Ia-mă de braţ şi spune-mi „tu”

Era o expresie favorită a mamei mele, atunci când ieşeam împreună la plimbare. Trăise preponderent într-o vreme în care adresarea cu „tu” era semn de maximă intimitate între doi oameni, chiar de acelaşi sex fiind. Dacă îmi aduc bine aminte, propria ei mamă era „mata” pentru ea, iar cumnatele mai în vârstă, „dumneata” – două cuvinte pe cale de dispariţie în zilele noastre.

La mine, treaba e complet lipsită de nuanţe intermediare: există „tu” pentru prieteni şi „dumneavoastră” pentru ne-prieteni, cu excepţia şoferilor nesimţiţi, care sunt „vaco” şi, respectiv, „boule ce eşti”, în funcţie de sexul fiecăruia. Am crescut în comunism, când respectul era de multe ori o aparenţă impusă cu forţa de o anumită poziţie socială, exprimat prin praful în ochi al politeţii formale. De aceea, mi-a fost mereu dificil să iau la per tu pe cineva aflat într-o funcţie publică sau îmbrăcat într-o uniformă, fie ea şi de la ADP. Cu mici excepţii. Ca atunci când am fost pentru prima oară la dentist în Bucureşti, acum vreun sfert de secol. Eu eram studentă şi tare speriată, el era un bărbat foarte mişto, după gusturile mele, dar însurat, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă şi cu un arsenal înfricoşător de scule metalice la îndemână. Nimic nu ar fi prezis relaţia de amiciţie care urma să se înfiripe încă de la prima şedinţă, când, disperată de teama acului pe care tocmai mi-l înfipsese în gingie, am strâns şi eu în mână ce am prins prin zonă. Adică bărbăţia omului, săracu’ de el. Bun profesionist fiind, nu s-a mişcat, ca să nu-mi rupă acul în gură. Doar s-a albăstrit un pic. Dar nu era vina mea că scaunele de dentist nu au prevăzut mâner pe partea dreaptă, pentru încleştat degetele pe el în caz de suferinţă! Apoi am râs copios împreună. Ei bine, după o strângere de mână, la propriu, atât de francă, ce sens mai avea să ne încurcăm cu „dumneavoastră”? Şi îi sunt pacientă până în ziua de azi.

Există şi medici care îl impun special pe „dumneavoastră”, tocmai ca mijloc de a păstra relaţia cu pacienţii strict la nivelul profesional. Sau, mai bine zis, cu „pacientele”. Pentru că mă refer la ginecologi. Am văzut mai mulţi la viaţa mea, de preferinţă bărbaţi, pentru că mi s-au părut mai delicaţi cu mine în timpul consultului decât femeile, cu mai mult simţ al umorului (calitate esenţială în acele circumstanţe în care îmi vine să mă dedublez pentru a putea pretinde că nu sunt eu cea de pe masa de consultaţie, atât de îngrozitor de jenată mă simt) şi, desigur, mai buni profesionişti – dar asta e altă discuţie. Toţi aceşti ginecologi pe care i-am consultat afişează pe birou sau ca fond de ecran, pe calculator, o poză mare cu soţia/logodnica/prietena şi eventualii copii/pisici/căţei comuni. Presupun că îi învaţă la şcoală să facă aşa ceva, pentru a preîntâmpina avansurile pe care le-ar putea primi din partea unor paciente care îşi confundă emoţiile, din cauza prea marii intimităţi cu medicul din cabinet. Şi nici unul nu încurajează adresarea la persoana a doua singular. Doar medicul care a adus-o pe fiică-mea pe lume, acum mai mult de şapte ani, m-a rugat mai deunăzi să îi zic „tu”. Nu mai avem de atunci o relaţie profesională pentru că mi-a fost, de fapt, doar obstretician, nu ginecolog, e mai tânăr decât mine, are o familie frumoasă (cu două fetiţe, în caz că vă mai aduceţi aminte că s-a răzbunat viaţa pe el) şi, la urma urmei, este omul care mă cunoaşte cel mai profund din toată lumea asta, la modul propriu. Nu numai că s-a uitat prin cotloane bine ascunse vederii, dar şi-a mai şi băgat bisturiul şi mâinile în burta mea, ca să scoată chestia aia murdară şi chirăitoare pe care urma să o numim „Luna”. Eu zic că putem face o excepţie şi în cazul lui şi să ne tutuim.

Tot ca armă subtilă de apărare l-am folosit şi eu pe „dumneavoastră” atunci când am avut secretar. Oricât de vitează m-aş fi simţit eu la treizeci de ani, ca tânără şi entuziastă directoare de firmă de soft – chestii despre care nu ştiam absolut nimic, nici despre munca într-un colectiv mai mare, nici despre programare -, a trebuit să mă dau rapid bătută şi să recunosc că aveam nevoie de ajutor în noua mea funcţie, mai ales la partea de rezistenţă fizică a treburilor. Şi am dat un anunţ de angajare neruşinat de sexist, dedicat exclusiv bărbaţilor. Aşa se face că m-am trezit cu destul de puţini doritori la interviu, probabil din motive la fel de sexiste ca ale mele. Cel pe care l-am angajat avea păr lung, o groază de inele pe degete şi cercel în ureche, dar părea de încredere şi îmi promisese că se va prezenta tuns şi sigur de trecut prin detectorul de metale în prima zi de serviciu. Ceea ce a şi făcut. Aproape cinci ani mi-a fost secretar şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dar nici nu l-am încurajat să mă tutuiască. Era singurul din firmă care îmi vorbea cu „dumneavoastră”, chiar dacă nu era cel mai tânăr de acolo. Mi se părea că aşa nu las nici o portiţă deschisă spre vreun motiv de bârfă legat de o şefă cu fuste scurte şi al ei secretar frumuşel foc. Acum, poziţiile sunt inversate: el este director de bancă şi eu casnică făcătoare de povestiri, avem fiecare vârste mature şi familii aşezate, dar continuăm să păstrăm acea adresare nejustificată decât de o nostalgie a unor vremuri frumoase, de demult.

Dar să ajung şi unde intenţionam să ajung cu articolul ăsta, după obişnuitul ocol ameţitor prin întâmplările vieţii mele. Dezvoltarea impresionantă a reţelelor sociale şi folosirea extensivă a limbii engleze în aproape orice domeniu de activitate au dus, de o vreme încoace, la un fenomen interesant pentru mine, observatoarea curioasă a moravurilor contemporane: răspândirea adresării cu „tu”, indiferent de vârsta interlocutorului sau de neimportantul amănunt dacă l-ai cunoscut în prealabil, în viaţa reală, sau nu. Adică pe internet toată lumea tutuieşte pe toată lumea. Şi, pe cât de tare mă bucură să-i văd pe copiii mici cum îmi vorbesc relaxat, de parcă aş avea aceeaşi vârstă cu ei (semn că mă consideră demnă de încrederea lor), sau pe cât de tare m-aş bucura să mă mai abordeze cu „tu” vreun macaragiu când trec pe stradă (sau măcar să mă mai fluiere şi pe mine un pic, please!), pe atât de tare mă deranjează ca un puşti sau o puştoaică abia trecuţi de vârsta adolescenţei şi de care nu am auzit în viaţa mea să mi se adreseze direct cu „tu”, în corespondenţa internautică, profesională de multe ori.

Nu ştiu nici care a fost factorul hotărâtor în răspândirea fenomenului: folosirea limbii engleze, în care „tu”, „dumneavoastră”, „dumneata”, „matale” şi orice altă formă de persoana a doua sună la fel şi la singular, şi la plural („you”) sau folosirea internetului, această reţea a anonimatului care a suprimat şi ultima brumă de politeţe din dialogurile noastre?

Şi nu ştiu nici dacă sunt eu exagerat de riguroasă. Tind să cred că nu. De obicei, mă rog de cunoscuţi mai tineri să mă tutuiască, dacă ei nu îndrăznesc. Dar e vorba de oameni, repet, cunoscuţi. Oameni cu care am ceva în comun, oameni care îmi plac, oameni pe care îi invit chiar eu spre această intimitate lingvistică. Mai deranjează pe cineva, oare, acest detaliu al adresării directe, prea directe, a tinerilor de azi? Va dispărea „dumneavoastră” din uzul limbii române în, să zicem, un secol de acum înainte? Şi mai există români care să aibă astfel de dileme acum, la început de weekend, de vacanţă şi de seară superbă, de primăvară? Ia să vedem! 🙂