construită decât blocul ăsta al meu care a prins toate cutremurele din ultimii patruzeci de ani.

Ei bine, azi-noapte, dorinţa mi-a fost îndeplinită: eram la Giurgiu la celebra oră 03:38 – prima, adică cea de dinainte de datul ceasurilor înapoi. Ca pe barcă s-a simţit acolo. O combinaţie rară de hâţâituri mici şi verticale cu mişcări ample, de tangaj mai înspre orizontal. Pereţii au trosnit, uşile dulapurilor s-au deschis cu zgomote dramatice, doar ai mei nu păreau să se sinchisească. Iar în „ai mei” includ şi câinele mic şi nevricos de felul lui, care dormea dus, afundat în plapumă. Ca şi toţi ceilalţi câini din Giurgiu, aparent, în ciuda reputaţiei lor de lătrători neobosiţi: unul nu a zis nici „mîrrr” până să se termine distracţia. Apoi au lătrat cârteva secunde şi s-au dus din nou la culcare, probabil. Ca şi mine. Până să îi trezesc pe toţi şi până să ajung la uşă (aflată la juma’ de metru de pat), zgâlţâiala s-a şi terminat. Oricum, uşa aia era oarecum în construcţie, adică e încă cu spuma poliuretanică la vedere, deci nici măcar nu eram sigură dacă nu cumva e mai rău să mă adăpostesc sub tocul ei, decât să rămân, pur şi simplu, în pat. Şi atunci mi-am adus aminte de sfatul psihoterapeutei mele de acum, hăt, prea mulţi ani, o doamnă ceva mai trecută prin viaţă decât mine şi care încerca să îmi tempereze anxietatea absolută de aproape orice: „Ştii, în caz de cutremur, eu îmi iau o carte şi mă aşez undeva să citesc. Nu pot avea control asupra unui fenomen al naturii, dar asupra minţii mele, pot. Aşa că aleg să îmi mut atenţia către altceva şi, dacă o fi să fie, până la urmă, să mor făcând ceva plăcut”.

Mi-e greu să urmez sfatul acesta, deşi în teorie îmi place. Întotdeauna va atârna mai mult în balanţa memoriei mele trauma din ’77, când au căzut nişte chestii prin casă, iar pe taică-meu l-a „şters” pe spate un bloc mare din piatră, desprins din tavanul terasei. Deci mi se va părea mereu mai tentant să fug de pericol înspre afară, aşa cum ne-am oprit noi atunci în curtea casei, iar eu am rugat-o printre hohote pe maică-mea să se roage la Dumnezeu „aşa cum ştie doar ea”, să se oprească odată coşmarul acela. Pentru că toţi ateii sunt atei până când îşi privesc moartea cu ochii…

Azi, la întoarcerea la Bucureşti, am avut ceva emoţii. Nu am vitrine cu bibelouri sau vase fragile prin casă, dar mă întrebam dacă totuşi nu voi fi nevoită să mătur vreun moloz, ceva, la etajul 7, în condiţiile în care o casă pe pământ, la o distanţă cu 60 km mai mare de epicentru, se zguduise în halul ăla. Când colo, ce să vezi, aici nu se mişcase nimic. Iar când zic „nimic”, mă refer şi la nenumăratele figurine şi construcţii din Lego ale fiică-mii, răspândite peste tot prin casă, în poziţii care mai de care mai improbabile. Şi la bibelourile ei – pentru că are şi aşa ceva, desigur, cu toate predicile mele despre estetică, bun gust şi kitsch. Şi la cartea ei, aşezată în picioare şi fără absolut niciun sprijin, de pe un raft din dormitor. Şi la sticla cu apă colorată de ea cu ajutorul hârtiei creponate (roz), care stă într-un echilibru precar, pe un colţ de cutie din sufragerie. Şi la capacul de stilou aşezat alături de sticlă, tot în picioare, nu mă întrebaţi de ce – probabil că există o coregrafie secretă şi vag conspiraţionistă a lucrurilor fiică-mii care ocupă aproape fiecare metru pătrat al locuinţei noastre.

Şi uite-aşa ajunge omul pesimist să creadă că, de fapt, nici măcar nu contează unde se află când loveşte nenorocirea, pentru că aceasta va fi întotdeauna mai puternică în locul în care se află el. Cam ca norişorul ăla de ploua doar deasupra familiei Addams. Aluniţa Addams. Cred că mi s-ar potrivi…

–––––––

P.S. Şi ca să vedeţi că nu văd eu semne aiurea peste tot: după ce am terminat de scris, am vrut să fiu ceva mai precisă cu data primului cutremur despre care am povestit la început. Să nu mai spun „în 2004, cred”, ci să îi caut pe net data exactă. Şi am găsit-o. Un pic cam prea exactă pentru gustul meu. Pentru că acel cutremur a avut loc în seara zilei de 27 octombrie 2004. Fix la paispreze ani distanţă şi câteva ore. Dacă nici ăsta nu o fi un semn… Mda, dar oare ce o vrea să însemne? 🙂

Reclame

Calamităţi de noapte, în format de buzunar

Aseară a fost cutremur. Spre norocul meu, nu l-am simţit, probabil pentru că intensitatea lui n-o fi fost mai mare decât cea a ameţelilor personale cu care mă confrunt destul de des. Dar, ca pentru oricine avea o vârstă conştientă la cutremurul din ’77, numai simpla ştire că s-a mişcat un pic pământul a fost de ajuns să mă bage în panică. De altfel, de fiecare dată când aud de câte vreun seism, îmi revine amintirea acelei seri teribile de 4 martie, cu tata scoţându-mă în braţe din casă fix înainte să se prăbuşească peste noi o mare bucată de beton din plafonul terasei, cu mine cerându-i plângând mamei să se roage la Dumnezeu cum numai ea ştie, ca să se oprească odată chestia asta, şi cu primarul oraşului în pijama şi papuci de casă grăbindu-se şocat, prin zăpadă, spre sediul Primăriei aflat la colţul străzii noastre.
Tot în pijama şi papuci am ieşit şi eu azi-noapte pe stradă. De fapt, ca să fim corecţi, eram în cămaşă de noapte şi abia adormisem când, pe la unu’ noaptea, am auzit soneria de la intrare. În mod surprinzător, nu era o greşeală, ci vecina din apartamentul de alături, care mă anunţa că era posibil să îmi fi luat foc maşina. Cred că încă dormeam un pic, pentru că nu m-am îngrijorat deloc. M-am uitat în jur, făcându-mi calcule cum aş putea lua în braţe copilul, în alte braţe cheile casei şi ale maşinii (îmi propun să îmi cumpăr numai cămăşi de noapte cu buzunare de acum înainte) şi, în ultimele braţe, bastonul care mă însoţeşte peste tot în ultimele zile, de când mi-am traumatizat serios un călcâi. Noroc că vecina era ceva mai trează şi s-a oferit să stea ea în casă, în caz că se scoală aia mică, până mă duc eu jos să văd ce se întâmplă.
Mare lucru nu se mai întâmpla acolo. Luaseră foc rastelurile de deşeuri reciclabile depozitate de Mega Image-ul din cartier exact în spatele locului meu de parcare, dar focul (despre care vecina mă asigurase că fusese spectaculos) se stinsese de la sine, odată cu consumarea ultimului ambalaj din carton şi a barei de protecţie spate a maşinii vecine. Maşină care fusese împinsă în mijlocul străzii, departe de vâlvătaie, împreună cu a mea, de către o gaşcă de homeleşi şi de insomniaci săritori. Lume multă, păreri, ipoteze, dar niciun extinctor, adică aşa cum se întâmplă la orice incendiu cumsecade de pe la noi.
Puţin jenată de vestimentaţia mea uşor indecentă, am încercat să trec neobservată şi, după ce am întrebat un băgător de seamă dacă risc să explodez la pornirea motorului şi am primit drept răspuns un ridicat din umeri liniştitor, m-am urcat la volan. Intenţionam să-mi pun maşina la adăpost şi să mă întorc cât mai repede la puiul meu. Am pus contactul şi, chiar în momentul acela, au apărut ca-n filme şi salvatorii. Spun „ca-n filme” pentru că eu aşa sincronizare numai acolo am mai văzut. Mai multe maşini de la SMURD şi de la Pompieri, în mare viteză, au frânat brusc în mijlocul străzii – o alee amărâtă printre blocuri care s-a blocat, în consecinţă, la fel de brusc – şi din ele au coborât mulţi bărbaţi hotărâţi şi echipaţi până-n dinţi. Nemaivând cum să-mi mai scot maşina de acolo, am ieşit din ea şi m-am dus cu seninătate la pompieri:
– Puteţi, vă rog, să vă daţi maşinile mai în spate, să pot pleca şi eu de aici?
Evident că m-au ignorat. De fapt, sunt chiar plină de admiraţie şi de invidie pentru cât de total m-au ignorat, presupun că îi învaţă la şcoală cum se face. Mi-ar trebui şi mie o astfel de detaşare când mă implic în toate problemele, fie ele mici sau mari, ale mele sau ale altora, rezolvabile sau nu. Şi cred că renunţ, totuşi, la planul cu cămăşile de noapte cu buzunare şi revin la cele sexi pe care le purtam pe vremea când nopţile mele erau şi altceva decât veghe de bebeluş sau somn adânc după zile terne şi istovitoare. Poate, dacă aveam o cămaşă de noapte şi mai indecentă, aş fi reuşit să le distrag atenţia pompierilor de la treaba lor. Aşa, a trebuit să mai aştept vreun sfert de oră, până a apărut şi vecinul cu portbagajul semi-topit şi a reuşit el să îşi mişte maşina din mijlocul străzii, făcându-mi loc să plec.
Neobişnuitul se opreşte aici, pentru că apoi s-au întâmplat numai lucruri evidente: am dat trei ture de cartier până să mă hotărăsc să mă parchez într-o rână, pe singura jumătate de loc de parcare liberă pe care am găsit-o, la câteva străzi distanţă de casă, am aflat cât de rezistentă la durere poate fi o mamă care aleargă spre casă deşi de-abia poate pune un picior în pământ (şi a uitat să-şi ia bastonul cu ea) şi mi-am găsit copilul dormind dus, ca orice copil cu viaţă senină lângă care sună sonerii, vorbesc oameni şi latră câini în miez de noapte.
Ţin să mulţumesc pe această cale vecinei îndatoritoare care şi-a sacrificat odihna pentru a-mi păzi odrasla şi trecătorilor curajoşi care mi-au împins maşina departe de flăcări. Doar pe unul dintre ei îl cunosc, pentru că a venit la mine azi-noapte, în parcare, şi s-a prezentat politicos:
– Eu sunt Valentin. Locuiesc acilea, pe strada din spatele Loteriei, sunt omu’ străzii. Eu v-am împins maşina. Şi mi-a fost cam greu, noroc ca a mai venit unii să ajute. Tare bine mi-ar prinde o cafea.
Am înţeles perfect ce voise să-mi spună: eu trag întotdeauna frâna de mână când mă parchez, iar el era beat criţă. I-am arătat şi lui că nu am buzunare la cămaşa de noapte, dar i-am mulţumit şi l-am asigurat că o să-l ţin minte data viitoare când o să-l întâlnesc prin cartier. Ceea ce o să şi fac, pentru că mi se pare memorabil amărâtul fără casă, care se bagă în foc ca să salveze maşinile unor necunoscuţi, comparativ cu nesimţiţii (mulţi, din ce în ce mai mulţi) care fumează pe balcoane şi îşi aruncă mucurile în no man’s land-ul de dedesubtul lor pentru a nu-şi întina scrumierele de cristal etalate prin casele lor deşarte. Pentru că nu zidurile fac cetatea, ci sufletul ei.