Cel mai fericit Crăciun posibil

Nu îmi aduc concret aminte de niciun Crăciun fericit în viaţa mea. Când eram mică, nu îmi aduc concret aminte nici măcar de vreun Crăciun. Ştiu că venea Moş Gerilă o dată pe an, cu cadouri (ah, aromatele mandarine ale copilăriei mele!), dar cred că o făcea de Revelion, care era adevărata sărbătoare a iernii din casa noastră. În 1984, în jurul Crăciunului, tatăl meu a alunecat pe gheaţă şi şi-a rupt un picior. Era începutul sfârşitului pentru el, dar nu aveam cum să ştim asta pe atunci. A urmat un an greu, şi pentru el, şi pentru mama, care ducea tot greul bolii lui. Şi un alt Crăciun trist, când mama a preferat să mă trimită de acasă, în vizită la un prieten drag, ca să mai respir un pic şi aer neîmbibat cu durere, cu boală şi cu moarte. Pentru că, la puţină vreme după acel Crăciun, tata a murit. Apoi au început depresiile.

Crăciunul lui ’89 m-a prins închisă în casă, de teama gloanţelor care şuierau pe străzi. Apoi a fost împuşcat Ceauşescu şi am ieşit din casă, în căutare de mâncare. A fost primul Crăciun când am pregătit cozonaci, pentru că nu am avut încotro. Şi mi s-au părut cei mai buni cozonaci din viaţa mea, copţi în mijlocul morţii şi al haosului din jur. Nu ştiam ce viitor ne aşteaptă, dar aveam speranţa că mai rău ca înainte nu avea cum să fie.

De Crăciunurile de după Revoluţie îmi amintesc ca de o obligaţie supărătoare – aceea de a merge în fiecare an acasă, ca să stau la o masă cu mama şi să facem schimb de cadouri. Rămăsesem cu superstiţia că va muri şi mama dacă voi lipsi eu un Crăciun de-acasă, aşa cum se întâmplase cu tata. Şi am stat cu mari emoţii în acel an în care am fost obligată să rămân la Paris de Sărbători, din complicate cauze birocratice. Din fericire, mama nu a murit atunci, dar superstiţia a rămas. Iar zilele acelea petrecute împreună de Crăciun au continuat să îmi fie neplăcute; pentru că am avut o relaţie complicată cu mama mea, pe care nu am reuşit să o rezolv cu adevărat până la moartea ei. După aceasta, îmi amintesc de Crăciun ca de perioada aceea tristă a anului în care nu mai aveam obligaţia să merg la nimeni, pentru că nu mai aveam la cine. Doar depresia specifică Sărbătorilor mi-a rămas pentru încă vreo câţiva ani. Probabil că depresia asta se datora şi acelui Crăciun de acum fix douăzeci de ani, când fusesem părăsită cu câteva zile înainte de Sărbători şi nu îmi mai doream nimic de la viaţă. Nici măcar viaţa.

Singurele lumini din perioada asta a anului care îmi apar în amintire sunt cele legate de familia mea actuală: Crăciunul când am primit cadou un ursuleţ de pluş de la iubitul meu, care îi cususe cu mare grijă în burtă (mda, mai întâi îl despicase…) cheia unei maşini nou-nouţe pe care mi-o făcea cadou. Sau următorul Crăciun, în care totul era nou, luminos şi exact aşa cum ar trebui toate să fie, datorită celui mai frumos cadou pe care îl primisem vreodată: un bebeluş de două săptămâni. Sau Crăciunul de anul trecut, primul fără depresie de care îmi amintesc, în trei şi în tihnă.

Anul acesta, însă, simţeam din nou depresia sărbătorească pândindu-mă pe la colţuri. A fost un an nu prea frumos pentru noi, cu boli şi stres, fără prea mari câştiguri financiare. Nici anul acesta nu am reuşit să îmi încep, măcar, cartea visurilor. Sau să câştig la loto, ca să îmi asigur bătrâneţea aceea fără griji la care visăm cu toţii. Sau să dau jos cele zece kilograme care mă încurcă, de când m-am lăsat de fumat. Şi mă uit la oamenii din jur şi am impresia că ei au dus-o mult mai bine, că sunt mai împliniţi decât mine, mai tineri şi mai frumoşi. Ştiu oameni care au scris nu una, ci trei cărţi în acest an. Ştiu oameni care au demarat proiecte importante, ştiu oameni care par să se fi îmbogăţit. Iar eu sunt mai bogată doar cu o pisicuţă neagră, care ne-a dat tuturor, pe deasupra, o eczemă de care nu mai reuşim să scăpăm, şi tot mergem la doctori, şi tot facem analize, şi tratamente…

Şi tocmai când obişnuitele gânduri negre păreau să mă cucerească cu totul, mi-am adus aminte de o fotografie. E o fotografie pe care a dezgropat-o fiică-mea dintr-un morman cu poze vechi, de familie, în care a scormonit cu mare curiozitate acum ceva vreme. Şi-a ales de acolo câteva fotografii cu bunica de care îşi aminteşte puţin (avea 6 ani când a murit mama) şi cu bunicul pe care nici măcar nu l-a cunoscut, pe unele le-a aşezat într-un album de-al ei, de familie, pe altele le-a înrămat şi le-a răspândit prin casă, întru neuitare. Iar eu am descoperit atunci, în acel morman, o fotografie de care nu îmi aminteam, dar care m-a emoţionat într-un mod surprinzător. O fotografie făcută acum fix şaptezeci şi şapte de ani:

Nu ştiu cine sunt cei doi din stânga, şi nici cine este domnişoara căreia i-a fost dedicată fotografia. Ştiu doar că primul din dreapta este tatăl meu, la 21 de ani, întors probabil într-o permisie de Crăciun, de pe front. Şi mai ştiu că niciodată nu i-am văzut, nici în realitate şi nici în vreo poză din copilăria mea, acest zâmbet fericit pe care îl are aici. Un zâmbet complet senin, de parcă nu era doar într-o pauză de la războiul acela oribil în care trebuia să omoare oameni – nişte tineri, la fel ca şi el, sau poate şi mai rău de atât: copii, femei, bătrâni… Pentru că tata s-a întors atunci pe front. Şi a continuat să lupte aproape trei ani pentru ţara lui, cică, în cea mai sângeroasă tâmpenie de care a fost până acum în stare omenirea: Al Doilea Război Mondial. Apoi a căzut prizonier la ruşi şi a stat în lagăr până la sfârşitul războiului, ceea ce i-a adus alte necazuri: deoarece nu a apucat să lupte alături de ruşi, după 23 august 1944, a fost considerat inamic al noii puteri de la Bucureşti. S-au şters cu buretele cele vreo şaizeci de misiuni de luptă în care bombardase cu curaj poziţiile inamice (tata luptase în aviaţie), toate decoraţiile primite pentru acestea, printre care şi cea mai înaltă posibil, de la însuşi regele Mihai, anii petrecuţi în frig şi frică, foame şi muncă grea. Bănuiesc că doar primii ani ai vieţii comune cu mama mea i-au mai adus ceva bucurie tatălui meu. Apoi, probabil că viaţa l-a tocit cumva. Eu nu l-am cunoscut mai deloc, era o umbră preponderent tăcută, care venea seara de la serviciu acasă. Nu s-a deschis niciodată în faţa mea şi a murit înainte să apuc să cresc suficient de mult, cât să vreau eu să îl cunosc cu adevărat. Dar părea mereu nefericit.

Aşa că m-am uitat acum la fotografia aceasta paradoxal de luminoasă în felul ei şi mi-am dat seama că tatăl meu cunoştea pe atunci cel mai important secret al vieţii: ştia să trăiască clipa. Să fie fericit aici şi acum, chiar dacă nu sunt toate perfecte, pentru că mâine poate fi cu mult mai rău. Apoi, cândva, l-a uitat.

O să închei rugându-vă ca voi să nu uitaţi acest secret. Şi mă gândesc acum în special la cititorii mei pe care îi ştiu singuri şi trişti în aceste zile. Sunteţi foarte mulţi. Mult mai mulţi decât ne lasă să bănuim mesajele cu urări vesele de pe telefoane şi pozele cu mese pline de pe internet. Aduceţi-vă aminte să vă bucuraţi, aici şi acum, pentru simplu fapt că mai sunteţi aici şi acum. Sunteţi singuri? Poate că mâine veţi cunoaşte marea dragoste, alături de care veţi îmbătrâni liniştiţi. Sunteţi bolnavi? Cu siguranţă că, în curând, se va găsi şi leacul pentru asta. Sunteţi săraci? Luna viitoare poate că o să găsiţi serviciul ideal, de la care să primiţi un salariu generos. Sau poate că nimic din toate astea nu se va întâmpla. Poate că mâine va începe un nou război sau va veni un viscol teribil sau va izbucni o epidemie mondială de malarie. Un singur lucru este cert: nu trebuie sa uitaţi să vă bucuraţi de ceea ce aveţi aici şi acum. Aceasta este cea mai bună realitate dintre toate. Pentru simplul fapt că este singura pe care o avem.

Crăciun fericit! Cel mai fericit posibil!

Reclame

A scrie sau a nu scrie trist

Tot încerc, de câteva zile încoace, să încropesc un text vesel. După ce am fost ameninţată cu ne-citirea de către o mămică ce nu mai vrea să audă de lucruri triste, mi-am dat seama că, într-adevăr, pe blogul meu, anul 2016 a început cu mai multe articole dureroase decât haioase. Iar toate ciornele începute sunt la fel, despre subiecte grave, care îmi macină şi ultimul strop de optimism.

Mi-e foarte greu să scriu vesel când în jur observ numai nedreptăţi, impostură şi răutate. Sau după un an în care mi-am pierdut-o pe ultima şi cea mai importantă rudă apropiată pe care o aveam: mama. Şi în care necazurile, accidentele şi morţii s-au ţinut lanţ. Mi-e greu să fiu optimistă la începutul unui an fără nici o perspectivă personală luminoasă. Mi-ar trebui o activitate, mi-ar trebui prieteni, mi-ar trebui bani. O ieşire din depresia pe care o duc pe picioare de multă vreme şi care se accentuează pe zi ce trece, în ţara asta tristă şi înverşunată împotriva ei însăşi.

Cel mai bine mi-ar fi prins să pot plânge cât vreau, la fiecare nenorocire. Să pot asculta în buclă şi cu sonorul la maxim, melodii amare, câte o noapte întreagă, aşa cum făceam în tinereţe. A doua zi mă durea capul (parţial şi de la paharele care acompaniau catharsis-ul muzical), dar mă simţeam mai bine. Îmi încheiam, cumva, socotelile cu tristeţea. Nu mai ştiu să fac asta. Şi nici nu mai pot, cu un copil mic alături, atât de sensibil la orice formă de durere încât trebuie să o maschez cu orice preţ. Faţă de fiică-mea, încerc să mă comport precum actorii care îşi joacă rolul dintr-o comedie a doua zi după ce şi-au înmormântat un părinte. Faţă de mine, e mai greu să mă prefac. Şi atunci îmi transform tristeţea în cuvinte, iar pe unele dintre ele le pun pe blog. E şi ăsta un fel de catharsis.

Până la urmă, tot Luna mă va „repara” cumva, ştiu asta. E atât de multă iubire în ea încât nu am dreptul să nu îmi mai acord o şansă, pentru a-i fi suport de nădejde în anii ce vin. Aşa cum ea îmi este mie suport acum, din ce în ce mai asumat, de când a crescut şi înţelege altfel viaţa. Mă îmbrăţişează când mă vede mai încruntată, îmi propune ajutor la treburile casnice şi îmi promite că va fi extra-cuminte pentru o zi, două sau trei (funcţie de gradul de tristeţe detectat). Şi îmi mai promite şi iubire veşnică, să ştiu că pot conta pe ea. Doar că nu-i prea ies întotdeauna promisiunile astea – treburile casei se dovedesc imediat prea grele şi neatractive, cuminţenia nu poate dura mai mult de o oră, două, iar declaraţiile de dragoste se transformă cu uşurinţă în scenarii horror, deşi intenţiile fuseseră pozitive:

– Te iubesc, mama, mi-a spus Luna la puţină vreme după moartea maică-mii. Chiar dacă eşti supărată. Şi să ştii că o să te iubesc şi când o să fii bolnavă, lovită, accidentată, tăiată, ruptă…

Am întrerupt-o cu un „mulţumesc” prudent. Nu doream să aud urmarea, când ştiu ce imaginaţie bogată are. Dar nici supărată nu am mai fost, după declaraţia ei.

Voi scrie din nou vesel, dar nu chiar acum-acum. Să mai iasă soarele, să-mi mai fac puţină ordine în viaţă şi în casă, să-mi caut pierdutele pasiuni pentru frumos şi puterea de a râde în hohote… Poate mâine. Sau luna viitoare. Dacă nu mă îmbolnăvesc, lovesc, accidentez, tai, rup etc. până atunci.

Pentru nefericiţi, în perioada fericirii forţate

– Ce bogată eşti tu, Aluniţa!

– De ce spui aşa?, mă bufneşte râsul.

– Pentru că ai toate astea!

Şi mâna muncită a femeii de la ţară îmi arată larg spre cele câteva ustensile de bucătărie atârnate acolo de mult. Unele chiar de acum cincisprezece ani, când mi-am făcut casa şi când, într-adevăr, puteam spune că eram îndestulată. O tigaie care lipeşte şi pe care nu mă îndur să o arunc, deşi îmi blestem zilele de fiecare dată când trebuie să o curăţ, o paletă cam arsă, pe care îmi tot propun să o înlocuiesc, un tel de plastic, pe care nu îl folosesc niciodată…

ustensileÎntotdeauna ne vom dori ceva ce nu putem avea. Şi întotdeauna ni se va părea că alţii au mai mult decât noi. Întotdeauna va exista cineva mai sărac decât noi şi cineva mai bogat decât noi, dacă ne raportăm strict la bunuri materiale.

Ştiu că sunt, printre voi, mulţi care nu vă puteţi bucura cu program, doar pentru că e o anumită dată în calendar. Şi mulţi care, ca şi mine, vedeţi această perioadă a Sărbătorilor de iarnă ca pe un motiv de mare stres, alimentat de obligaţiile sociale şi familiale, marketingul agresiv al societăţii de consum şi spoiala strălucitoare pe care o dau unii vieţilor lor pe reţelele de socializare. Ştiu că ştiţi că există mai multe cupluri divorţate decât căsătorite, mai multe familii disfuncţionale decât armonioase şi mai mulţi oameni aflaţi sub pragul sărăciei decât deasupra lui.

Pentru voi, dragii mei depresivi, nu pot avea ipocrita urare de „Sărbători fericite!”. Vouă vă doresc să reuşiţi a fi mulţumiţi cu ceea ce aveţi, chiar şi cu nefericirea voastră. Pentru că întotdeauna e loc de mai rău – anul urât, foarte urât, care stă să se termine ne-a demonstrat-o din plin. Iar odată ce aţi acceptat această realitate, va apărea şi reciproca logică, a speranţei că e loc şi de mai bine. Aşa cum am găsit-o eu, mică şi bine ascunsă printre rândurile unei piese de teatru, Viaţa ca o iluzie, de Mircea Ştefănescu: „Lumea pare uneori că se întoarce la barbarie. Dar există un depozit de sensibilitate al omenirii, un filon câştigat pentru totdeauna, care-şi urmează drumul înainte. Ca acele râuri care dispar din când în când sub pământ, reapărând mai departe, fără să-şi înceteze cursul.” E o iluzie frumoasă.